”Viață monastică? Ești sigură? Cu tot ceea ce este de făcut în lume? Și apoi, chiar tu, așa vivace...!
Și studiile, proiectele, prietenii, călătoriile tale? Sunt daruri de sus ce nu trebuie risipite!...” Acestea sunt unele dintre reacțiile generate de alegerea vieții contemplative. Victime ale ”raționalismului”, ale ”eficientismului”, vrem cu orice preț să înțelegem, să vedem, să atingem. Când o alegere de viață este un răspuns dat unei chemări divine, nu are nevoie de justificări.
Mi-am dat seama de vocația mea la vârsta de 24 de ani; terminasem studiile și nimic nu reușea să-mi mai dea satisfacție ca înainte; mă simțeam inutilă și nerealizată, totul mi se părea fum inconsistent. Aveam de toate: bunăstare, prieteni, distracții, posibilitatea de a călători dar în concret, nu aveam nimic, eram sclava atâtor idoli. Credeam că sunt fericită, dar când am avut curajul să mă privesc înăuntru, după o lungă și intensă perioadă de rugăciune în fața Preasfântului Sacrament, am descoperit un gol imens, care era nevoie de iubire adevărată, nevoie de Dumnezeu, nu unul după bunul meu plac, ca Cel în care eu credeam, dar de Dumnezeul adevărat, care s-a făcut Om în Isus Cristos pentru a ne da posibilitatea de a ne realiza ca și persoane libere și capabile de iubire.
Citisem un articol într-o revistă a Diecezei noastre de Iași despre o zi într-o mănăstire de clauzură, amintindu-mi ceea ce îmi spusese o mătușă care participase la consacrarea Mănăstirii ”Maica Unității” a Surorilor Benedictine din Dieceza noastră: ”Acolo, maicile, în spatele gratiilor, cântă asemenea îngerilor”. Imediat m-am gândit: ”Acolo vreau să fiu și eu!” Simțeam în inima mea că Cineva mai mare decât mine, mă chema să trăiesc o viață diversă de cea pe care mi-o oferea lumea, pe care să o ofer în mod exclusiv Domnului în mănăstire, în slujba Lui și a aproapelui, prin intermediul rugăciunii, a meditării Cuvântului lui Dumnezeu, a vieții fraterne, a liniștii, a singurătății, a ospitalității.
După șase ani trăiți în mănăstire, mărturisesc că viața asta nu este inutilă, însă e un dar al Domnului pentru cine este chemat, pentru Biserică și pentru lumea întreagă, dar care nu este proprietatea noastră, însă este un dar pentru ceilalți. ”Lumea nu o părăsim din dispreț dar dintr-o prea mare iubire” îmi spunea odată o soră mai în vârstă.
Trăind în mănăstire, am înțeles că binele nu face gălăgie și că surorile contemplative sunt asemeni parfumului Magdalenei, care, în aparență risipit, a parfumat întreaga casă; sunt o prezență care, purificată prin intermediul renunțării la a-și construi o proprie istorie, se lasă plăsmuită de Dumnezeu. Astfel, toți, chiar fără să o știe, au pe cineva care se roagă pentru ei. Îmbrățișând o astfel de viață retrasă, noi nu “dezertăm” din lume dar, dacă aderăm cu adevărat la Dumnezeu, mintea noastră se deschide și inima se dilată, pentru a ne ruga și munci în favoarea celor care nu știu sau nu vor. Cu cât ne apropiem mai mult de Dumnezeu, cu atât suntem mai utili celorlalți. Viața contemplativă este un răspuns radical și gratuit dat Iubirii gratuite a lui Dumnezeu, căruia Sfântul Benedict ne sugerează ”să nu-i preferăm nimic”.
A trăi în mănăstire, pentru mine înseamnă să trăiesc istoria lui Ester, femeia evreică care mijlocește pe lângă regele persian Assuero în favoarea poporului său israelit. O soră de viață contemplativă nu este niciodată în afara timpului și a lumii în care trăiește dar devine inima și binecuvântarea acestora în măsura în care își trăiește propria vocație.
Aș dori să închei cu o afirmație a Sfântului Ioan Paul al II-lea: ”Persoanele consacrate contemplative sunt constructori ai cetății divine. Prin viața voastră cotidiană de rugăciune și de sacrificiu, voi sunteți semne ale Iubirii salvifice și sunteți de mare ajutor pentru întreaga Biserică și Papei, îmbogățind astfel Biserica pelerină cu o misterioasă fecunditate.În clauzură se iubește cu iubirea cu care Cristos ne-a iubit până la sfârșit. Această iubire este drojdia care dospește tot aluatul. Vă doresc să fiți această drojdie”.
Sr. M. Cristiana
Și studiile, proiectele, prietenii, călătoriile tale? Sunt daruri de sus ce nu trebuie risipite!...” Acestea sunt unele dintre reacțiile generate de alegerea vieții contemplative. Victime ale ”raționalismului”, ale ”eficientismului”, vrem cu orice preț să înțelegem, să vedem, să atingem. Când o alegere de viață este un răspuns dat unei chemări divine, nu are nevoie de justificări.
Mi-am dat seama de vocația mea la vârsta de 24 de ani; terminasem studiile și nimic nu reușea să-mi mai dea satisfacție ca înainte; mă simțeam inutilă și nerealizată, totul mi se părea fum inconsistent. Aveam de toate: bunăstare, prieteni, distracții, posibilitatea de a călători dar în concret, nu aveam nimic, eram sclava atâtor idoli. Credeam că sunt fericită, dar când am avut curajul să mă privesc înăuntru, după o lungă și intensă perioadă de rugăciune în fața Preasfântului Sacrament, am descoperit un gol imens, care era nevoie de iubire adevărată, nevoie de Dumnezeu, nu unul după bunul meu plac, ca Cel în care eu credeam, dar de Dumnezeul adevărat, care s-a făcut Om în Isus Cristos pentru a ne da posibilitatea de a ne realiza ca și persoane libere și capabile de iubire.
Citisem un articol într-o revistă a Diecezei noastre de Iași despre o zi într-o mănăstire de clauzură, amintindu-mi ceea ce îmi spusese o mătușă care participase la consacrarea Mănăstirii ”Maica Unității” a Surorilor Benedictine din Dieceza noastră: ”Acolo, maicile, în spatele gratiilor, cântă asemenea îngerilor”. Imediat m-am gândit: ”Acolo vreau să fiu și eu!” Simțeam în inima mea că Cineva mai mare decât mine, mă chema să trăiesc o viață diversă de cea pe care mi-o oferea lumea, pe care să o ofer în mod exclusiv Domnului în mănăstire, în slujba Lui și a aproapelui, prin intermediul rugăciunii, a meditării Cuvântului lui Dumnezeu, a vieții fraterne, a liniștii, a singurătății, a ospitalității.
După șase ani trăiți în mănăstire, mărturisesc că viața asta nu este inutilă, însă e un dar al Domnului pentru cine este chemat, pentru Biserică și pentru lumea întreagă, dar care nu este proprietatea noastră, însă este un dar pentru ceilalți. ”Lumea nu o părăsim din dispreț dar dintr-o prea mare iubire” îmi spunea odată o soră mai în vârstă.
Trăind în mănăstire, am înțeles că binele nu face gălăgie și că surorile contemplative sunt asemeni parfumului Magdalenei, care, în aparență risipit, a parfumat întreaga casă; sunt o prezență care, purificată prin intermediul renunțării la a-și construi o proprie istorie, se lasă plăsmuită de Dumnezeu. Astfel, toți, chiar fără să o știe, au pe cineva care se roagă pentru ei. Îmbrățișând o astfel de viață retrasă, noi nu “dezertăm” din lume dar, dacă aderăm cu adevărat la Dumnezeu, mintea noastră se deschide și inima se dilată, pentru a ne ruga și munci în favoarea celor care nu știu sau nu vor. Cu cât ne apropiem mai mult de Dumnezeu, cu atât suntem mai utili celorlalți. Viața contemplativă este un răspuns radical și gratuit dat Iubirii gratuite a lui Dumnezeu, căruia Sfântul Benedict ne sugerează ”să nu-i preferăm nimic”.
A trăi în mănăstire, pentru mine înseamnă să trăiesc istoria lui Ester, femeia evreică care mijlocește pe lângă regele persian Assuero în favoarea poporului său israelit. O soră de viață contemplativă nu este niciodată în afara timpului și a lumii în care trăiește dar devine inima și binecuvântarea acestora în măsura în care își trăiește propria vocație.
Aș dori să închei cu o afirmație a Sfântului Ioan Paul al II-lea: ”Persoanele consacrate contemplative sunt constructori ai cetății divine. Prin viața voastră cotidiană de rugăciune și de sacrificiu, voi sunteți semne ale Iubirii salvifice și sunteți de mare ajutor pentru întreaga Biserică și Papei, îmbogățind astfel Biserica pelerină cu o misterioasă fecunditate.În clauzură se iubește cu iubirea cu care Cristos ne-a iubit până la sfârșit. Această iubire este drojdia care dospește tot aluatul. Vă doresc să fiți această drojdie”.
Sr. M. Cristiana
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu