FERICITA MARIA
GABRIELLA SAGHEDDU (1914 - 1939)
Maria
Sagheddu (1914-1939) s-a născut la Dorgali, în Sardinia, într-o familie de
ciobani. Martorii copilăriei și ai adolecenței sale ne-o prezintă ca fiind
încăpățânată, critică, contestatară, rebelă. Cu toate acestea, înzestrată cu un
profund simț al datoriei, al devotamentului și al ascultării, o ascultare însă
cu aspecte contradictorii: “Asculta mormâind, dar era supusă. Răspundea cu nu,
dar imediat se apuca de treabă”, asigură martorii.
Toți cei din jurul ei au văzut-o cu uimire schimbându-se spre optsprezece ani. Încetul cu încetul, se îmblânzește, nu se mai mânie, devine gânditoare, austeră, răbdătoare și rezervată. Se dedică mai mult rugăciunii, este mai atentă la nevoile aproapelui. Cere să fie înscrisă la Acțiunea Catolică. Începând de acum, devine mai supusă inspirațiilor Domnului, dorind să împlinească voia Sa. La douăzeci și unu de ani, se hotârăște să se consacre lui Dumnezeu și, urmând sfaturile părintelui său spiritual, intră la Mănăstirea Trapistă din Grottaferrata, o comunitate săracă din punct de vedere financiar și cultural, condusă atunci de Maica Maria Pia Gullini.
Viața spirituală a sorei Maria Gabriella va fi caracterizată de două elemente esențiale:
Toți cei din jurul ei au văzut-o cu uimire schimbându-se spre optsprezece ani. Încetul cu încetul, se îmblânzește, nu se mai mânie, devine gânditoare, austeră, răbdătoare și rezervată. Se dedică mai mult rugăciunii, este mai atentă la nevoile aproapelui. Cere să fie înscrisă la Acțiunea Catolică. Începând de acum, devine mai supusă inspirațiilor Domnului, dorind să împlinească voia Sa. La douăzeci și unu de ani, se hotârăște să se consacre lui Dumnezeu și, urmând sfaturile părintelui său spiritual, intră la Mănăstirea Trapistă din Grottaferrata, o comunitate săracă din punct de vedere financiar și cultural, condusă atunci de Maica Maria Pia Gullini.
Viața spirituală a sorei Maria Gabriella va fi caracterizată de două elemente esențiale:
- cel dintâi și cel mai evident este recunoștința
pentru milostivirea pe care Dumnezeu i-a dovedit-o, cerându-i să-i aparțină în
întregime: îi plăcea să se compare cu Fiul risipitor și nu știa decât să mulțumească
pentru chemarea sa la viața monahală, pentru mănăstire, pentru superioare,
pentru surori, pentru tot. “Cât de bun este Domul!”, repeta neîncetat. Această
recunoștință o va însoți până în ultimile sale clipe, până la agonie.
- cel de al-doilea este dorința sa de a răspunde harului cu toată puterea sa, ca să se săvârșească în ea ceea ce Domnul a început, ca să se împlinească voia lui Dumnezeu. Este conștientă că doar așa va putea ajunge la pacea adevărată.
În timpul noviciatului, trăiește cu teama că va fi dată afară, dar după ce-și depune voturile, învinge această frică și trăiește într-o abandonare plină de pace și încredere. Din acest moment, crește în ea dorința de a se oferi pe deplin. “Acum, Tu trebuie să acționezi!” îi va spune Domnului. Scurta sa viață monahală (trei ani și jumătate) se sâvărșește ca o euharistie, având doar grija de a se lepăda cu totul de sine pentru a-L urma pe Cristos în ascultarea Sa față de Tatăl, până la moarte. Vocația sorei Maria Gabriella a fost aceea a jertfei smerite, a dăruirii de sine totale Domnului.
Amintirile surorilor despre ea sunt simple și grăitoare: mereu gata să se recunoască vinovată, cerându-le iertare celorlalți fără să se îndreptățească, smerită, simplă și sinceră, gata să îndeplinească cu bucurie orice munca, ostenindu-se de bună voie cu muncile cele mai grele, fără să spună nimănui nimic.
Depunându-și voturile, îsi dă seama încă și mai mult de nevrednicia sa : “Viața mea nu valorează nimic, zice, pot s-o ofer liniștită.”
Stareța sa, Maica Maria Pia Gullini, era foarte sensibilă la mișcarea ecumenică și se ruga mult pentru unitatea creștinilor. A transmis și comunității sale această mare dorință a sufletului său. Atunci când, la invitația unui pionier al ecumenismului din Biserica Romano-Catolica, părintele Couturier, le prezintă surorilor îndemnul la rugăciune și la jertfa pentru marea cauză a unității creștinilor, sora Maria Gabriella simte că această chemare o privește în mod deosebit, că este vorba de o chemare la a-și jertfi tânăra sa viață. “Simt că Domnul mi-o cere, îi mărturisește stareței sale, mă simt chemată la aceasta, chiar atunci când nu vreau să mă gândesc.”
Drumul său este rapid, fără șovăire. Preocupată de a râmăne mereu în ascultare, conștientă de propria sa fragilitate, neavând decât o singură dorință: “voia lui Dumnezeu, slava Sa”, Maria Gabriella ajunge la această libertate care o duce la asemănarea deplină cu Isus care, “iubindu-i pe ai Săi care erau în lume, până la sfârșit i-a iubit.” (Io 13,1) În fata sfâșierii Trupului lui Hristos, simte nevoia de a se jertfi pe sine însăși, o jertfă pe care a împlinit-o până la capăt.
Încă din seara jertfei sale, tuberculoza pune stâpănire pe tânăra maica, care până atunci era perfect sănătoasă: o va duce la moarte după cincisprezece luni de suferință. În seara zilei de 23 aprilie 1939, sora Maria Gabriella își sfârșește îndelungata suferință, lăsându-se cu totul în voia lui Dumnezeu. Chiar în acest moment, clopotele sunau sfârșitul Duminicii Bunului Păstor, această duminică în care evanghelia vestește: “Va fi o singură turmă și un singur păstor.” (Io 10,16) Jertfa sa, chiar înainte de a fi săvârșită, ajunsese cunoscută în lumea anglicană, și de atunci a găsit un ecou larg în inimile multor credincioși din diferite confesiuni. În decursul anilor următori, un mare număr de candidate s-au prezentat la mănăstirea din Grottaferrata: prin aceasta, sora Maria Gabriella și-a dovedit foarte concret recunoștința față de comunitate.
Trupul său, care s-a aflat neatins în momentul recunoașterii din 1957, se odihnește acum într-o capelă (Cenacolul Unității) vecină cu Mănăstirea din Vitorchiano, unde comunitatea din Grottaferrata s-a transferat.
La patruzeci și patru de ani de la moartea sa, sora Maria Gabriella a fost beatificată de Sanctitatea Sa Papa Ioan Paul al II-lea, în Bazilica Sfântul Paul de la Roma, la 25 ianuarie 1983, sărbătoarea Convertirii Sfântului Apostol Paul și ziua în care se încheie Săptămâna de rugăciune pentru unitatea creștinilor.
- cel de al-doilea este dorința sa de a răspunde harului cu toată puterea sa, ca să se săvârșească în ea ceea ce Domnul a început, ca să se împlinească voia lui Dumnezeu. Este conștientă că doar așa va putea ajunge la pacea adevărată.
În timpul noviciatului, trăiește cu teama că va fi dată afară, dar după ce-și depune voturile, învinge această frică și trăiește într-o abandonare plină de pace și încredere. Din acest moment, crește în ea dorința de a se oferi pe deplin. “Acum, Tu trebuie să acționezi!” îi va spune Domnului. Scurta sa viață monahală (trei ani și jumătate) se sâvărșește ca o euharistie, având doar grija de a se lepăda cu totul de sine pentru a-L urma pe Cristos în ascultarea Sa față de Tatăl, până la moarte. Vocația sorei Maria Gabriella a fost aceea a jertfei smerite, a dăruirii de sine totale Domnului.
Amintirile surorilor despre ea sunt simple și grăitoare: mereu gata să se recunoască vinovată, cerându-le iertare celorlalți fără să se îndreptățească, smerită, simplă și sinceră, gata să îndeplinească cu bucurie orice munca, ostenindu-se de bună voie cu muncile cele mai grele, fără să spună nimănui nimic.
Depunându-și voturile, îsi dă seama încă și mai mult de nevrednicia sa : “Viața mea nu valorează nimic, zice, pot s-o ofer liniștită.”
Stareța sa, Maica Maria Pia Gullini, era foarte sensibilă la mișcarea ecumenică și se ruga mult pentru unitatea creștinilor. A transmis și comunității sale această mare dorință a sufletului său. Atunci când, la invitația unui pionier al ecumenismului din Biserica Romano-Catolica, părintele Couturier, le prezintă surorilor îndemnul la rugăciune și la jertfa pentru marea cauză a unității creștinilor, sora Maria Gabriella simte că această chemare o privește în mod deosebit, că este vorba de o chemare la a-și jertfi tânăra sa viață. “Simt că Domnul mi-o cere, îi mărturisește stareței sale, mă simt chemată la aceasta, chiar atunci când nu vreau să mă gândesc.”
Drumul său este rapid, fără șovăire. Preocupată de a râmăne mereu în ascultare, conștientă de propria sa fragilitate, neavând decât o singură dorință: “voia lui Dumnezeu, slava Sa”, Maria Gabriella ajunge la această libertate care o duce la asemănarea deplină cu Isus care, “iubindu-i pe ai Săi care erau în lume, până la sfârșit i-a iubit.” (Io 13,1) În fata sfâșierii Trupului lui Hristos, simte nevoia de a se jertfi pe sine însăși, o jertfă pe care a împlinit-o până la capăt.
Încă din seara jertfei sale, tuberculoza pune stâpănire pe tânăra maica, care până atunci era perfect sănătoasă: o va duce la moarte după cincisprezece luni de suferință. În seara zilei de 23 aprilie 1939, sora Maria Gabriella își sfârșește îndelungata suferință, lăsându-se cu totul în voia lui Dumnezeu. Chiar în acest moment, clopotele sunau sfârșitul Duminicii Bunului Păstor, această duminică în care evanghelia vestește: “Va fi o singură turmă și un singur păstor.” (Io 10,16) Jertfa sa, chiar înainte de a fi săvârșită, ajunsese cunoscută în lumea anglicană, și de atunci a găsit un ecou larg în inimile multor credincioși din diferite confesiuni. În decursul anilor următori, un mare număr de candidate s-au prezentat la mănăstirea din Grottaferrata: prin aceasta, sora Maria Gabriella și-a dovedit foarte concret recunoștința față de comunitate.
Trupul său, care s-a aflat neatins în momentul recunoașterii din 1957, se odihnește acum într-o capelă (Cenacolul Unității) vecină cu Mănăstirea din Vitorchiano, unde comunitatea din Grottaferrata s-a transferat.
La patruzeci și patru de ani de la moartea sa, sora Maria Gabriella a fost beatificată de Sanctitatea Sa Papa Ioan Paul al II-lea, în Bazilica Sfântul Paul de la Roma, la 25 ianuarie 1983, sărbătoarea Convertirii Sfântului Apostol Paul și ziua în care se încheie Săptămâna de rugăciune pentru unitatea creștinilor.
Preluat de pe: http://www.trappistevitorchiano.it/storia-beata-maria-gabriella-biografia.asp?Lang=RO
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu