Sfintele Pasti

„Dacă aşadar, aţi înviat împreună cu Cristos, râvniţi la cele de sus, unde Cristos şade de-a dreapta lui Dumnezeu. Năzuiţi spre cele de sus, nu la cele de pe pământ.”

                                  (Col 3, 1-2)

                    

Cristos a înviat, a înviat cu adevărat! Și este viu pentru totdeauna. Este aici cu noi, cu fiecare dintre noi, în mod misterios și concret totodată. Credința este cea care ne ajută să-i descoperim prezența dătătoare de pace.

Aceasta este Vestea cea mai Bună și cea mai frumoasă de pe pământ! De ce să nu mergem zilnic cu El, punând mâna noastră în mâna Lui? Cine nu are nevoie de El? El vrea și poate să ne ajute să trăim o viață diversă, o viață ca a Lui, generată și susținută de Iubirea Sa. Cristos stă și bate la ușa noastră pentru a veni să locuiască cu noi, în casa noastră, în inima noastră, pentru a ne ajuta și pentru a ne da acea Pace pe care cu toții o dorim. Să-i dăm voie deci să ne facă părtași de Învierea Sa!

Din suflet vă dorim un Paşte binecuvântat, cu multe haruri!

Vă însoțim mereu cu rugăciunile noastre!

                                   CRISTOS A ÎNVIAT!  ALELUIA!

                                      Surorile   Benedictine   Contemplative Viișoara

           

Rugăciunea

        

Mică introducere

      Spune Romano Guardini: “In general omul nu se roagă cu plăcere. Este uşor ca el să simtă la rugăciune un sens de plictiseală, un obstacol, o aversiune chiar şi ostilitate.

Orice alt lucru îi va părea mai atractiv şi mai important. Spune că nu are timp, că are alte obligaţi mai urgente, dar îndată ce a lăsat rugăciunea, iată-l că începe să facă lucrurile cele mai inutile. Omul trebuie să înceteze de a-l înşela pe Dumnezeu şi pe el însuşi.

E mult mai bine să spun deschis: “Nu vreau să mă rog”.

Dar este adevărat că rugăciunea este numai plictiseală?

Să încercăm să o privim puţin mai de-aproape… această rugăciune…

De ce ne rugăm ?

      La această întrebare am putea răspunde cu simplitate: “pentru că Isus s-a rugat, pentru că Isus însuşi ne-a spus să ne rugăm,şi pentru că El însuşi ne-a învăţat să ne rugăm cu (rugăciunea) Tatăl Nostru. (Lc. 5.16;…. )

Dar am vrea să înţelegem mai bine.

      Rugăciunea este o necesitate intimă a omului înnăscută în inima sa. De ce?

Numai pentru că Dumnezeu ne-a creat ca să intrăm în comuniune cu El şi rugăciunea include în acest joc de comuniune.

      Rugăciunea este un instrument de prietenie, poate chiar mai înalt, mai misterios şi mai sublim. Spune Sf. Tereza de Avila: “Rugăciunea nu este nimic altceva, decât un intim raport de prietenie, o întreţinere cât mai deasă numai cu Acela de care ştim că suntem iubiţi”.

În jocul prieteniei componentul principal este acela al comunicării.

      Într-o prietenie fundamental este o întâlnire interpersonală şi aceasta nu se face fără cuvinte, fără explicaţie. Imaginea a două persoane care stau una lângă alta, dar fără să exprime raportul lor, este o imagine a două persoane care nu au nici un raport între ele. Deci în prietenie importantă este comunicarea. Suntem deci invitaţi la un dialog cu Isus.  Acesta este sensul rugăciunii: ne rugăm pentru a creşte prietenia noastră cu      

Dumnezeu. Rugăciunea este mijlocul, iar scopul este prietenia cu Dumnezeu.

Cum ne rugăm?

      Eh, dacă rugăciunea este o comunicare, atunci trebuie să fie făcută cu cuvinte. Dar care cuvinte să folosim cu Dumnezeu?

Această întrebarea  i-a fost făcută Sf. Tereza de Lisieux câteva zile înainte de a muri. Sora Celina i-a spus aşa: ce-i spui Tereza lui Isus când te rogi? “ Iar ea a răspuns: eu nu-i spun nimic, eu îl iubesc! ”. Limbajul rugăciunii este limbajul iubirii. În iubire este un drum precis de făcut, care merge de la cuvinte la linişte,  dar liniştea rugăciunii va fi maximul cuvintelor. Nu se poate pleca natural de la linişte. Trebuie să se înceapă de la cuvinte. Copiilor  li se cere să înveţe pe de rost rugăciunile cele mai cunoscute, iar celor mai mari li se cere să se exprime prin toată corporalitatea. Şi corpul este un element important în rugăciune. Ne rugăm întotdeauna cu demnitate, preferându-se o poziţie comodă dar constantă, decât să ne schimbi poziţia după fiecare două minute.

     Trebuie subliniată în rugăciune si dimensiunea cântecului. Dacă comunicarea se întăreşte de valoarea cuvintelor, cântecul transcende cuvântul însuşi şi se aproprie de la sine de dimensiunea religioasă. “Inteligenţa să se acorde cu glasul“ repeta încontinuu Sf. Benedict.

      Nu se cântă pentru a ne auto-contempla, dar pentru a ne transcende pe noi înşine. Pentru aceasta cântarea la rugăciune ne ajută să trăim limbajul iubirii şi ne poartă încet - încet să gustăm chiar şi liniştea.

Cine se roagă?

      In aparenţă putem spune că suntem noi care ne rugăm.

Dar acesta nu este de tot adevărat. Se spunea de Sf. Francisc: “Non tam orans, quam oratio factus”. Nu mai era el care se ruga, dar lui însuşi  era devenit o rugăciune vie. Este Duhul Sfânt care se roagă in noi…. Atunci noi ce facem? Noi colaborăm la rugăciune. Încercarea   noastră este de a ne ataşa rugăciunii adevărate, o încercare de a ne sintoniza  pe frecvenţa Duhului Sfânt.

      Pentru aceasta în rugăciune este indispensabilă ascultarea. Ascultarea inimi, ascultarea  Cuvântului lui Dumnezeu, ascultarea liniştei. Mai întâi se ascultă şi apoi ne introducem in limbajul iubirii. Nu se poate ruga în mijlocul confuziunea gândurilor, dar trebuie să facem linişte pentru a putea asculta liniştea. Să înţelegem că nu

suntem noi care ne rugăm, dar este Duhul sfânt care se roagă în noi ne dă mai multă umilinţă şi ne înfrânează toate acele argumente care au puţin sau nimic de a face cu rugăciunea.

Cui ne rugăm?

      Ne rugăm lui Dumnezeu, nu având nici un dubiu. Dar Dumnezeul creştinilor este Treimea. Ne rugăm deci Tatălui, prin mijlocirea Fiului în Duhul Sfânt. De aceea rugăciunea cea mai importantă este Tatăl Nostru, pentru că este adresată Tatălui şi ne-a învăţat-o Fiul şi nu se înţelege numai cu Duhul lui Dumnezeu.

      Atunci rugăciunea la sfinţi? Rugându-ne cu Cristos, suntem uniţi cu toţii cei care sunt membrele sale. Aceasta ne facem să înţelegem că rugăciunea nu acţionează niciodată singură dar întotdeauna  împreună cu altele. Împreună  se ajunge în Paradis, de singuri  mergem la iad.

Când ne rugăm?

      Timpul rugăciuni trebuie să ritmeze viaţa de fiecare zi. Cu dimineaţa ziua se reînnoieşte şi apoi se încheie cu seara. Dimineaţa se repetă de fiecare dată începutul întregii vieţi, iar seara este ca o prevestire a acelei ultime, adică moartea. Toată aceasta se exprime in rugăciunea de dimineaţă şi de seară. Dacă ele lipsesc, ziua pierde orice demnitate umană. Seara se prinde ziua şi invers. Ziua începe întotdeauna cu seara dinainte. Ziua începe cu deşteptarea şi aceasta este mai mult sau mai puţin plăcută  independent de cum sa dormit. Dar somnul este determinat de cea ce la precedat imediat înainte. Reculegerea de dimineaţă şi seară trebuie să adune bucuriile, preocupările şi durerile întregii zilei. Nu vom putea să calculăm destul importanţa  acestei reculegeri.

      Un alt moment important al rugăciuni este înainte de masă. Masa la toate popoarele în vechime  era un act religios. El însemna comuniune cu divinitatea şi comuniune reciprocă intre invitaţi. Un lucru este să te aşezi la masa de a te bucura de o masă bună de unul singur şi alt lucru este să primeşti hrana din mâna lui Dumnezeu şi să-i spui Mulţumesc.

      Ar putea fi trei momente principale:

      La răsăritul şi apusul soarelui la amiază şi înainte de masă. Aşa se rugau profeţii cei mari al Vechiului Testament: “Daniel înălţa de trei ori pe zi  rugăciunea” (sa spre cer) şi aşa face şi Biserica in cele trei rugăciuni mari la Laude, Vespere şi ora medie.

      Cu aceste scurte consideraţii închei această primă întâlnire despre rugăciune şi o fac propriu cu o rugăciune:

“Rugăciunea este o dorinţă, o tresărire a inimii, este un suflu  care nu ştii  de unde veni şi unde merge.

Rugăciunea este o întâlnire, câte o dată ceartă, deseori o aşteptare.

Este plânsul lui Petru la cântul cocoşului,

Este starea Mariei la picioarele crucii.

Rugăciunea este un moment de eternitate,

Este o alegere a iubirii,

Este un sărut o îmbrăţişare un vis.

Rugăciunea este o amintire un proiect,

Este o strigare şi este linişte.

Sunt lacrimile de cine plânge şi pentru cine plânge,

Sunt invocaţiile pământului, şi laudele Bisericii.

Rugăciunea este respiraţia noastră, viaţa noastră totul nostru.

Nu este un om care nu se roagă,

Sunt numai oameni care nu ştiu să se roage“.