Din voinţa Sfântului Părinte papa Francisc, noul an pastoral 2015, la nivelul întregii Bisericii, este dedicat vieţii consacrate. Un adevărat semn de preţuire pentru toţi cei care au ales viaţa consacrată şi un motiv de mare bucurie pentru întreaga Biserică.
Între momentele cele mai semnificative care
presupun o mare angajare, ziua de 2 februarie are o semnificaţie aparte:
este momentul când toate surorile şi toţi fraţii, angajaţi să trăiască
profesiunea celor trei voturi, se unesc în spirit, în meditaţie şi în
rugăciune, preamărindu-l pe Dumnezeu pentru alegerea primită şi
reînnoind făgăduinţele făcute pe drumul de slujire.
Ne bucurăm să împărtăşim cu întreaga Biserică, cu
Sfântul Părinte papa Francisc şi cu toate familiile călugăreşti,
sentimentul aducerii de mulţumire faţă de Dumnezeu, care, după exemplul
celui dintâi consacrat, Isus cel ascultător, sărac şi curat, şi al
preacuratei Fecioare Maria, care şi-a oferit întreaga fiinţă, trupul şi
sufletul său lui Dumnezeu, răspunzând la planul de iubire al Părintelui
ceresc, cu acelaşi "Iată-mă, fie mie după cuvântul tău!", cheamă şi în
timpurile noastre noi şi nenumărate persoane pe acest drum fericit de
răspândire a iubirii şi a slujirii.
Cu adevărat simţim cu toţii cum Domnul face prin
viaţa consacrată un gest imens de iubire şi de dăruire faţă de lume,
pentru fericirea oamenilor.
În ziua de 2 februarie suntem invitaţi să ne
îndreptăm gândul către persoanele care ne ies în cale, ne interpelează
şi ne oferă exemplul lor de iubire şi de slujire.
Preluat de pe http:// www.ercis.ro
Deseori îmi adresez ”de ce”- ul existenței mele...
Cu cât meditez mai mult asupra sensului proprie-mi vieți, cu atât mai mult văd falsitatea atâtor răspunsuri ce nu îmi finalizează căutarea...
Cu cât mă scufund mai mult în imensitatea orașului...cu atât mai multă singurătate mă încearcă.
Cu cât mai multe nenorociri și dezastre, nedreptăți, vicii și ignoranță în jurul meu, CU ATÂT SIMT O NEVOIE IMEDIATĂ DE A-MI DEFINI VIAȚA.
De ce exist? Pentru ce?
Ce legătură are modesta-mi viață cu această lume măreață, în această istorie deseori necunoscută, în acest nou ceas al societății?
Cred cu toată siguranța că Tatăl m-a creat din iubire: El mă iubește, iar eu sunt obiectul acestei iubiri. El iubește lumea, iubește oamenii și mă creează pentru a face posibilă iubirea în această epocă în care trăiesc.
Astfel descopăr că Tatăl mă creează cu originalitate, cu speranță, cu o misiune de realizat: a face din lume PĂMÂNTUL LUI DUMNEZEU, asemănătoare Cuvântului prin mijlocirea iubirii, care este, înainte de toate, adevăr, dreptate, salvare.
Mi-a fost încredințată VOCAȚIA, intransferabilă, pe care trebuie să o împlinesc în scurta-mi existență.
Pentru ea exist, pentru ea Tatăl îmi dăruiește anumite oportunități și calități...
Dintotdeauna Tatăl mă concepe în Fiul Său Isus, mă creează după chipul Său și mă iubește în Duh, pentru a face din sărmanu-mi chip, OMUL ADEVĂRULUI SĂU, PROIECȚIE A IUBIRII SALE între frații mei oamenii.
Toate încercările mele în rugăciune, meditație și căutare, sunt pentru a mi se arăta zilnic voia Tatălui.
Unicul meu țel: SĂ FIU FIDEL misiunii de prezență eliberatoare, de slujire între oameni.
În fiecare zi descopăr noi și mai profunde experiențele vocației mele.
Astfel învăț să privesc lumea cu ochi noi.
Și cred că toate lucrurile, persoanele și întâmplările leagă o nouă relație cu viața mea: totul devine o REVELAȚIE ce mă invită la convertire prin PREZENȚA ÎN SLUJIRE.
Totul devine o întrebare despre ce fac cu posibilitățile ce îmi sunt oferite. Totul mă acuză de lașitate, omisiune și anonimat...: săracul, bețivul, prostituata, invalidul, muncitorul exploatat...mă întreabă ce semnificație are existența mea pentru ei.
Ajung să descopăr că ei, prin strigătul lor dureros de ajutor, sunt ”RUGĂCIUNEA” pe care Domnul mi-o adresează spre dăruirea absolută a vieții mele.
Odată cu trecerea timpului, descopăr de fiecare dată mai profund că vocația nu este o realitate externă persoanei: este însăși propria existență către, prin, pentru...ceilalți.
ASTFEL MĂ CONCEPE DINTOTDEAUNA TATĂL...
Vocația nu înseamnă în mod fundamental ”a face ceva” ci ”A FI CINEVA”, ”a fi cineva pentru...”.
Vocația nu este o realitate străină de cucerit, ci potențialul interior ce crește și se dăruiește.
Simt un gol imens descoperindu-mă împărțit, atras și purtat de mii de dorințe și neliniști, superficial, definit de slăbiciuni și lașitate.
Și astfel îmi pare imposibil să realizez misiunea de prezență și dăruire cu care Tatăl m-a însărcinat...dar când depășesc criza, înțeleg că îndoielile mele sunt o chemare la rugăciune, o nevoie imediată de Domnul, ce mă obligă să renunț la mine și să mă abandonez puterii și forței Sale.
Îndoiala devine puternică nu din cauza îndoielii mele, ci din cauza abandonării rugăciunii și îndepărtării de problemele concrete ale oamenilor.
Vocația se construiește cu DA-ul de fiecare zi, descoperind în fiecare moment o nouă față a lui Dumnezeu în aproapele ce suferă și se distruge lângă mine. Doar prin iubire pot deveni CREDINCIOS.
Rugăciune:
”Poruncește, Doamne, că sluga ta ascultă”
Ce pot să-ți spun?
Nimic.
Doar că îmi păstrez inima deschisă,
simțurile,
tot ce sunt eu.
Pentru a putea auzi
Ceea ce dorești.
Sunt aici pentru a face voia Ta.
M-ai invadat, Doamne,
m-ai învins
și mi-ai dat viață.
Poruncește, Doamne, pentru că eu
acum Te pot auzi.
TU ȘTII CĂ ATUNCI CÂND DOMNUL CHEAMĂ, CERE TOTUL.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu