Spiritualitatea benedictină

Sfântul Benedict a aruncat sămânţa pentru o transformare socială şi culturală

 

Astfel monahismul a construit Europa

 

De Timothy Verdon

          În mod normal marile biserici - bazilicile romane, catedralele diecezane şi cele mai importante sanctuare - sunt expresii universale ale vieţii poporului lui Dumnezeu, accesibile tuturor. Însă creştinismul a valorizat şi forme de viaţă călugărească la care nu toţi sunt chemaţi, ştiind că "avem daruri diferite după harul dăruit fiecăruia dintre noi" (Rom 12,6). Astfel între secolele III-IV a fost primită voinţa unora de a duce o viaţă creştină mai austeră, în prelungire ideală a perioadei eroice a martirilor, încheiată cu edictul din Milano din anul 312. Mai întâi în Egipt, apoi în Italia şi în sudul Franţei, eremiţi singuri, grupuri de eremiţi şi comunităţi unite în jurul unui părinte spiritual, au definit treptat stilul unei existenţe focalizate numai pe Dumnezeu, ale cărei componente principale erau rugăciunea, studiul şi munca agricolă sau artizanală.

           Se naşte monahismul creştin şi cu el un nou tip de arhitectură ecleziastică, mănăstirea, compusă dintr-o biserică, din locuinţe pentru călugări şi din locuri funcţionale pentru viaţa comunitară. Şi în aceleaşi secole în care cetăţile din imperiul antic se depopulează datorită înaintării populaţiilor nomade care proveneau din Europa de sud şi din Persia, în deşert sunt întemeiate adevărate citadele monastice: centre nu numai spirituale ci şi intelectuale şi artistice care păstrau şi elaborau în sens creştin ceea ce rămăsese din cultura clasică.

           De importanţă fundamentală în acest proces a fost contribuţia Italiei, unde a văzut lumina în jurul anului 480 omul pe care Biserica îl consideră patron al Europei, sfântul Benedict de Norcia. Autor al Regula monachorum - care în evul mediu timpuriu era cel mai răspândit cod de comportamente călugăreşti după Evanghelie - Benedict nu numai că a întemeiat numeroase mănăstiri, ci a pus şi temeliile unui sistem social şi cultural destinat să plăsmuiască identitatea creştină a unor populaţii întregi, mai ales la ţară. De fapt, în timp ce în cetăţile din secolele IV-V existau deja comunităţi creştine stabile, cu o istorie în urma lor şi un simţ al propriei demnităţi, convertirea zonelor rurale era încă incompletă după două sute de ani.

           Pentru a înţelege rolul monahismului în peninsulă este important să vedem condiţiile din Italia creştină în perioada lui Benedict şi în secolele care au urmat. Devastările războiului dintre două popoare invadatoare, bizantinii şi goţii (540-568), precum şi violenţa invadatorilor longobarzi (568-650) şi prădările sarazinilor de-a lungul coastelor meridionale şi occidentale (secolele IX-X), au lăsat amintirea dar nu şi realitatea Italiei romane. S-a schimbat până şi reţeaua seculară de drumuri: coborând din nord pe văile apeninice, longobarzii au creat noi linii de atac legate cu centrele lor de putere din Lombardia. Noile căi longobarde permiteau trimişilor regali să se mişte fără a intra în vastul teritoriu la est controlat de bizantini. În slujba noii reţele de drumuri, regii longobarzi au întemeiat mănăstiri de-a lungul noilor parcursuri trasate pentru armată şi pentru mesagerii regali, completând astfel munca episcopilor locali care, între secolele V-VI, creaseră sisteme de biserici şi colegii rurale înzestrate cu patrimonii de terenuri. După convertirea la credinţa catolică a reginei Teodolind în secolul al VII-lea, noua reţea de drumuri s-a orientat spre Roma şi a ajuns să formeze nucleul a ceea ce ulterior va fi numită Via Romea sau Francigena, care în multiplele sale parcursuri va constitui calea maestră a principilor, negustorilor şi pelerinilor între secolele X-XIV. De-a lungul întregului parcurs, anexate de abaţii "în regie" sau autonome, s-au născut xenodochia şi "spitale" care au favorizat reluarea schimburilor culturale şi comerciale. Jurnalele de călătorie al arhiepiscopului de Canterbury Sigeric, al abatelui islandez Nikulas de Munkathvera, al regelui Filip August de Franţa ne fac să intuim motivele pentru care, de exemplu, găsim reflexii de arhitectură burgundă în Lombardia şi Toscana, germană la Molfetta, de Pisa la Siponto şi Troia.

Cucerirea regatului longobard de către Carol cel Mare, sigilată cu câştigarea oraşului Pavia în 773-774, va întări orientarea monastică a dezvoltării religioase în secolele IX-XII în Italia de sud şi centrală precum şi în întregul imperiu încredinţat regelui francilor de către Papa Leon al III-lea în anul 800. Făcând abstracţie de atribuirea lui Carol cel Mare personal a numeroase abaţii, rămâne adevărat că organizarea administrativă a Sacrului Imperiu Roman favoriza expansiunea reţelei monastice: carolingienii şi după ei ottonii s-au folosit de călugări în extinderea sistemului feudal care se năştea pe care se baza puterea lor.

Mai ales cu răspândirea unei singure "reguli" monastice, influenţa călugărilor asupra vieţii spirituale a Europei a devenit determinantă. Echilibrul benedictin între rugăciune şi muncă a fost comunicat feudatarilor imperiali cu terenuri vecine şi ţăranilor; în Italia tăcerea şi laboriozitatea vieţii rurale îi transmite spiritul până la începutul secolului al XX-lea.

Caracterul comunitar al monahismului benedictin a favorizat apoi dezvoltarea caracteristicilor umane şi sociale precise în populaţie. Ajutorul fratern, ospitalitatea acordată călătorilor, atenţia faţă de săracii de orice tip sunt printre elementele din Regula sfântului Benedict care în Italia precum şi în alte părţi s-au tradus şi în cultura populară.

În mod asemănător, laboratoria monastice au pus bazele acelei "revoluţii industriale" care, împreună cu activitatea bancară embrionară, începând din secolul al XIII-lea va face din unele cetăţi lombarde şi toscane centre propulsoare de viaţă economică şi culturală la nivel european.

        În secolele din jurul anului 1000 predomina influenţa mănăstirilor care în unele cazuri erau, de fapt, adevărate cetăţi. Abatele islandez Niklaus, coborând în peninsulă pe la anul 1154, descrie "Montakassin" (Montecassino) ca "o mare mănăstire cu o fortificaţie în jurul ei, iar în interior zece biserici": era abaţia reconstruită între anii 1066-1071 de abatele Desideriu, figură de însemnătate eclezială şi politică singulară în perioada aceea. Din anul 1059 cardinal şi vicar pontifical la mănăstirile din Italia de nord, Desideriu a lucrat pentru a-i reconcilia pe Papi cu împăratul Henric al IV-lea (umilit de Grigore al VII-lea la Canossa în anul 1077), înrolând în acest scop principi normanzi ca Robert Guiscard, duce de Apulia, cu care avea bune raporturi. Însă obiectivul său a rămas reforma Bisericii promovată încă de la începutul secolului de călugări sfinţi ca Ioan Gualbert şi Petru Damiani precum şi de Papii Victor al II-lea (1055-1057), Ştefan al IX-lea (1057-1058), Nicolae al II-lea (1058-1061), Alexandru al II-lea (1061-1073) şi Grigore al VII-lea (1073-1085).

                                                                      (După L'Osservatore romano, 11-12 iulie 2011) 

Sfântul Benedict, patronul Europei

Până la reforma actuală a calendarului bisericesc, comemorarea Sfântului Benedict se făcea în ziua de 21 martie, zi în care Patriarhul monahismului apusean a încetat din viaţă, în anul 547 şi a fost apoi înmormântat alături de sora lui, Scolastica, decedată cu patruzeci de zile mai înainte, în mormântul de lângă mănăstirea de pe muntele Cassino, în sudul Italiei. În anul 580, năvălitorii lombarzi au distrus mănăstirea. Peste mai bine de o sută de ani, în 703, călugării benedictini de la Fleury-sur-Loire din Franţa au răscolit ruinele vechiului aşezământ şi au descoperit trupul Sfântului Benedict pe care l-au adus cu mare solemnitate în mănăstirea lor de pe malul Loarei, în ziua de 11 iulie. De atunci, în multe regiuni, această zi a fost aleasă pentru sărbătorirea Sfântului Benedict şi noul calendar a adoptat-o acum pentru întreaga Biserică.

În anul 1964, Papa Paul VI l-a declarat pe Sfântul Benedict patron principal al Europei, împlinind astfel un act de meritată recunoştinţă faţă de Sfântul căruia Europa îi datorează multe dintre valorile şi realităţile ei. Ordinul călugăresc benedictin este dintre cele mai vechi în Europa. Câte manuscrise copiate şi transmise de-a lungul unor secole întunecate în care doar o minoritate a populaţiei, esenţialmente formată din clerici ştia carte…câte biserici, abaţii, bazilici ridicate în stil romanic şi gotic…Câte câmpuri şi câte suflete, cultivate în duhul umilinţei, al dragostei, al credinţei nestrămutate în Cristos…Câte meşteşuguri practicate cu proverbială răbdare, transmise din generaţie în generaţie!

Cu patru ani înainte de naşterea Sfântului Benedict, armatele năvălitoare ale herulilor sub conducerea lui Odoacru au trecut prin foc şi sabie pământul Italiei, şi ucigând pe ultimul împărat roman au închis definitiv capitolul stăpânirii Romei imperiale; supravieţuirea culturii romane se va datora în cea mai mare măsură activităţii religioase şi culturale a călugărilor din aşezămintele monahale. Şi Sfântul Benedict este acela care a deschis capitolul glorios al monahismului occidental.

După cum ne informează cartea a II-a a „Dialogurilor” a Sfântului Grigore cel Mare (540-604), Benedict s-a născut în anul 480 la Nurcia (Umbria-Italia), în familia patriciană Anicia. De tânăr a fost trimis la Roma să studieze retorica şi filozofia, dar dezgustat de uşurătatea vieţii din oraş s-a retras în mica localitate Affile şi şi-a continuat studiile, supunându-se unei aspre discipline  ascetice. Nemulţumit de această singurătate relativă, pe când avea douăzeci de ani, s-a retras într-o mică peşteră la Subiaco, la sud de Roma. După trei ani de singurătate, rugăciune şi penitenţă, a fost descoperit de păstorii din partea locului. Nenumăraţi credincioşi din împrejurimi îl căutau pentru a-i cere sfat şi rugăciuni; chiar călugării mănăstirii din Vicovaro l-au rugat să le fie conducător spiritual.

El a acceptat şi a început astfel opera de restaurare a disciplinei mănăstireşti, dar unii dintre călugări s-au împotrivit cu îndârjire şi au ajuns până acolo încât au încercat să îl omoare, punându-i otravă în paharul cu băutură. Benedict i-a părăsit şi s-a retras în peştera lui dragă. În jurul lui au început să se strângă grupuri de tineri dornici de o viaţă spirituală deosebită. Pentru ei a întemeiat Sfântul Benedict douăsprezece mănăstiri cu câte doisprezece fraţi, hotărâţi să urmeze normele trasate de părintele lor spiritual. Pentru a evita şicanele unor persoane sus-puse, în anul 529, Benedict împreună cu mulţi dintre tinerii ucenici s-au retras spre sud, lângă oraşul Napoli, şi şi-au stabilit locuinţa pe o stâncă abruptă a muntelui Cassino. Aici au dărâmat templele zeilor Apolo şi Jupiter, rămase acolo din vechime, şi au clădit prima mănăstire închisă cu ziduri din patru părţi, asemenea unei fortăreţe, dar deschisă pentru lumina ce vine de sus, ca un mare rezervor care primeşte din cer ceva dătător de viaţă şi îl revarsă asupra lumii întregi. Benedict adună o obşte în care patricieni şi sclavi, romani şi barbari, oameni fără ştiinţă de carte şi erudiţi vor trăi cot la cot, căutând pacea evanghelică.

Om practic şi clarvăzător, Benedict a sintetizat legile de bază ale vieţii mănăstireşti, „Regula vitae monasticae”, într-un motto dătător de energie: „Ora et labora”-„Roagă-te şi munceşte”; prin aceasta, el a readus în viaţa şi ascetica creştină caracterul de contemplaţie unită cu acţiunea, aşa cum decurge din spiritul şi din litera Evangheliei. Adevăratul călugăr va trebui să fie, după cum se citeşte în capitolul al II-lea din Regulă: ”nu orgolios, nu violent, nu mâncăcios, nu somnoros, nu leneş, nu clevetitor, nu pârâtor…ci cast, blând, silitor, umil, ascultător”. Emblema mănăstirii: crucea, cartea şi plugul, a devenit expresia modului nou de a înţelege asceza creştină, prin rugăciune şi muncă, în vederea edificării spirituale şi materiale a unei societăţi noi, pe ruinele lumii romane. Înţelepciunea Sfântului Benedict este luată în considerare tradiţional prin comentarea Regulii sale, care va deveni patrimoniu şi bun comun al Europei. Începând din secolul al VII-lea, civilizaţia romanică, născută în mănăstirile ce acopereau deja întreaga Europă, va găsi în Regula Benedictină cea mai bună parte a inspiraţiei sale şi a interpretării concrete a Evangheliei, într-o lucrare în care viaţa economică, cea liturgică, relaţională şi personală se echilibrează prin ordine, simţul măsurii, respectarea persoanelor şi credinţa concretă în Dumnezeu, „primul slujit”.

O viaţă trăită în strălucirea puternică a adevărului, o viaţă aparte, clădită pe stâncă dar şi trăită la adăpostul stâncii lui Dumnezeu atât la propriu cât şi la figurat…Sfântul Benedict: un nume sfânt după cum sfântă este şi viaţa celui care l-a purtat. Tot sfântă trebuie să fie şi viaţa celui care îl cunoaşte pe acest prieten al lui Dumnezeu şi al nostru. El rămâne viu nu doar în puţinele persoane care îşi rânduiesc viaţa după Regula sa ci şi în fiecare om, care prin luptele şi năzuinţele sale profunde îi seamână.

De-a lungul veacurilor, din cuibul de pe Monte Cassino vor porni stoluri de oameni căliţi în rugăciune şi muncă şi vor deschide sute de aşezăminte asemănătoare pe întinsul întregii Europe, mai târziu şi în celelalte continente, aşezăminte care în vremuri de grele frământări au rămas focare vii de credinţă, cultură şi civilizaţie. Prin ucenicii şi urmaşii săi, Sfântul Benedict intră în rândul marilor binefăcători ai Europei, ai Bisericii şi ai omenirii. 

La comunità monastica cresce nella fede

Cercare Dio, unicamente, seguendo Cristo Gesi cù, è lo scopo supremo della vita monastica. La monaca, per ottenerlo, si rinchiude nel chiostro, tra sorelle, per vivere con esse sotto la guida dell’abbadessa che fa le veci di Cristo. E con esse conduce vita di obbedienza, nella preghiera e nel lavoro. La fede sola ci fa entrare nel chiostro e l’amore vi ci stabilisce. La fede è la prima disposizione di chi vuol seguire Cristo, è il fondamento e la radice della perfezione monastica, nonchè della cristiana. Per questo San Benedetto la chiama “luce deifica” – “deificum lumen” (Prologo della S. Regola). Per fede la monaca abbandona il mondo per unirsi a Gesù Cristo, perchè ha creduto alla Sua parola: “Vieni, seguimi e sarai perfetto” (Mt 19,21).

Senza la fede, vana sarebbe per noi la pretesa di camminare. Troppo difficile è il cammino che ci deve portare a Dio se non abbiamo una fede viva. Solo la misura della fede consente e rende facile l’ascesa. È la fede che prima di tutto ci propone la mèta e che impedisce poi che noi la perdiamo di vista, la fede illumina i nostri passi, dona forza perche noi corriamo. Se veramente Dio si fa vivo e presente per me, non soltanto non pesa più quello che debbo fare per Lui, ma mi diviene necessario perchè una fede vera non può essere oziosa.

Per vivere, crescere e perseverare nella fede sino alla fine, dobbiamo nutrirla con la Parola di Dio, punto di riferimento quotidiano che ci plasma, ci guida, ci illumina, ci conforta, ci sostiene e chiedere al Signore di accrescerla. Essa deve “operare per mezzo della carità” (Gal 5,6), essere sostenuta dalla speranza e radicata nella fede della Chiesa. La comunità monastica è il frutto della carità cristiana. Per essa sola ci possiamo realizzare e arrivare ad una piena maturità. È un privilegio vivere in comunità e per mezzo di essa. San Benedetto ha coscienza del valore creatore ed educatore della comunità. Il sistema dell’opera della santificazione del monaco è basato sulla vita comune. Per essa egli s’integra nella preghiera, nel lavoro comune, è sensibile ai bisogni e alle giuste esigenze altrui, sa subordinare i suoi interessi agli interessi comuni e agli ordini legittimamente dati. È la carità che fa la vera comunità. Senza di essa si potrà parlare di convivenza ma non di comunione di cuori. Onorando e rispettando il fratello, aiutandolo, incoraggiandolo, anche noi saliamo e cresciamo con lui. Soltanto per la carità possiamo diventare migliori, essere uniti a Cristo e tra noi. La carità è il solo principio, il solo movente che ci porta verso di Lui, inutile cercare altri mezzi nei libri, nella dottrina. Il grado della nostra carità è anche il grado della nostra santità. Una vita di comunità sincera e piena di affetto concreto sarà dunque per tutti e per sempre una sorgente viva di progresso spirituale e di gioia fraterna.

San Benedetto, per fede, fin dalla giovinezza, ebbe soltanto un fine: piacere in tutto a Dio. Questo fece di lui un monaco. Chi per la fede viva è dominato in tal modo dall’Essere divino, deve cercarlo con tutto il fervore dell’anima. Per la fede tutto ciò che conduce a Dio diventa caro e facile, la fatica dell’obbedienza diventa un prezioso bene, le umiliazioni una guida al cielo, la vita monastica separata dal mondo un lieto e alacre lavoro nell’officina di Dio, la comunità monastica un esercito fraterno che aiuta e custodisce i singoli. Reso forte dalla fede, il monaco compie ogni sacrificio col gaudio dello Spirito Santo e vince per Colui che ci ha amati: “Quanto più cresce la fede, tanto più il cuore si dilata e la via dei divini precetti si corre nella indicibile soavità dell’amore”. (Prologo)

Oltre alla Parola di Dio e alla vita fraterna che sono i due elementi principali ed essenziali che ci plasmano sul nostro cammino di fede, noi, le monache del Mater Unitatis, abbiamo come impegno particolare la preghiera per l’unità dei cristiani che, insieme alla conversione del cuore e i sacrifici vogliamo offrire al Signore sull’esempio di Beata sr. M. Gabriella Sagheddu, monaca trappista di Grottaferrata, nata a Dorgali, in Sardegna, il 17 marzo 1914 e morta il 23 aprile 1939, domenica del Buon Pastore che offri la sua vita al Signore affinchè “ci sia un solo ovile e un solo Pastore!”. Il problema ecumenico, molto attuale in Romania ci aiuta, nella luce della fede, a saper accogliere l’altro e ad accettarlo nella sua diversità come sacramento della presenza del Signore.

Viviamo dunque di fede, quanto ci è possibile con la grazia di Cristo. Tutta la nostra esistenza ne sia investita profondamente e in ogni minimo atto come dice San Benedetto. Allora il nostro edificio sarà fissato sulla roccia della stabilità divina e vinceremo ogni assalto del mondo e del demonio. Liberati dai nostri nemici, vivremo nella luce della mente e nella gioia del cuore. Perciò, “vegliate, state saldi nella fede, siate uomini, siate forti.” (1 Cor 16,13)



               Prima di iniziare questo articolo sulla fede richiestoci da “Pro orantibus”, ci pare necessario presentarci. Siamo le monache benedettine del Monastero “S. Andrea Ap.” di Arpino (Fr), uno dei più antichi del mondo, la cui fondazione è attribuita, dalla tradizione, a S. Benedetto in viaggio da Subiaco a Montecassino, a 48 km. da noi. Da quindici secoli vi è una continuità di vita monastica, nonostante le leggi di soppressione del XIX˚ secolo, grazie a Dio e alla generosità delle monache anziane che il Governo lasciò in monastero, perché avevano professato prima che fossero emanate tali leggi. Grazie anche alla generosità delle monache giovani, che chiesero alla comunità di accoglierle come inservienti, perché era proibito accogliere vocazioni e indossare l’abito monastico.

Il Santo Padre Benedetto XVI ha indetto l’anno della fede, ispirato dallo Spirito Santo, perché ben conosce la crisi di fede che attraversa l’umanità, simile a quella dei tempi degli Apostoli, che ci ricordano “Senza la fede è impossibile piacere a Dio; chi, infatti, s’accosta a Lui deve credere che Egli esiste e che ricompensa coloro che Lo cercano” (Eb. 11, 6).

La fede conduce noi monache in monastero, perché essa è la prima disposizione di chi vuol seguire Cristo; essa ci fa abbandonare il mondo, perché crediamo alla sua parola: “Vieni, seguimi.....” (Mt. 19, 21). Senza una fede viva, è impossibile porsi alla sequela di Cristo; essa illumina i nostri passi e non ci permette di essere oziosi. Il nostro S. Padre Benedetto, animato dalla fede, volle piacere in tutto a Dio e questo ideale fece di lui un monaco, un cercatore di Dio, modello per noi e per ogni cristiano. E ci ricorda nel Prologo della sua Regola: “Con l’avanzare nelle virtù monastiche e nella fede, il cuore si dilata e la via dei divini precetti si corre nell’indicibile soavità dell’amore”.

Scendiamo un po’ nel pratico. Noi monache godiamo già della visione beatifica di Dio? Abbiamo lasciato il mondo, la famiglia, una professione, ne avremmo quasi diritto, vero? Non avremmo più pace se avessimo questa pretesa! Diventeremmo delle psicopatiche dalle quali bisognerebbe star lontano mille miglia. La ragazza che entra in monastero, se è veramente chiamata da Dio e s’impegna seriamente sulla via della santità, comprende bene che la sua è vita di fede.....buia e nuda! Non deve attendersi le carezze di Dio e se è generosa riceverà in premio “il tormento dell’ Amore”, il purgatorio dei Santi sulla terra: intuirà, cioè, l’infinita amabilità di Dio e nel contatto quotidiano con l’Eucaristia e con la Parola di Dio, si convincerà sempre più della sua miseria e della sua radicale incapacità di amare e ne soffrirà. Incapacità che, per i meriti di Cristo e con la Sua Grazia, diventerà però una risposta, sia pure fragile, all’infinito Amore di Dio per lei. Questo è Amore, ma sempre al di sotto del desiderio che ella ne ha. Chi potrà mai dire di amare Dio come merita?

Nella nostra “povertà” collaboriamo con Cristo per la salvezza dei fratelli, nella preghiera, nella conversione del cuore (che per noi Benedettine è un voto), ma anche accettando per Amore di camminare nel buio, perché il Signore lo trasformi in luce per tanti che vivono nella notte dell’ateismo e del male: cosi viviamo più intensamente la nostra maternità spirituale. E’ l’esperienza dei Santi, che ci consola quando il Signore prova la nostra fede: non vediamo, non sentiamo, non tocchiamo, ma crediamo nella divinità di Cristo, nei Suoi insegnamenti e cerchiamo di piacere a Lui solo.

Non abbiamo donato la nostra vita a uno che è nato, vissuto e morto, ma a un Uomo che è nato, vissuto, morto, risorto ed è sempre vivo accanto a noi, anzi, per il mistero dell’inabitazione divina, è in noi. La Santità, per noi e per ogni cristiano, è in questa fede e partecipazione alle varie tappe della vita di Cristo e questo come avviene? E’ di vitale importanza saperlo per crescere nella fede, condizione indispensabile per un’intimità con Dio sempre più profonda, scopo della nostra vita monastica. RiceverLo nell’ Eucaristia, nutrirsi della Sua Parola, è l’impegno quotidiano di noi monache, che insieme al sacramento della riconciliazione costituisce la preparazione migliore per l’anno della fede.

Se Gesù trova una fede viva opera dei miracoli, mentre ne è  impedito se non la trova; pensiamo alla fede del centurione, della Cananea per la quale compie un miracolo che forse non avrebbe accordato. Pensiamo anche al miracolo di conversione della Maddalena alla quale dice: “La tua fede ti ha salvata!” e del buon ladrone, al quale promette il Paradiso in quel giorno stesso. La fede è dunque la prima virtù che il Signore esige da chi vuol vivere in comunione con Lui.

“La fede è un omaggio che rendiamo a Dio e alle Verità che ci rivela tramite il Figlio Gesù e credendo alla Sua divinità, crediamo a tutta la Rivelazione” (Beato C. Marmion). E se questo atto di fede lo rinnoviamo spesso, Cristo abita nei nostri cuori, come assicura S. Paolo ai Colossesi. Rientra nel nostro impegno monastico rinnovare spesso questi atti di fede, che si concretizzano nelle opere di ogni giorno, favorite dall’intrecciarsi delle nostre ore di preghiera in coro e di lavoro, che diventa anch’esso preghiera nell’offerta che ne facciamo a Dio con frequenti incontri con Lui nel nostro cuore.

Qualcuno, forse, si chiederà: “Come alimentate voi Monache la fede, anche in preparazione dell’anno ad essa dedicato?”. La risposta è semplice: la nostra giornata monastica, di preghiera-lavoro-vita fraterna, ci porta a ravvivare la fede, senza la quale la nostra vita non avrebbe senso.

Noi monache, più dei semplici cristiani, abbiamo il dovere di curare la nostra formazione a livello dottrinale, di conoscere “il Catechismo della Chiesa Cattolica”, e i vari documenti pontifici; soprattutto quelli che riguardano la vita contemplativa, che raccomandano alle Madri Abbadesse di curare la formazione delle monache in Monastero, anche per la capacità formativa di una comunità osservante che ci cammina accanto.

E’ molto importante poi conoscere la Sacra Scrittura (ognuna di noi ha la sua Bibbia, cosa impensabile prima del Concilio Vaticano II). Ci aiutano le istruzioni quotidiane della Madre Abbadessa sulla S. Regola o su altri argomenti di spiritualità. Oltre il tempo dedicato alla Lectio Divina, secondo il nostro orario monastico, viene dato alle giovani il tempo per lo studio personale, sostenuto da dei corsi in Cd o DVD, oggi ampiamente diffusi dalle varie case editrici cattoliche. Usufruiamo anche delle lezioni dell’ Istituto di Scienze Religiose della nostra diocesi, registrate per noi dal preside amico del Monastero.

Chiudiamo ora questa riflessione sulla fede, riportando ciò che ci hanno inviato le nostre monache del Monastero “Mater Unitatis” in Romania, per la cui fondazione il Signore, che “sceglie gli ultimi.....perché la gloria sia solo Sua!” (S. Paolo), ha voluto servirsi di noi. Per loro si svolge lo stesso programma di formazione, per i lunghi periodi trascorsi nel nostro monastero di Arpino, per le frequenti visite della Madre Abbadessa da loro. Infine, da qualche tempo per le istruzioni della Madre, telefoniche e comunitarie, grazie a un diffusore e ad una tariffa molto economica della”Telecom” romena.“

Oltre gli elementi essenziali del nostro cammino di fede, noi monache del Monastero “Mater Unitatis”, il 1˚ cattolico della Romania, abbiamo come impegno prioritario la preghiera per l’unità dei cristiani che, insieme alla conversione del cuore, offriamo al Signore sull’esempio della Beata sr. M. Gabriella Sagheddu, monaca trappista del monastero di Grottaferrata, trasferito poi a Vitorchiano. Nata a Dorgali, in Sardegna, il 17 marzo 1914, offrì la sua vita al Signore perché ci sia “un solo ovile e un solo pastore” e morì il 23 aprile 1939, domenica del Buon Pastore.

I cattolici nella nostra terra sono una piccola minoranza ed il problema ecumenico è molto attuale. A noi monache la Chiesa, nel documento conciliare “Unitatis Redintegratio”, ricorda che il contributo principale da offrire è la preghiera e i sacrifici legati all’impegno di conversione e ci insegna a saper accogliere l’altro, accettandolo nella sua diversità come sacramento della presenza del Signore.

Viviamo dunque di fede, per quanto è possibile alla nostra fragilità umana, con la Grazia che Cristo ci dona; tutta la nostra vita ne sia investita, in ogni minimo atto, come ci insegna San Benedetto. Solo cosi saremo fissati sulla roccia della stabilità divina e vinceremo ogni assalto del mondo e del demonio; perciò, per vivere nella luce e nella pace del cuore, accogliamo l’invito di S. Paolo, “vegliate, state saldi nella fede.....” (1 Cor. 16, 13).

                                                                                   le Monache Benedettine di

                                                                                 “S. ANDREA AP.” – Arpino

                                                                            e “MATER UNITATIS” - Romania 

Viaţa comunitară

de Ana Maria Canopi osb

Premisă

…Mărturisesc că am acceptat să ţin această prelegere nu chiar de bunăvoie dar silită, în urma unor insistenţe prelungite ale unei anumite persoane; mă veţi ierta deci dacă vă voi înşela aşteptările. În acest moment mă simt, de fapt, ca un şcolar chemat să repete, bâlbâindu-se, o lecţie importantă ţinută deja de maeştri consacraţi.

Tema este: „Viaţa de comunitate”. Ce s-ar putea spune mai nou şi mai bine pe această temă care, în anii de după Conciliu a fost luată în consideraţie în permanenţă de experţi, din toate punctele de vedere? Aprofundarea ecleziologiei a pus în evidenţă realitatea Bisericii ca şi „mister de comuniune” cu toate implicaţiile relative la viaţa de comunitate, în special la comunităţile religioase.

Fără a ignora ceea ce deja s-a spus şi s-a scris în legătură cu asta, nu mă simt în stare să fac o prezentare prea savantă şi cu atât mai puţin o evaluare critică. Plec pur şi simplu – aşa cum îmi şi place – de la Evanghelie şi de la Regula Benedictină. Aş dori să spun la modul cel mai sincer că plec şi de la inima mea, de la ceea ce în aproximativ 30 de ani de viaţă monastică am putut experimenta personal. Voi avea puţine de zis oricum, pentru că în mod obişnuit realităţile trăite la modul cel mai intens sunt acelea de care se simte cel mai puţin nevoia să vorbeşti.  

1. Este posibil să faci comunitate?

Viaţă de comunitate: iată, această enunţare poate naşte imediat în noi o întrebare în spatele căreia stă o dureroasă şi persistentă experienţă de dificultăţi şi poate chiar de falimente: Este posibil să faci comunitate? Există mult pesimism în această privinţă în societatea noastră şi chiar în cadrul vieţii Bisericii. Este posibil să faci comunitate, din moment ce omul, astăzi ca întotdeauna de altfel, se demonstrează a fi „lup” în raport cu aproapele său? Ni se poate întâmpla să fim sceptici fără să ne dăm seama în privinţa incoerenţei ideilor noastre cu credinţa pe care o profesăm. A spune că a face comunitate nu este posibil, ar fi ca şi cum am afirma că Domnul este departe de noi şi că în zadar a murit Cristos.

Comuniunea nu este lucru omenesc, dar este de sorginte divină. De fapt, ceea ce nu este posibil omului este prerogativa Domnului, a Aceluia care este comuniune de trei Persoane. 

Ca şi Biserica – mister de comuniune – la fel şi comunitatea religioasă – astăzi vorbim în special de comunitatea monastică – ia naştere în urma unei chemări divine şi se construieşte neîncetat pe credinţă şi pe dragoste. Nu se poate reduce la o simplă convieţuire umană. A trăi lângă nu înseamnă a trăi „în” şi „cu” alţii. Trebuie să admitem că pe pământ nimic nu este perfect dar că totuşi aici îşi are originea ceea ce va fi completat în viaţa viitoare. Comuniunea este posibilă doar prin depăşirea continuă a naturii umane cu ajutorul harului divin.

Astăzi se acordă multă atenţie aspectului cultural şi psihologic al vieţii personale şi comunitare. Se observă că mare parte a oamenilor suferă de conflicte şi dezechilibre a căror rădăcină se situează în sfera inconştientului şi a subconştientului. De aici deducem că este necesar ca persoanele să fie conduse spre o mai mare conştiinţă şi cunoaştere de sine şi a altora. Tratamentul psihologic îşi propune să ajute punerea în lumină a complexelor, a frustrărilor, a contradicţiilor, a agresivităţilor, pe scurt: a rănilor şi a aşa ziselor „noduri încâlcite” în care se zbat persoanele şi comunităţile. Toţi trebuie să recunoaştem cu sinceritate că rădăcina răului de care suferă întreaga omenire este şi mai adâncă şi cere o intervenţie salvatoare care depăşeşte posibilităţile terapeutice puse la dispoziţia noastră de către ştiinţă.

2. Comunitatea monastică şi dinamismul Duhului Sfânt

Cine, atins în mod misterios de Dumnezeu, îl urmează pe Cristos în viaţa monastică poartă cu sine toată greutatea umanităţii sale la fel de rănită ca şi a celorlalţi. Tocmai din acest motiv începe un umil proces de convertire. Călugărul ştie că este „bolnav” şi pentru că vrea să se vindece, se supune terapiei Celui care este medic şi medicament în acelaşi timp: Isus Cristos. Comunitatea monastică, fiind o parte a poporului lui Dumnezeu chemat să trăiască în permanenţă şi în mod exemplar chemarea întregii Biserici de a participa la misterul divinei koinonia – la misterul Sfintei Treimi – este legitim să ne gândim că ne putem baza pe haruri speciale şi potrivite pentru a o realiza. Dincolo de mecanismele psihologice, în viaţa comunităţii acţionează dinamismul Duhului Sfânt care – fără a se îndepărta de sfera naturală – instaurează o nouă lege pentru a organiza relaţiile interpersonale.

Este legea supremă a iubirii oblative, aşa cum s-a revelat în Isus Cristos, „plin de har şi de adevăr…din a cui plinătate noi toţi am primit har peste har” (In 1,14.16).

Suntem chemaţi nu doar să trăim unii lângă alţii, dar unii „pentru” alţii, unii în ceilalţi, în El care ne face să fim „una”. Comuniunea se realizează în dăruirea totală de sine lui Dumnezeu, în Cristos, pentru fraţi. Călugărul – comunitatea monastică – nu se poate sustrage exigenţei de a intra în dinamismul „celei mai mari iubiri” (cf In 15,13) care, prin acţiunea Duhului Sfânt, îl face asemănător lui Cristos şi deci îl face ascultător din iubire până la a se pierde pe sine însuşi pentru a se regăsi crescut în comuniune cu Domnul şi cu ceilalţi: „ Adevăr, adevăr zic vouă: dacă bobul de grâu căzut în pământ nu moare, rămâne singur; dar dacă moare, aduce mult rod. Cine îşi iubeşte viaţa o va pierde şi cine îşi urăşte viaţa în această lume, o va salva pentru viaţa cea veşnică” (In 12, 24-25; cf. Fil, cap. 2-3; Regula B., cap. 5.7.58.71). Obstacolul cel mai mare care se pune vieţii cu adevărat comunitare este deci căutarea egoistă şi hedonistă de sine; idolatria persoanei absolutizate în autonomia-i proprie devine inevitabil – în raport cu ceilalţi – asuprire.

Până ce nu se tinde sincer spre iubirea oblativă – care este unica şi adevărata iubire – nu suntem îndeajuns de maturi pentru o viaţă de comunitate. Dar cum te poţi maturiza dacă nu există deja un ambient comunitar formativ? Pentru a dobândi „simţul eclezial” trebuie să existe Biserica în mod concret.

3. Împreună renăscuţi de Cuvânt – stabiliţi în ascultarea din iubire

Când sfântul Paul – din care sfântul Benedict citează deseori – aseamănă Biserica, într-o reprezentare plastică, cu corpul uman, afirmă că harul – limfa vitală – a fiecărui membru trece prin întregul corp. Diferitele membre se slujesc reciproc în dragoste şi pace (cf. 1 Cor 12, 12-27). Această exigenţă fundamentală însufleţeşte întreaga Regulă (cf. cap. 31. 35. 63. 71. 72). Este deci, deosebit de important pentru cel care, aspirând la viaţa monastică, începe acest drum, să intre în comunitate ca un discipol, într-o atitudine de ascultare, pentru a adera în mod intim la viaţa „trupului lui Cristos” care îl primeşte ca pe un membru al său.

Cuvântul Domnului, primit de toţi în Duhul Sfânt şi asimilat generează viaţa comunitară. Este ceea ce se cere fiecărui creştin pentru a trăi comuniunea eclezială; însă este nevoie de a se angaja ca şi călugări, în funcţie de harul primit.

„După ce v-aţi curăţit sufletele prin ascultarea faţă de adevăr, pentru a vă iubi în mod sincer ca şi fraţi, iubiţi-vă unul pe altul, din toată inima, cu toată stăruinţa, fiind renăscuţi nu dintr-o sămânţă pieritoare ci nepieritoare, din Cuvântul lui Dumnezeu cel viu şi care rămâne în veac” (1 Pt 1, 22-23). La acest fragment al primei scrisori a sfântului apostol Petru face referire Regula sfântului Benedict în repetate rânduri şi cere călugărului un angajament intens şi constant în convertirea vieţii care constituie un vot specific. În acest angajament este susţinut în mod valid şi de votul de stabilitate în virtutea căruia se înrădăcinează puternic în trupul lui Cristos, mai exact în cadrul comunităţii.

Toţi cunoaştem suficient de bine care sunt cauzele principale sau mai frecvente, care au determinat criza familiei în epoca noastră. Sunt aceleaşi pe care le regăsim la rădăcina crizei vieţii comunitare.  

Asemenea unei familii a căror membri sunt instabili din varii motive, se autogestionează, căutând fiecare propriul interes, se va vedea în scurt timp dezintegrată, tot la fel o comunitate monastică benedictină în care nu se respectă cu fidelitate, împreună, un orar de rugăciune şi de muncă, îşi pierde inevitabil forţa de coeziune şi în loc să formeze o adevărată comunitate se reduce la o însoţire sporadică de indivizi – sau de mici grupuri – care-şi urmăresc propriile interese mai mult sau mai puţin legitime şi adesea nu tocmai constructive în raport cu întreaga comunitate.

Fără stabilitate nu poate exista angajare radicală în ascultare, sărăcie, caritate, şi, aş adăuga, chiar şi în castitate. Viaţa comunitară cere de fapt, întotdeauna, abnegaţie, adică asceza de a ieşi din tine însuţi pentru a face comuniune cu alţii. Cine trăieşte în mod stabil în mănăstire, sub privirea abatelui şi a fraţilor, se află mereu sub acţiunea şi judecata Cuvântului în care comunitatea îşi găseşte ambientul vital. Dar această stabilitate are efect pozitiv doar dacă este o alegere liberă şi continuă făcută din iubire, a alianţă mereu reînnoită.

4. Obstacole în calea comuniunii şi terapia celei mai mari iubiri

Sfântul Benedict oferă în Regula sa, un itinerar radical de urmare a lui Cristos ţinând cont de ideea de renunţare şi de sacrificiu pe care viaţa de comunitate o comportă. Plecând de la realitatea omului slab şi păcătos, el arată urgenţa unui răspuns prompt faţă de cel Care zilnic ne cheamă la convertire.

În discernământul vocaţiei celui care aspiră la viaţa monastică se are în vedere – în mod just – existenţa înzestrărilor umane fundamentale pentru viaţa în comun; totuşi, până ce nu se trăieşte împreună nu este posibil să cunoşti persoanele în profunzime, nu este posibilă – şi cred că nu ar fi nici în spiritul Evangheliei şi al Regulii – selecţia care să garanteze validitatea fiecărui candidat. Criteriul de evaluare sugerat de sfântul Benedict – „dacă într-adevăr îl caută pe Dumnezeu” – ţine cont nu atât de ceea ce unul este sau ştie să facă, cât de disponibilitatea pe care o are să devină ceea ce Domnul deja a plănuit pentru el.

Când sfântul Benedict îl îndeamnă pe abate să se pună cu umilinţă, cu înţelepciune şi cu răbdare în slujba diverselor temperamente şi caractere (cf. cap. 2 şi 64; şi de la 23 la 30), presupune ca fiind normală dificultatea inter-relaţională în cadrul comunităţii, tocmai din cauza naturii rănite care continuă să existe cu toate greutăţile ei chiar şi în cei care sunt chemaţi să trăiască la nivel supranatural, să se sfinţească în actualizarea iubirii desăvârşite. 

În calea comuniunii nu stau defectele, slăbiciunile, căderile dar încăpăţânarea orgolioasă şi tenace a celui care nu-şi recunoaşte propriile limite şi greşeli şi pune pe seama altora responsabilitatea propriilor lipsuri. Fără umilinţă nu poate exista comuniune (importanţa cap. 7 din Regulă!).

În fiecare comunitate există un mod de a trăi intens – uneori până la extrem – „misterul pietăţii”, dar nu putem nega că adesea – chiar în mod providenţial – ne găsim şi în faţa „misterului nelegiuirii”, în faţa unei adevărate agresiuni a răului care – servindu-se de cel care i se aliază mai mult sau mai puţin conştient – acţionează pe ascuns pentru a distruge ceea ce, cu harul lui Dumnezeu, se construieşte. În mod frecvent, devin motiv de dezbinare cei care, considerându-se mai dotaţi, rămân încăpăţânaţi în ideile lor. În acest caz este cu atât mai necesar să fim atenţi pentru a nu ne lăsa purtaţi de acest duh rău de ceartă şi pentru a face să predomine caritatea care nu judecă, nu condamnă dar îşi poartă fratele pentru a învinge cu iubire puterea răului.

Dacă este adevărat că în orice comunitate se găseşte mai mereu câte o persoană imatură şi închisă în ea însăşi sau în conflict cu ceilalţi, este tot la fel de adevărat că există şi persoane care ştiu să iubească cu sinceritate pentru că s-au lepădat de sine. Misterul consolator al „compasiunii” este activ atunci când nu se mai suferă din propria cauză şi se devine capabili – după exemplul lui Cristos – să se poarte păcatul şi suferinţa celuilalt ca şi cum ar fi ale noastre.

Cred că nu există comunitate care să nu aibă de dus crucea vreunui membru nu tocmai bine integrat (acest lucru se verifică adesea chiar şi în cele mai bune familii…!). Trebuie însă să recunoaştem că aşa-zisele „cazuri dificile”, chiar dacă pun la grea încercare comunitatea, în acelaşi timp îi sunt şi de folos, pentru că o stimulează în a fi vigilentă, o întăreşte în credinţă, o ajută să se exercite în răbdare şi caritate, o fac să simtă urgenţa rugăciunii pentru a obţine ajutorul harului divin. Cazurile dificile sunt deci providenţiale? Nu îndrăznim să o afirmăm; dar cu siguranţă în misteriosul plan al lui Dumnezeu totul poate contribui la binele celor care îl iubesc. Cine ştie dacă nu chiar fraţii care suferă mai mult şi care provoacă suferinţă sunt „săracii” care nu pot lipsi niciodată din familia Domnului! Este necesar însă ca întreaga comunitate să înveţe să-i accepte, primind această umilire cu iubire.

Este poate ingenuu să crezi că poţi rezolva toate problemele persoanelor complicate sau complexate, probleme care se răsfrâng într-o manieră mai mult sau mai puţin relevantă asupra comunităţii. Trebuie să ne convingem că este necesar să acceptăm cu umilinţă limitele umane (proprii şi pe cele ale altora). Asta nu înseamnă câtuşi de puţin să ne resemnăm ca în faţa unui faliment sau să adoptăm o perspectivă pesimistă asupra omului şi asupra vieţii în comun. Toate soluţiile de natură umană şi ajutorul oferit de ştiinţă trebuie utilizate cu înţelepciune; ceea ce contează cel mai mult însă, cred că este efortul de a depăşi încontinuu „crizele” personale şi comunitare trecând de la căutarea unei siguranţe înşelătoare la o mai mare încredere în Domnul, de la căutarea perfecţiunii la o mai profundă umilinţă şi la o neobosită caritate care, transformându-se în rugăciune spontană şi unanimă, face loc intervenţiei divine căreia nimic nu-i este imposibil.

Este pur şi simplu ceea ce sfântul Benedict, cu înţelepciune evanghelică, ne îndeamnă să facem.

5. Carisma abatelui: iubeşte primul, cu compasiune

Chiar dacă le ştim poate pe de rost, nu e superfluu să re-ascultăm împreună câteva pasaje din cap. 27 şi 28 ale sfintei Reguli.

„Abatele să aibă grijă de fraţii care au greşit (excomunicaţi) cu cea mai mare grijă, deoarece – iată motivaţia evanghelică – nu cei sănătoşi au nevoie de medic, dar cei bolnavi (Mt 9,12)”.

Cei „bolnavi” – se poate spune ca şi în cazul oaspeţilor – nu lipsesc niciodată din comunitate. Persoana fragilă, bolnavă din punct de vedere psihologic sau spiritual, are mereu o valoare imensă în ochii lui Dumnezeu şi tot la fel trebuie să o aibă şi în ochii oamenilor. De aceea, abatele, asemenea lui Cristos, medicul milostiv, „trebuie să se folosească de toate mijloacele, asemenea unui medic expert: să procure medicamente speciale, adică să trimită călugări în vârstă şi înţelepţi (înţeleaptă aluzie la ideea de colaborare) care, pe ascuns (de observat fina intuiţie pedagogică şi psihologică), să-l încurajeze pe fratele şovăitor, să-l convingă să-şi îndrepte cu umilinţă greşeala şi să-l consoleze pentru a nu cădea pradă unei excesive tristeţi (cf. 2 Cor 2,7) dar – cum zice Apostolul – să crească faţă de el caritatea (2 Cor 2,8) şi toţi să se roage pentru el” (Regulă, cap. 27).

Toţi: abate şi fraţi formează un unic cortegiu pe frontul carităţii fraterne iar momentul de încercare şi de suferinţă se transformă într-un timp forte pentru creşterea în comuniune.           Cine, de altfel, ar putea pretinde că nu are nevoie de o asemenea caritate din partea celorlalţi? Chiar şi în cap. 28 vine amintit primatul carităţii, care se exprimă cel mai intens în rugăciunea tuturor făcută pentru fiecare: „Dacă a utilizat toate mijloacele, unguentul îndemnurilor, medicamentul divinelor Scripturi şi, în sfârşit, fierul arzător al excomunicării şi al bătăilor cu nuiaua, şi, cu toate acestea, constată că de-acum orice intervenţie a sa nu foloseşte la nimic, atunci să recurgă la terapia care este şi mai eficace: rugăciunea sa şi a tuturor fraţilor, pentru ca Domnul – căruia totul îi este posibil – să vindece fratele bolnav” (Regulă, cap. 28). Abatele, se citeşte în capitolul precedent „să fie extrem de atent şi să facă în aşa fel încât, cu înţelepciune şi perspicacitate, să nu piardă nici o oiţă dintre cele care i-au fost încredinţate. Să ştie că a primit suflete bolnave pentru a le îngriji, nu suflete sănătoase asupra cărora să poată exercita o putere despotică. Să imite gestul tandru al Bunului Păstor care, lăsând în munţi cele nouăzeci şi nouă de oi ale sale, pleacă să o caute pe cea rătăcită, şi, plin de compătimire, o pune pe sfinţii săi umeri şi o readuce la turmă” (Regulă, cap. 27).

Este evident aici ca de altfel în întreaga Regulă, că misiunea abatelui este să slujească cu iubire, cu milostivire, cu o răbdare infinită, luând asupra sa slăbiciunea tuturor şi a fiecăruia, fără a se încrede în sine însuşi dar primind putere de la Domnul şi stimulând solidaritatea între fraţi. Este necesar ca fiecare membru al comunităţii să ia parte la această grijă a abatelui faţă de ceilalţi şi să fie instrument docil prin care bunăvoinţa tatălui ajunge din toate părţile la fraţii mai nevoiaşi.

Expresia pe care sfântul Benedict o utilizează la adresa celor care slujesc pe rând în bucătărie şi la masă săptămână de săptămână se aplică desigur şi celorlalte aspecte ale vieţii cenobitice : „Fraţii să se slujească reciproc cu iubire” (Regulă. Cap. 35).

6. Comuniune în bucuria sărăciei şi a ascultării reciproce

Caritatea fraternă cuprinde bucuria slujirii reciproce, a sărăciei şi a punerii în comun a oricărui bun – material şi spiritual -, a ascultării prompte dintr-un prea plin de iubire care vine de la Domnul şi care tinde să se reverse asupra celorlalţi.

Capitolul 71 al Regulii – care culminează în cel de-al 72-lea – ne oferă, mai mult decât o normă, motivaţia intrinsecă a acestui fapt: „Ascultarea este un bine atât de mare încât fraţii trebuie să simtă nevoia de-a o oferi nu doar abatelui dar şi unii altora, convinşi fiind că doar pe calea aceasta a ascultării vor merge la Dumnezeu”. Observăm cum verbul „a oferi” (praebere) oferă ascultării un caracter de sacrificiu; nu se oferă ceva străin dar ne oferim pe noi înşine. Înalta calitate a sacrificiului ascultării consistă în motivaţia de credinţă şi în elanul său de iubire: „…omni caritate et sollicitudine oboediant…”.

Deoarece această capacitate de a iubi, deci de a se dărui pentru a sluji în ascultare nu este nicidecum naturală, este necesar să o dobândim practicând lepădarea de sine pentru a adera la Cristos şi la trupul său care este Biserica, comunitatea noastră monastică propriu-zisă. Acest lucru este imposibil dacă nu se adoptă o profundă şi matură viziune de credinţă şi dacă nu există un sens de apartenenţă şi de comuniune generator de bucurie.

Aici revenim neapărat la discursul asupra sărăciei. Sărăcie care este mai înainte de toate lepădare de sine pentru a fi în întregime disponibil Domnului pentru alţii; pentru a deveni în mod concret proprietate a Domnului pusă în slujba fraţilor. Noţiunea de sărăcie în Regula sfântului Benedict corespunde în întregime celei exprimate în Evanghelie, celei pe care Isus a trăit-o pe pământ. Cuvântul făcut trup a fost „dat” de Tatăl oamenilor pentru mântuirea lor.

Într-un fragment din tratatul „Despre viaţa divină şi adevărata asceză” a lui Grigore de Nisa – pe care Lecţionarul pentru „Ora dell’ascolto” ni-l propune în sărbătoarea sfântului Benedict – citim: „A te lepăda de tine însuţi înseamnă a nu căuta în nimic propria voinţă dar pe cea a Domnului şi a te sluji de ea ca de o bună călăuză care conduce în armonie comunitatea fraţilor către portul voinţei divine. Mai înseamnă – atenţie la acest aspect! – să nu deţii nimic din ceea ce nu este comun… Astfel omul va fi liber pentru a îndeplini cu promptitudine, bucurie şi speranţă tot ceea ce-i va fi comandat de cel care îi ţine locul, ca şi slujitor al lui Cristos, dobândit pentru uzul comun al fraţilor”. (PG 46, 298-299).

Sunt puternice aceste cuvinte! Suntem slujitori – ba chiar sclavi (în latină s-ar spune mancipium) pe care Cristos i-a dobândit cu preţul scump al sângelui său pentru a face din noi un bun comun, la dispoziţia tuturor. 

Această sărăcie care face parte din misterul renunţării (kenosi) lui Cristos – şi deci e dăruire din iubire – face posibilă şi adevărata ascultare, propriul sacrificiu, izvor de adevărată comuniune cu Domnul şi cu fraţii.

Insistenţa sfintei Reguli pe acest punct poate părea chiar excesivă. De la capitolul cinci dedicat ascultării, până la capitolul şapte dedicat umilinţei – care înseamnă tot ascultare – la cele dedicate variilor slujiri  (31; 35; 36…) – care vorbesc despre supunerea reciprocă în sfântă frică şi din iubire faţă de Cristos – Regula nu face altceva decât să stimuleze călugării în a se întrece în stima reciprocă şi în iubirea sinceră. În acest context, cine dă mai mult, primeşte mai mult. Cine se dăruieşte mai mult, se îmbogăţeşte şi mai mult în cadrul comunităţii.

Pentru sfântul Benedict a avea totul în comun cu fraţii e o sărăcie bogată. O demonstrează acest lucru chiar şi faptul că el propune excomunicarea ca şi măsură de îndreptare (excluderea temporară din corul monastic şi de la masa luată în comun) a celui capabil să-i înţeleagă semnificaţia şi dornic să sufere pentru greşeala săvârşită, lucru care nu este valabil în schimb pentru cel care – dispreţuind binele pierdut – ar rămâne insensibil şi încăpăţânat în izolarea lui.

Astăzi nu se face apel decât rar sau chiar deloc la această măsură disciplinară severă. Şi totuşi, greşelile, chiar şi grave, comise împotriva comunităţii, nu sunt cu siguranţă mai puţin frecvente decât atunci. Ce înseamnă asta? Nu ar fi bine să vedem dacă acest lucru nu indică o insuficientă idee de comunitate în favoarea unui personalism excesiv care lasă anumiţi membri ai comunităţii înrădăcinaţi în spatele unor aşa-zise drepturi lezate în loc să-i facă mai atenţi la propriile datorii?  

Se poate spune că respectăm şi iubim cu adevărat o persoană dacă nu încercăm să o scoatem din propria închisoare, chiar şi cu preţul suferinţei?

„Experienţa cotidiană – spunea Dalai Lama – ne arată că o atitudine centrată pe sine însuşi, când trebuie rezolvată o  problemă, nu face altceva decât să o complice. Egoismul nu rezolvă nici o problemă, ba dimpotrivă, le multiplică. Găsim propria fericire doar atunci când o căutăm pe a celorlalţi…Trebuie să ne golim pentru ca ceilalţi să existe cu adevărat!”. Semnificative în mod deosebit în acest sens sunt capitolele 3 şi 63 ale Regulii care prezintă dinamica vieţii comunitare în concreteţea trăirii ei zilnice.

În convocarea la consiliu a fraţilor este evident că protagonistul principal este Duhul Sfânt, căruia i se supun toţi în ascultare umilă şi docilă: „Toţi să se conformeze Regulii în toate ca şi maestră a lor şi nimeni să nu cuteze a se îndepărta de ea. Nimeni în mănăstire să nu-şi urmeze propriile înclinaţii…” (Regulă, cap.3).

Dacă fiecare călugăr – inclusiv abatele – ştie să renunţe la sine însuşi pentru a lăsa să transpară lumina Duhului, dacă există ascultare reciprocă, fără a opune rezistenţe, Duhul vorbeşte comunităţii şi pluralismul exprimărilor nu împiedică comuniunea. Când toţi sunt decişi să asculte, tocmai această dispoziţie îi uneşte. Se poate dialoga fără contestări şi polemici, se poate fi sinceri fără a fi aroganţi şi încăpăţânaţi. Cine caută adevăratul bine comun (şi nu acela de a se afirma pe sine însuşi, propriile idei…) îi respectă pe ceilalţi, caută să fie mereu conciliant pentru a ajunge la unitate.

Sfântul Benedict doreşte mult ca în toate să predomine caritatea: asta înseamnă că fiecare trebuie să aibă grijă să se pună cu umilinţă în urma celorlalţi. Fiecare are datoria de a se angaja pentru a înfrumuseţa chipul comunităţii, al Bisericii, eliberându-se pe cât posibil – cu ajutorul harului divin şi al fraţilor – de orice deformare, dar mai ales iubind sincer, profund şi concret propria comunitate în întregul ei şi pe fiecare membru în parte. Pentru asta este necesar să fim capabili să  vedem şi să contemplăm cu bucurie şi admiraţie tot ceea ce este pozitiv, bun şi frumos în comunitate şi în fiecare dintre noi.

Nimeni nu ar trebui să-şi permită să fie nemulţumit şi să trăiască ca un parazit sau să cultive - ca şi compensaţie – relaţii afective în afara mănăstirii. Chiar dacă nu este exclusivă, iubirea faţă de comunitate trebuie să fie totală şi să determine fiecare călugăr şi călugăriţă să se sacrifice pentru ea. Altfel contrazicem cu faptele iubirea faţă de Cristos şi faţă de Biserică, iubirea curată, cu inimă neîmpărţită.

Abatele, dacă vrea cu adevărat să contribuie cu propria carismă comuniunii fraterne, trebuie să fie cel dintâi care se leapădă de sine pentru a fi totul pentru toţi. De aici îşi va trage forţa autoritatea lui spirituală fără a lipsi raportul său cu călugării de simplitatea şi familiaritatea caracteristice. 

7. Comuniune într-un stil sobru şi auster – supranatural

Simplitatea, confidenţa şi spontaneitatea nu ar trebui confundate cu camaraderia şi grosolănia  până într-atât încât să considerăm ca şi depăşite normele valabile pentru un mod ordonat şi „religios” de a cultiva raporturile fraterne în sânul comunităţii (cf. cap. 63).

Uneori ne înşelăm crezând că putem salva spiritul Regulii lăsând deoparte în întregime litera ei. Riscăm să aruncăm ca pe o vechitură care nu mai e la modă tunica care nu se consumă a unităţii ţesută din respectul reciproc şi din afecţiunea sinceră în Domnul.

Nu este nimic convenţional şi superfluu în comportamentul pe care sfântul Benedict îl propune punând ca şi fundament demnitatea egală a membrilor ce formează comunitatea monastică: tineri şi bătrâni, culţi şi inculţi. Pentru toţi este valabilă legea regală a carităţii: „Niciodată vârsta nu determină ordinea locurilor şi întâietatea atribuţiunilor, deoarece Samuel şi Daniel, tineri încă, au avut înţelepciunea de a judeca oameni vârstnici…Tinerii să aibă respect pentru vârstnicii lor; vârstnicii să-i iubească cu predilecţie pe cei tineri. Când se cheamă reciproc, nici unul să nu-şi permită să folosească simplul nume…”, cu tot ceea ce urmează…(Regula, cap. 63).

Nu este vorba doar de reguli pur disciplinare pentru buna orânduială exterioară a comunităţii, deci pentru o liniştită – sau chiar civilă – convieţuire, dar de o exigenţă interioară, dictată de spiritul de credinţă şi de iubirea creştină care conferă întregului comportament o demnitate sacră. Motivaţia este clară: „Din veneraţie şi iubire faţă de Cristos”. Acest lucru este valabil nu doar în cazul abatelui – căruia trebuie să-i fie recunoscută în spirit de credinţă o demnitate aparte – dar şi în cazul fiecărui frate. Fiecare trebuie să caute să fie o reflexie pură a lui Cristos dar trebuie şi să fie ajutat să conştientizeze acest lucru într-un context comunitar impregnat de simţ supranatural.

Se intră în comuniune cu ceilalţi nu doar pentru că ne permitem să-i tratăm cum ni se pare, cât mai ales pentru faptul că ne apropiem de ei în spirit de credinţă, ca şi sacramente ale prezenţei lui Cristos, loc de întâlnire în har şi fundament a oricărei autentice comuniuni.

Cu cât e mai strânsă comuniunea cu fraţii din mănăstire, cu atât e mai greu compromisul cu lumea desacralizată, cu „mondenitatea”. O separare de lume poate să nu fie chiar atât de riguroasă din punct de vedere fizic, material dar ar trebui să fie în mod absolut în sens moral şi spiritual, în mentalitate. 

Călugărul nu poate pretinde că frecventează lumea - şi sunt diverse moduri pentru a o face – acea lume care în mod practic îl respinge pe Dumnezeu şi creează idoli, are modele ei foarte variate şi extrem de contagioase, fără a rămâne impregnat de ea şi fără a contagia în consecinţă şi comunitatea. Este adevărat că sunt şi multe aspecte pozitive în lume şi că au multe de învăţat călugării de la seculari dar nu putem să nu recunoaştem că adesea mândria şi pasiunile ne împiedică să discernem valorile autentice de cele aparente. Ştim cât este de uşor să cădem în lejeritate şi superficialitate.

Imediat după Conciliu, „să faci comunitate” părea a fi lucru uşor; ne-am pus pe treabă cu euforie chiar dar destul de repede s-a constatat că este un lucru foarte dificil, ba chiar, din punct de vedere uman imposibil, fără a-l avea pe Cristos ca fundament şi pe Duhul Sfânt ca animator. De fapt, comunitatea nu este cu adevărat comunitate dacă nu există comuniune în Domnul între membrii ei.

8. Contribuţii specifice ale călugărilor în realizarea comuniunii ecleziale şi universale

          Călugării sunt chemaţi, astăzi ca şi în trecut, să realizeze comuniunea…până la capăt – cu preţul oricărei jertfe -, şi să-şi ofere contribuţia la efortul imens al întregii Biserici şi familii umane pentru a realiza unitatea, conform planului veşnic al lui Dumnezeu. Într-o societate frământată de tensiuni şi lupte este absolut necesară existenţa unor locuri de comuniune puternică, oaze de adevărată pace, în care se respiră parfumul plăcut al lui Cristos.

          Putem lua în considerare câteva valori ce caracterizează viaţa monastică şi care sunt de o importanţă capitală în vederea recuperării credinţei şi a „comuniunii” în beneficiul tuturor nivelurilor vieţii sociale.

a) Întâi de toate, ministerul rugăciunii

         

          Toţi suntem încântaţi şi dorim cu ardoare să facem din rugăciune experienţa centrală a vieţii noastre. Poate niciodată ca acum nu am trăit cu intensitate „fericita pasiune” a rugăciunii, tocmai pentru că, descoperim mereu mai mult importanţa ei primordială în mijlocul zbuciumului cotidian, într-o lume frenetică, agitată.

          Cine ne vede şi ne aude rugându-ne în cor ar trebui într-un anumit sens să poată spune că s-a alăturat Ierusalimului ceresc, adunării primilor născuţi înscrişi în ceruri - la comuniunea sfinţilor – care celebrează cântarea veşnică de laudă în prezenţa Domnului şi a Mielului.

          Ştim bine că sintonia vocilor derivă din cea a minţilor şi a inimilor. Cum să ajungem sau măcar să tindem constant spre a ajunge la deplina armonie, la coralitate, la unanimitatea profesiunii de credinţă şi de laudă fără o adevărată viaţă de comuniune, ţesută din umilinţă, sărăcie, caritate şi ascultare?

b) Diaconia muncii

          Chiar şi munca, dacă e potrivită vieţii monastice, contribuie cu certitudine la crearea comuniunii. Inspirându-se din principiile Evangheliei şi din indicaţiile clare ale Regulii, călugării evită să o presteze având motivaţii de natură pur utilitaristică dar şi-o asumă ca pe o slujire şi ca pe o expresie de solidaritate; nu pentru că au ales-o din proprie iniţiativă, dar din ascultare, în spirit de umilinţă şi de asceză generoasă.  Încercând să coopereze, fără rivalităţi, subiectivisme, dar fiind atenţi să lase spaţiu unii altora. Împreună cu angajamentul rugăciunii neîntrerupte, munca este modul cel mai concret de a da Domnului şi fraţilor toate energiile proprii, fizice şi spirituale. Efortul comun depus când se însămânţează va duce cu siguranţă la bucuria împărtăşită a culesului.

          Într-o societate care se îndreaptă tot mai mult spre automatizare şi spre depersonalizarea omului pe piaţa muncii, considerată doar ca sursă de câştig, este urgentă şi necesară, mai mult ca oricând, o re-educare la responsabilitate, la gustul şi la gratuitatea muncii înţeleasă ca şi colaborare cu Domnul şi cu fraţii la prelungirea în timp a operei minunate a creaţiei pentru a ne putea bucura împreună de ea. 

c) Ospitalitatea

Toţi suntem convinşi, - cum spuneam – că doar primirea reciprocă în cadrul comunităţii noastre monastice face posibilă şi autentică primirea celorlalţi oameni ca şi fraţi. Participând la misterul divinei „koinonii” – misterul Sfintei Treimi – rămânând în iubirea Domnului, devenim  locuinţă primitoare pentru toţi. Dar ştim din experienţă – o repetăm – cât de dificil este procesul de integrare între membrii comunităţii, diferiţi ca vârstă, temperament, origine socială, cultură, maturitate umană şi spirituală.

Truda devine permanentă când comunităţile sunt într-un continuu proces de formare, creştere şi reînnoire. Dincolo de faptul că-l măreşte, fiecare nou membru provoacă în întregul corp o modificare. Acest lucru e pozitiv, chiar dacă uneori provoacă suferinţă, căci are loc în vederea renaşterii şi creşterii spirituale.

Ne descurajăm inevitabil dacă privim rezultatele într-o optică pur umană, oprindu-ne la exterior. Acelaşi lucru se întâmplă şi în cazul în care considerăm istoria Bisericii, poporul lui Dumnezeu şi a tuturor celorlalte popoare din punct de vedere profan: avem neplăcuta impresie a unui mare faliment în ceea ce priveşte intenţia de a construi pacea şi unitatea. Omul poartă mereu în el însuşi forţe contrarii care generează conflicte şi fiecare generaţie trebuie să re-înceapă truda depăşirii a ceea ce a fost cu avânt reînnoit. Nu ne este permis niciodată să fim pesimişti şi să renunţăm de la bun început să căutăm comuniunea, unitatea şi pacea. Nu avem voie niciodată să ne pierdem speranţa din moment ce Isus Cristos ne-a dobândit aceste mari bunuri cu preţul propriului sânge. Suntem chemaţi să ne dăm propria contribuţie la acelaşi preţ înalt: preţul vieţii noastre.

Realizând comuniunea într-o continuă şi neobosită depăşire a dificultăţilor ce se ivesc, comunităţile monastice trebuie să facă posibilă speranţa unui viitor de unitate şi de pace chiar şi pentru întreaga omenire. Scopul este deja atins în parte prin faptul că nu renunţăm să sperăm împotriva oricărei speranţe, plătind cu propria persoană, în virtutea acelei iubiri care, pentru a învinge, ştie să piardă. Comuniunea nu mai este un scop îndepărtat şi o utopie pentru cel care trăieşte deja în Cristos şi e călăuzit de Duhul Sfânt pentru a distruge în el însuşi orice factor de diviziune.

Comunităţile angajate pe această linie devin cu adevărat „un cort primitor”, „cortul întâlnirii” pus în afara taberei – în afara oraşului – pentru a-i face pe oameni să se întâlnească cu Domnul.

Toţi ne dăm seama că cei care – din ce în ce mai numeroşi – cer ospitalitate în mănăstirile noastre, vin să caute acea odihnă pe care Isus o oferă celor osteniţi şi împovăraţi sufleteşte, adesea chiar şi odihnă fizică şi psihologică deoarece sunt stresaţi de zgomotul şi de multele tensiuni din ambientul în care trăiesc; vin deci să caute pacea care izvorăşte dintr-o viaţă comunitară bazată şi construită pe iubirea lui Cristos.

Ambientul carităţii şi comuniunii celei mai adevărate şi profunde nu este acela al dialogului fără probleme dar cel al liniştii, al ascultării şi al rugăciunii. Persoanele care bat la uşa mănăstirii doresc - sau au nevoie să şi-o dorească – nu ieşirea din singurătate şi din liniştea impregnată de rugăciune a călugărilor/călugăriţelor pentru a se angaja în discuţii vane cu ei, dar ca ei să fie cu adevărat ceea ce trebuie să fie, să-şi trăiască radical vocaţia pentru a-i face părtaşi şi pe alţii de bunurile lor spirituale. Simplitatea vieţii, sobrietatea exprimării, disponibilitatea slujirii, - dând mereu prioritate la ceea ce contează mai mult  - oferă oaspeţilor ceea ce este mai bun din experienţa monastică şi-i ajută să-şi descopere propriile înzestrări naturale şi spirituale şi să le fructifice pentru binele comun.

Nu toţi cei care vin în vizită la mănăstiri sunt în căutarea lui Dumnezeu, pe calea cea bună, creştinească. În orice caz, primirea fără rezerve, atenţia amabilă şi plină de simpatie şi empatie contează mai mult decât orice efort de întâlnire în planul ideilor. Cu persoanele care iubesc sincer, intens şi-şi întemeiază viaţa pe ceea ce este esenţial, toţi pot uşor să se întâlnească şi să se simtă ca acasă.

Astfel comuniunea trăită în interiorul mănăstirii se revarsă într-o caritate fără margini, într-o capacitate de primire cu adevărat universală; capătă iz misionar şi e ca un fluviu care, curgând, se îmbogăţeşte de multe alte ape şi face fertile şi frumoase ţărmurile pe care le udă.

Nu întâmplător călugărilor le este încredinţat un rol special de mediere în mişcarea ecumenică. Însă acest rol este eficace în măsura în care – lăsată deoparte orice formă de rezistenţă şi de închidere – ei trăiesc în mod autentic Evanghelia, demonstrându-se adevăraţi fii în Cristos ai aceluiaşi Tată

Nu insistăm deci prea mult pe urgenţa reconcilierii zilnice între cei care, trăind în mănăstire, ar putea să considere de la sine înţeles faptul că sunt fraţi.

În cap. 13 al Regulii, privitor la celebrarea Oficiului Divin, Sfântul Benedict spune: „Recomandăm să nu se încheie niciodată celebrarea Laudelor şi a Vesperelor fără ca, la sfârşitul Oficiului, abatele să spună cu voce tare rugăciunea Tatăl nostru în aşa fel încât toţi să o asculte. Să se facă aceasta din cauza certurilor care, inevitabil, se ivesc în sânul comunităţii”. Astfel, prin angajamentul iertării reciproce pe care şi-o asumă spunând: Şi ne iartă nouă greşelile noastre precum şi noi iertăm greşiţilor noştri, fraţii să se cureţe de acest păcat”.

Surprinde şi mai că ne tulbură acel verb „solent” folosit în legătură cu disensiunile care apar în comunitate. Sfântul Benedict, cu realismul său sincer, fără teama de a umbri idealul vieţii monastice, constată că se întâmplă între călugări ceea ce adesea se întâmplă în orice convieţuire umană, fiind toţi oameni imperfecţi şi păcătoşi. Dar observă că, în virtutea vocaţiei lor care cere un angajament de convertire mai radical, trebuie să fie ceva obişnuit şi de neamânat pentru călugări să se împace cu toţi înainte de apusul soarelui (cf şi cap.4).

Realismul nu e pesimism. Zgomotului şi fumului care ieşeau din enormele încăierări dintre popoarele epocii sale, care-şi disputau pământul şi puterea, Sfântul Benedict a contrapus – forţă dezarmată şi dezarmantă – Regula, pentru cea mai puternică rasă a cenobiţilor, a acelora care sunt puternici în blândeţe pentru ca, încrezători în iubire, să creadă în posibilitatea vieţii comunitare trăită în pace. De aceea, o încheie cu „cântecul carităţii perfecte”: cap.72, din care „picură”ca dintr-o venă secretă şi nesecată, spiritualitatea, dacă se poate spune aşa, „a păcii benedictine”.

Capitolul despre zelul bun pe care fraţii trebuie să-l aibă este de fapt o rapsodie în care converg toate motivele muzicale ale Regulii pentru a ajunge la intensitatea maximă în acel „pariter” care-i introduce pe toţi cei care călătoresc împreună în ţara promisă, în comuniunea sfinţilor reînnoiţi la izvorul eternei şi născătoarei Iubiri: Sfânta Treime.  

9. A ţese împreună tunica care nu se consumă

Aceasta poate fi un idealism steril sau un misticism vag dacă îl refuzăm pe Cristos şi Evanghelia sa. Avem în schimb dreptul şi datoria de a crede că viaţa de comunitate este posibilă şi că de aceea, zilnic, la orice oră, trebuie să o luăm de la capăt cu încredere şi entuziasm, pentru a ţese tunica care nu se consumă pentru trupul Domnului, învăţând acest lucru de la Maria, Maica lui Cristos şi a Bisericii. Când apar rupturi şi locuri descusute, să fim dispuşi să le remediem imediat cu o iubire mai mare, cu o rugăciune mai intensă, cu o suferinţă mai pură, îmbrăţişând crucea „tacite conscientia” (Regulă, cap.7, a IV-a treaptă de umilinţă).

Dacă în aceste zile ne-am adunat aici, ieşind cu neplăcere din mănăstirile noastre, nu am făcut-o pentru a ne conforma modei culturale actuale de a face conferinţe şi de a se pierde în discursuri complicate despre lucruri destul de simple; nu a fost doar pentru a studia şi a discuta teze şi probleme ce privesc viaţa comunitară dar pentru a ne armoniza aspiraţiile vii, pentru a ne împărtăşi trudele şi speranţele, pentru a suferi împreună din cauza sărăciei şi neputinţei noastre şi mai ales pentru a fi o singură inimă şi un singur suflet în rugăciune şi pentru a creşte împreună în încredere şi entuziasm pentru minunata noastră vocaţie.

În profundă şi filială comuniune cu sfântul Benedict şi cu toţi sfinţii călugări care ne-au precedat de-a lungul vieţii, noi te rugăm, Doamne:

-                           purifică inima noastră de zelul rău şi plin de amărăciune care ne desparte de tine şi ne distruge;

-                           dă-ne în schimb zelul bun, care ne ţine departe de vicii şi ne apropie de tine pregătindu-ne pentru viaţa cea veşnică în comuniunea sfinţilor;

-                           fă să cultivăm fără a obosi acest zel bun, cu cea mai arzătoare iubire;

-                           fă-ne umili, pentru a şti să ne stimăm reciproc şi să ne suportăm cu neobosită răbdare infirmităţile fizice şi morale;

-                           dă-ne iubirea faţă de ascultare pentru  a ne întrece în supunerea unii faţă de alţii, iubindu-ne cu o inimă curată şi fidelă;

-                           fă-ne să creştem în sfânta frică faţă de tine, pentru a şti să te căutăm şi să te slujim cu iubire;

-                           dă-ne o credinţă vie, pentru a şti să primim cu umilinţă pe cel care conduce în slujba iubirii şi comuniunii fraterne;

-                           şi pentru ca lumea să creadă, fă ca nimic, absolut nimic în inima noastră să nu ocupe locul lui Cristos, Fiul tău, care din ascultare faţă de tine a venit să ne împace şi să ne conducă pe toţi, împreună, în patria cerească. Amin. (cf. Regula, cap.72).

                                                 VIAŢA ŞI REGULA SF. BENEDICT

                                                                     de Papa Grigore cel Mare

                       Apariţia acestei cărţi în limba română constituie un eveniment editorial, întrucât este pentru prima dată în care această carte, una dintre comorile tezaurului patristic al Bisericii Catolice, apare în ţara noastră. Ea are două părţi distincte: Viaţa sfântului Benedict şi Regula benedictină.
  Traducerea a fost realizată de surorile benedictine din Mănăstirea "Maica Unităţii" din Viişoara - Piatra Neamţ, care urmează îndeaproape faimoasa Regulă benedictină, conform căreia viaţa din mănăstire este stabilită ca într-o familie, astfel încât abatele este tratat ca un părinte spiritual, iar călugării ca fraţi. Călugărul benedictin îl caută pe Dumnezeu şi răspândeşte pacea prin rugăciune şi muncă (de aici faimosul dicton "ora et labora" - "roagă-te şi munceşte").
  Benedict s-a născut (480) în Nursia (Norcia, Umbria) ca fiul unui om bogat. El a început împreună cu fratele său să ducă o viaţă sfântă, plină de rugăciune şi de asceză. Li s-a alăturat şi sora lor, Scolastica. A murit în anul 547. Întemeierea Ordinului Benedictin şi reformarea tradiţiilor monastice anterioare existente în Occident i-au meritat supranumele de părintele monahismului occidental. A avut o viaţă trăită în strălucirea adevărului, şi nu în luminile colorate ale politeţii şi ale conformismului.
  Papa Paul al VI-lea l-a caracterizat astfel: "Făuritor al unităţii, maestru al civilizaţiei, în primul rând crainic al lui Cristos şi întemeietor al vieţii călugăreşti în Occident, Benedict cu fiii săi spirituali au adus Europei progresul creştin prin cruce, prin carte şi plug". Pentru aceasta, sfântul Benedict este considerat, din 1964, patron protector al Europei.
  Unul dintre papii care au urmat stilul său de viaţă modestă a fost papa Grigore cel Mare (590-604), autorul acestei cărţi. A fost şi primul călugăr care a devenit papă, fiind benedictin. Mare apărător al monahismului, el îşi transformă casa părintească de pe Colina Caelius din Roma într-o mănăstire închinată sfântului apostol Andrei, în care-i adăposteşte pe călugării benedictini alungaţi din mănăstirea Monte Cassino de către longobarzii care încercau să cucerească Peninsula Italică. Grigore însuşi se retrage aici dorind să rămână un simplu călugăr benedictin. După multe secole, Mănăstirea "Sf. Andrei" va fi dedicată celui care a întemeiat-o, sfântul Grigore (Mănăstirea "Sf. Grigore cel Mare de pe Caelio").
  Mare reformator al vieţii spirituale din timpul său, papa Grigore I cel Mare a scris, printre alte lucrări, şi "Cartea regulii pastorale", adresată preoţilor, în care vorbeşte despre cumpătarea prin asceză.
  Partea a doua a acestui volum cuprinde celebra Regulă benedictină, prezentată în 73 de capitole. Ea reprezintă o sinteză a tradiţiilor monastice anterioare, iar firul roşu al acestei Reguli este sfinţirea călugărului prin viaţa comunitară şi prin rugăciune.
  Nu trebuie să căutăm în istorie pentru a vedea actualitatea acestui sfânt, ci trebuie să privim la drumul pe care îl străbate acum Biserica; actualul papă şi-a ales numele Benedict, şi odată cu acest nume, şi spiritul dialogului şi al deschiderii, cu care îşi va împlini misiunea de păstor pentru care a fost aşezat pe scaunul lui Petru.

Andrei Dumitrescu