Despre noi

Scurtă prezentare

Mănăstirea „Maica Unităţii” este fondată de Mănăstirea „Sfântul Andrei Apostolul” din Arpino (Italia), care este una dintre cele mai vechi din lume şi care trăieşte de secole idealul Sfântului Benedict de Norcia: „Ora et labora” („Roagă-te şi munceşte!”). Ea s-a bucurat mereu de o continuitate de viaţă monastică, în ciuda legilor de suprimare din anul 1800.

În anul 1994, după o întâlnire şi o invitaţie a Excelenţei sale Mons. Petru Gherghel, episcop de Iaşi, Providenţa ne-a cerut să ne angajăm la fondarea acestei mănăstiri, aici la Piatra-Neamţ, oraş ales la recomandarea Excelenţei sale.

Cu multe sacrificii ale comunităţii noastre şi cu ajutorul multor binefăcători a fost construită mănăstirea pe care am dedicat-o Sfintei Fecioare Maria, „Maica Unităţii”.

Piatra de temelie a fost binecuvântată de Sanctitatea sa, Fericitul Papă Ioan Paul al II-lea de venerabilă memorie pe 25 martie 1998 la Roma. Cu ajutorul contribuţiei  Mons. Paolo De Nicolò, pe atunci Regent al Casei Pontificale, aveau să înceapă la data de 6 august 2000 lucrările de construcţie la actualul lăcaş. Atunci PS Petru Gherghel a aşezat piatra binecuvântată cu relicvele sfinţilor pe locul unde se află astăzi altarul mănăstirii.

          Construcţia mănăstirii s-a finalizat în anul 2003, iar la data de 29 iunie 2003 a fost inaugurată. Tot la începutul anului 2003, Guvernul român a acordat mănăstirii personalitate juridică şi astfel a luat fiinţă Fundaţia „Maica Unităţii”. Slujba de sfinţire a bisericii şi consacrarea altarului Mănăstirii „Maica Unităţii” a avut loc la data de 7 octombrie 2007, slujbă la care au participat ÎPS Jean-Claude-Perisset, Nunţiul Apostolic  în România ,  PS Petru Gherghel, episcop de Iaşi, PS Virgil Bercea, episcop de Oradea, PS Aurel Percă, episcop auxiliar de Iaşi, Mons. Paolo de Nicolò, Regent al Casei Pontificale, 25 de preoţi, numeroase persoane consacrate, un grup de binefăcători din Italia şi credincioşi veniţi din mai multe localităţi.

          La Mănăstirea „Maica Unităţii” vieţuim noi, surorile benedictine care respectăm faimoasa Regulă benedictină potrivit căreia viaţa surorilor din mănăstire este ca într-o familie, unde abatesa este călăuza spirituală iar călugăriţele sunt surorile. Viaţa noastră este în mod armonios scandată de două principale ocupaţii: rugăciunea  şi munca prin care îl căutăm pe Dumnezeu, respectând faimosul dicton „Roagă-te şi munceşte!”. Primul loc este acordat rugăciunii căci Sfîntul Benedict doreşte ca ea, Opus Dei, să aibă locul privilegiat în viaţa călugărului.  

Prin intermediul rugăciunii liturgice care se desfăşoară în corul monastic în prezenţa lui Isus Euharisticul, noi călugăriţele, devenim glasul viu al Bisericii care, cu Cristos, îl laudă pe Dumnezeu şi mijloceşte pentru necesităţile lumii întregi. Prin intermediul rugăciunii personale ne deschidem harului divin, interiorizăm Cuvântul ascultat şi ne angajăm să-l trăim în iubire.

Cu toate acestea, nu este neglijată nici importanţa muncii în diversele sale forme care, făcută în spirit de slujire, cu seriozitate şi responsabilitate este destinată să păstreze şi să promoveze spiritul de reculegere tipic vieţii contemplative. Oferită lui Dumnezeu în timpul zilei, în atitudine de umilinţă şi în solidaritate cu munca întregii familii umane, devine rugăciune, mijloc de colaborare la opera de mântuire a lui Dumnezeu, susţinere materială şi element integrant al formării noastre umane.

Sensibile exigenţelor spirituale ale oamenilor de astăzi, supuşi ritmului de viaţă tot mai agitat, practicăm ospitalitatea, componentă importantă a Regulii Sfântului Benedict: „Se primesc toţi oaspeţii ca pe Cristos în persoană, pentru că El însuşi ne va spune: „Eram străin şi voi m-aţi primit” sau „Imediat ce a fost anunţat un oaspete, Abatesa şi surorile îi ies în întâmpinare cu iubire...” (Regula, cap.53). Şi Biserica ne îndeamnă la un astfel de angajament în Catehismul Bisericii Catolice: „În ţinuturile în care există mănăstiri, vocaţia acestor comunităţi este de a înlesni împărtăşirea Rugăciunii Orelor cu credincioşii şi de a permite singurătatea necesară pentru o rugăciune personală mai intensă...” (nr. 2691).

O parte a mănăstirii este destinată exclusiv oaspeţilor, în afara clauzurii, destinată tuturor celor care doresc să trăiască zile de reculegere unindu-se cu rugăciunea noastră: preoţi, surori, tinere, grupuri de familii. Oaspeţii vor avea posibilitatea să-şi pregătească singuri masa, având la dispoziţie o bucătărie cu frigider, aragaz, veselă şi o sală de conferinţe. Oferim de asemenea câteva zile de experienţă, rugăciune şi muncă tinerelor care, pentru o alegere a stării de viaţă, doresc să cunoască planul lui Dumnezeu cu ele.

Clauzura exprimă caracteristica contemplativă a misterului Bisericii, ferventă în acţiune dar totodată dedată contemplaţiei astfel încât, „ceea ce în ea este de natură umană să fie subordonată divinului şi ceea ce este vizibil să fie subordonat invizibilului, acţiunea contemplaţiei” (Verbi Sponsa). Clauzura este un semn de separare de lume specific vocaţiei noastre. Scopul ei este să îndepărteze tot ce ar putea distrage spiritul şi oferă posibilitatea de a ne dedica mai bine slujirii lui Dumnezeu, de a ne conforma lui cât mai bine. Nu este o „linişte comodă personală” dar este o participare mai universală la munca, durerile şi speranţele fraţilor noştri prin intermediul rugăciunii care este apostolatul nostru specific. Prin această viaţă ascunsă de rugăciune şi de convertire a inimii, contemplativele sunt o prezenţă indispensabilă în Biserică şi în lume, după cum a afirmat în repetate rânduri şi Papa Benedict al XVI-lea.

Cea mai antică formă de viaţă contemplativă, ce poate fi întâlnită şi astăzi este cea iniţiată de sfântul Benedict, întemeietor al monahismului occidental, care a adus monahismul apărut în Orient, împreună cu sfinţii Pahomie, Anton Abate şi alţii. Astăzi, orice mănăstire constituie în lume un centru de spiritualitate pentru cel ce doreşte o întâlnire mai profundă cu Dumnezeu.

Sfântul Benedict (480-547) s-a născut la Norcia, în Umbria. Student la Roma, condamnă societatea coruptă din timpul său, se retrage în singurătatea de la Subiaco pentru a-l căuta pe Dumnezeu şi pentru a trăi sub privirea sa. Dar sfinţenia sa atrage discipoli şi în jurul lui se formează o comunitate. Obligat să părăsească Subiaco, îşi mută comunitatea la Monte Cassino. Acolo scrie o Regulă, în care realizează sinteza tradiţiilor monastice anterioare, pentru care a meritat să fie chemat părintele monahismului occidental.

A murit la 21 martie 547, însă chiar din secolul al VIII-lea amintirea lui era celebrată în multe regiuni la 11 iulie. Dându-l pe Benedict patron al Europei, Paul al VI-lea îl laudă astfel: „Făuritor al unităţii, maestru al civilizaţiei, în primul rând crainic al lui Cristos şi întemeietor al vieţii călugăreşti în Occident, Benedict cu fiii săi au adus Europei progresul creştin prin cruce, prin carte şi plug”.

Sora de viaţă contemplativă este o persoană normală care îl caută pe Cristos în simplitatea vieţii cotidiene, contemplându-l în tot şi în toţi sub aparenţe diverse şi contradictorii. A trăi în singurătatea mănăstirii dar unită cu toţi prin rugăciune şi prin respectarea unei reguli monastice împreună cu celelalte surori, pe care aceeaşi iubire a lui Cristos le-a chemat înseamnă a avea privirea îndreptată spre realităţile veşnice, în ciuda limitelor impuse de fragilitatea umană. În rugăciunea ei, ea primeşte toate durerile şi necesităţile celor ce păşesc pragul mănăstirii.

Prin însăşi existenţa lor consumată în linişte pentru Cristos, persoanele chemate la viaţa contemplativă pot fi motiv de consolare, iertare, pace şi comuniune pentru umanitatea rătăcită, răscolită de războaie, terorism şi de răul care se prezintă sub varii forme, din ce în ce mai tentată de o cultură a morţii.   

Prin vocaţia ei, sora de viaţă contemplativă a înţeles şi doreşte tot mai mult să proclame primatul lui Dumnezeu în lume. Aceasta se demonstrează  prin darul pe care îl face prin ea însăşi, lăsând totul, dezlipindu-se de toate formele lumeşti ale vieţii pentru a căuta  absolutul, esenţialul. Ea este în aşa fel prinsă de iubirea lui Cristos încât nu mai doreşte nimic altceva. Aceasta echivalează  cu  o mărturie de credinţă care spune lumii, tuturor, că Dumnezeu singur este suficient, că doar Cristos este totul. Iată utilitatea monahismului: se spune de multe ori că viaţa monastică  nu este utilă, în sensul că nu realizează opere concrete. Însă datorită gratuităţii specifice este de maximă utilitate, pentru că viaţa unei surori de viaţă contemplativă devine un exemplu viu pentru omul de astăzi. Le spune de fapt tuturor cât valorează viaţa sa, în relaţie cu scopul său final: Dumnezeu. Viaţa în Cristos fiind idealul cel mai profund de atins, cine trăieşte numai pentru El atinge maximul de perfecţiune.  Pe scurt, sora de viaţă contemplativă vrea să amintească tuturor oamenilor că, dedicându-se lucrurilor vremelnice nu trebuie să uite scopul ultim al vieţii.  

 

 

Mănăstirea Benedictină “Maica  Unităţii”

Alexandru cel  Bun - P. Neamţ

o istorie vie

- Iulie  2007 -

Prefaţă

Istoria unei Mănăstiri, loc de rugăciune şi de muncă, de dăruire a propriei vieţi şi de bucurie, de gesturi de sacrificiu şi de roade spirituale, cuprinde doar marginal fapte şi evenimente, proiecte şi construcţii, greutăţi şi realizări.

Adevărata istorie a unei Mănăstiri este legată de o dinamică spirituală: fondarea sa este un fapt istoric, dar viaţa sa şi consecinţele unei astfel de lucrări sunt asemănătoarea evenimentului istoric al Întrupării Fiului lui Dumnezeu care s-a făcut om: Mântuirea tuturor oamenilor.

În fondarea şi construirea unei noi Mănăstiri se realizează aşadar o osmoză care este mereu surprinzătoare, între o strălucită desfăşurare materială a lucrării şi intenţiile spirituale ale vieţii monastice unde se inserează acţiunea lui Dumnezeu.

Deci, este posibil să asistăm la intervenţia divină extraordinară care îndreaptă şi dirijează eforturile şi căutarea umană cu roade superioare slabelor forţe şi puţinelor resurse avute la dispoziţie sau căutate cu trudă.

De la acest proces uman-divin nu face excepţie nici toată odiseea pe care a descris-o fondarea, de către Arhicenobiul din Arpino, a Mănăstirii dedicată „Maicii Unităţii” la Piatra Neamţ (Alexandru cel Bun) în România (Moldova).

Numai cu această asistenţă divină se explică realizarea completă a Mănăstirii. Prin urmare, fiecare poate deduce cu uşurinţă la ce scopuri spirituale este ea destinată: lauda lui Dumnezeu şi slujirea omenirii.

Evident, istoria – cea adevărată – a acestei Mănăstiri este în întregime demnă de consemnat pentru că scopurile Harului – vocaţional şi de sfinţire – pe care le aşteptăm depind de continua intervenţie divină într-o operă care are nevoie de aportul uman numai ca de o colaborare umilă şi săracă.

Mons. Paolo De Nicolò

Regent al „Casei Pontificale”

Prezentare

Putem să cunoaştem mai bine o persoană cu care Dumnezeu are planuri deosebite numai studiind puţin istoria familiei sale, descoperind contextul familial în care s-a dezvoltat, viaţa sa şi locul în care a trăit. Nu putem, deci, să cunoaştem istoria Mănăstirii „Mater Unitatis”, prima Mănăstire catolică din România şi prima a Ordinului Sfântului Benedict fondată într-o ţară ortodoxă, decât privind în trecut (cu sute de ani) pentru a mulţumi Divinei Providenţe care, în arcul celor 1.500 de ani, conform unei tradiţii orale, a vrut şi ocrotit Mănăstirea „Sfântului Andrei Apostolul” din Arpino, până în zilele noastre, făcând-o chiar „mamă” a mănăstirii „Mater Unitatis”.

Se aproprie două aniversări importante pentru noi: prima este centenarul cumpărării Mănăstirii noastre de la Primăria din Arpino, care, după ce a expropriat-o din cauza legilor de suprimare din 1800, a vândut-o la licitaţie, neştiind la ce mai putea fi folosită din cauza degradării în care se afla. A doua o reprezintă consacrarea bisericii „Mater Unitatis”, cu inaugurarea Mănăstirii, finalizată cu ajutorul unor intervenţii minunate ale Maicii Domnului din Loreto, Căreia i-a fost încredinţat proiectul chiar din 1995. Încurajate de aceste evenimente pe care nu vrem să le trecem sub tăcere, pentru că ne-ar părea că săvârşim un păcat de nerecunoştinţă faţă de Divina Providenţă, scriem istoria celor două Mănăstiri, a „mamei” şi a „fiicei”, unite între ele de o legătură de Iubire pe care numai Cristos este capabil să o creeze între persoane înzestrate cu afinităţi spirituale şi culturale, angajate să dea acelaşi răspuns, concret şi iubitor, unei chemări a lui Dumnezeu care cere o dăruire totală, precum este aceea a vieţii monastice, după Regula Sfântului Benedict.

Pentru a scrie o scurtă istorie a „Sfântul Andrei Apostolul” facem apel la studiile arhivistice ale unui cercetător, Monsenior Luigi Ippoliti care, în 1931, a publicat o carte despre Mănăstirea noastră, lucrare care până acum se dovedeşte a fi cea mai fidelă realităţii istorice a diferitelor evenimente din viaţa ei multiseculară. Monsenior Ippoliti, mort acum mai mulţi ani, a avut şi meritul de a scrie această istorie şi ca un îndrăgostit de viaţa contemplativă benedictină care se trăia în mănăstirea „Sfântul Andrei Apostolul”, convins că o continuitate de 15 secole de viaţă monastică, cu toate legile de suprimare din 1800, nu se poate explica decât prin prezenţa mai multor Călugăriţe sfinte care, în rugăciune şi taină, îşi trăiau viaţa în Iubirea pentru Cristos şi în slujirea Bisericii.

Recurgem şi la studiile atente despre Mănăstirea noastră ale profesorului Umberto Caperna, studii care, fiind realizate cu pasiune de cercetător şi stimă faţă de viaţa monastică, au dat naştere la diferite conferinţe frumoase ţinute de el în diverse împrejurări. Sperăm ca munca noastră să-i facă pe mulţi cititori să-l laude împreună cu noi pe Domnul, care s-a folosit de Mănăstirea noastră în planurile Sale misterioase, pentru a da viaţă Mănăstirii „Mater Unitatis”, a cărei istorie este mai presus de toate ecoul amintirilor personale şi al relatărilor din jurnale scrise de fiecare dată când mergeam în România, de la prima călătorie, făcută pentru a prezenta carisma benedictină, până la cea în care s-a început fundaţia, în iunie 2003.

În sfârşit, tipărirea acestei unice cărţi are finalitatea pe care Sfântul Benedict o dădea tuturor lucrurilor şi pe care ne-a transmis-o: „Pentru ca în toate să fie slăvit Dumnezeu!”.

Călugăriţele Benedictine

„Sfântul Andrei Apostolul” Arpino

Solemnitatea Preasfintei Fecioarei Maria de Loreto

Decembrie 2006

Mănăstirea „Sfântul Andrei Apostolul” - Arpino

Mănăstirea noastră, „Sfântul Andrei Apostolul”, din Arpino (Italia), este una dintre cele mai vechi din lume, o mănăstire ale cărei origini se pierd în legendă. După o tradiţie orală şi o memorie scrisă, care se păstrează în arhiva Mănăstirii, fondarea Arhicenobiului este atribuită Sfintei Scolastica, sfântă care, după apropiata Mănăstire de la Piumarola, ar fi fondat-o pe a noastră de la Arpino. Sfântul Benedict, părăsind Subiaco şi mergând la Montecassino, a străbătut valea Liri pe unicul drum practicabil în acele vremuri, drum care ducea la Napoli. Tradiţia spune că, trecând prin Arpino, a sfătuit-o pe Sora sa, Sfânta Scolastica, să rămână, aceasta fondând Mănăstirea noastră.

Istoria se bazează pe documente, este adevărat, dar noi, cu părere de rău, le-am pierdut pe cele anterioare anului 1252, din cauza unui incendiu şi distrugerii arhivei Mănăstirii noastre în urma asediului lui Corado al II-lea din acel an. Monsenior Ippoliti, în arhivele de la Montecassino, a găsit un document, redactat într-o latină medievală şi nesigură; i s-a părut că ar fi din 1026 şi a citit că un Călugăr preot, pe nume Ponzio, a fost trimis de Abatele de Montecassino pe teritoriul din Arpino să pregătească o „cameră”, într-un loc numit „deal”, aproape de biserica ce deja exista, dedicată Sfântului Benedict. Însă nu toţi cercetătorii sunt de acord cu interpretarea Monseniorului Ippoliti.

Nu vrem să insistăm asupra discuţiilor care nouă Călugăriţelor, mărturisim cu sinceritate, nu ne ocupă interesul atât de mult; preferăm să lăsăm deoparte tradiţia orală şi să scriem o scurtă istorie a Mănăstirii noastre începând cu primul document asupra căruia sunt toţi de acord, acela din 8 mai 1249. El este semnat de Abatesa Odda şi de 8 Călugăriţe, care formau consiliul său, în prezenţa notarului Grigore, şi se referă la o grădină şi la un teren pe care îl dădeau cu chirie. Chiar de la data acestui document exista o Comunitate de aproximativ 30 de Călugăriţe, care trăiau după Regula Sfântului Benedict, într-o Mănăstire recunoscută din punct de vedere juridic. Din registrul notarului reiese că acea Comunitate se bucura de un număr destul de mare de Călugăriţe şi că viaţa pe care o trăiau în Mănăstire era bine organizată, iar acest lucru ne face să dăm credibilitate presupunerii că Arhicenobiul ar fi fost fondat înainte de 1249. Cu ajutorul lui Dumnezeu, Comunitatea noastră a avut continuitate, în pofida legilor de suprimare din 1800, cutremurelor, incendiilor şi multor alte peripeţii care au lovit-o de-a lungul secolelor de existenţă.

Etajul I: curtea interioară 

În pergamentele păstrate în arhivele de la Montecassino se citeşte că Mănăstirea se bucura de un pa-trimoniu însemnat, al-cătuit în mare parte din dotele Călugări-ţelor, care în acele timpuri erau obli-gatorii la intrarea în Comunitate. În 1800 proprietăţile Mănăs-tirii au fost confiscate de către Stat, care a devenit proprietar şi nu a mai restituit nimic, dar acest lucru, fiind Călugăriţe ce trăiesc un vot de sărăcie, ne bucură, deoarece ne face să experimentăm în fiecare zi cât de mare este Iubirea Domnului pentru miresele Sale şi cum este fidel promisiunilor Sale: „Căutaţi mai întâi împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea lui, şi toate acestea vi se vor adăuga” (Mt 6,33). Mănăstirea nu mai deţine nimic, dar Providenţa nu ne lasă să ducem lipsă de cele necesare pentru întreţinerea şi administrarea ei.

 Revenim la pergamente, în care citim că, pe atunci, Călugăriţele îşi asigurau susţinerea din veniturile proprietăţilor Mănăstirii şi aşa îşi procurau cele necesare cumpărăturilor ce trebuiau făcute pentru înfrumuseţarea Celebrărilor liturgice; dar despre toate aceste mişcări de închirieri, schimburi sau vânzări ale acestor proprietăţi nu ştim nimic ce s-a întâmplat înainte de 1252, anul incendiului care a distrus în mare parte documentele din arhivă, documente care ne-ar fi informat şi cu privire la originea Mănăstirii noastre, care astfel şi astăzi este învăluită de legendă.

 Într-unul din pergamentele din 1262, citim că în biserica Sfântul Andrei slujeau doi Preoţi, Filip şi Bartolomeu, doi diaconi, Petru şi Leon şi doi subdiaconi, Adenolfo şi Ioan. Trăiau în comun şi, conform obiceiului timpului, cei mai în vârstă se îngrijeau de formarea culturală şi spirituală a tinerilor care se pregăteau pentru Preoţie.

Într-un alt pergament din 1282 avem primul act de călugărie stipulat de tatăl unei tinere din partea locului, Gacelgrima, prin care asigura o anumită dotă pentru fiica ce intra în Mănăstire. Se presupune că tânăra primită de Abatesa Ioana a perseverat, întrucât regăsim numele ei într-un alt document din 1316. Tot la Montecassino sunt păstrate pergamentele din 1300, care ne permit să urmărim administrarea bunurilor Mănăstirii şi să admirăm zelul cu care Abatesele se îngrijeau de necesităţile spirituale şi materiale ale Comunităţii, cinstea laicilor care le ajutau şi generozitatea binefăcătorilor.

Cineva ar putea să se întrebe: „De ce aceste pergamente sunt păstrate în arhiva de la Montecassino şi nu în aceea a Mănăstirii noastre?”. Noi, Călugăriţele de astăzi, niciodată nu am fi luat această hotărâre, dar le înţelegem pe Abatesa şi Călugăriţele de atunci care, în urma legilor de suprimare din 1800, legi care au dezlănţuit o adevărată persecuţie împotriva Bisericii şi a Institutelor religioase, au încredinţat pe data de 2 iulie 1884 multe documente preţioase Abaţiei, considerând arhiva sa un loc mai sigur. Sărmanele Călugăriţe ştiau că şi Mănăstirea lor devenise proprietatea Statului. Ba, mai mult, primiseră ordinul explicit de a nu mai îmbrăca veşmântul monastic şi de a nu mai primi tinere ca şi Călugăriţe: acest lucru le condamna automat la moarte şi, prin urmare, au fost constrânse de evenimente să ia această decizie.

Reforma „Sfintei Iustina”

De-a lungul secolelor s-au realizat lucrări de restaurare în Mănăstire, mai ales în urma normelor promulgate de Conciliul din Trento cu privire la clauzura ce trebuie observată în Mănăstirile feminine, mai riguroasă decât în celelalte secole. Iar în mănăstirea noastră, după ce au fost modificate câteva dintre structurile sale arhitectonice, în 1552 s-au aplicat normele conciliare cu privire la clauzură, sub pontificatul lui Grigore XIII, după Regula Sfântului Nostru Părinte Benedict. Exigenţa unei reînnoiri se simţea deja în Mănăstiri, atât în cele bărbăteşti cât şi în cele feminine, şi mulţi au aderat la mişcarea de reformă începută de Ludovico Barbo în Mănăstirea „Sfântul Gheorghe” de la Veneţia, continuată apoi în cea a „Sfintei Iustina” la Padova. Aproape toate Mănăstirile italiene s-au reînnoit după spiritul Sfântului Benedict şi au dispărut cele care nu au aderat la reformă în anii 1400 şi 1500. Noua Congregaţie, numită de „Sfânta Iustina”, a primit numele de „Cassinese” atunci când şi Abaţia de la Montecassino s-a unit cu Mănăstirile reformate.

Mănăstirea noastră, la începutul anilor 1600, a fost primită într-o formă de fraternitate spirituală de către Congregaţia Cassinese, bucurându-se de avantajele spirituale provenite din Oficiul Divin, din Celebrările Euharistice, din actele de milostenie şi din alte opere bune care se realizau în Mănăstirile Cassinese, precum şi de faptul că fiecare Călugăriţă a noastră, când murea, primea sufragiile Congregaţiei.

Episcopul de Sora, Mons. Giovannelli în 1611 a cerut Mănăstirii „Sfântul Ioan Botezătorul” de la Subiaco să trimită în ajutorul Călugăriţelor noastre două Călugăriţe, pregătite în mod aparte şi foarte fidele regulei. Călugăriţele de la Subiaco se bucurau de asistenţa spirituală a Călugărilor şi erau, aşadar, în măsură să readucă adevăratul spirit al Sfântului Benedict în Mănăstirea noastră care, prin influenţa confesorilor de diferite provenienţe sau a diferiţilor predicatori, dobândise o spiritualitate care se îndepărta de cea Benedictină. Călugăriţele noastre au cerut cu umilinţă ajutor, iar Episcopul s-a făcut ecoul dorinţei lor de a se reîntoarce la origini, adresându-se la Subiaco, leagănul Monahismului Benedictin.

Cele două călugăriţe trimise, Sr. Vigilanza Danieli şi sr. Ioana Pellegrini, devenite Abatesa şi respectiv Priora Mănăstirii noastre, au ajuns la Arpino după trei zile de călătorie, cu o oprire în Mănăstirile din Anagni şi Veroli. De la Veroli au continuat călătoria, după cum este menţionat în cronica noastră, „însoţite de Don Eugenio dei Marescialli, canonic la Sfânta Restituta” cu o trăsură pusă la dispoziţie de Constanza Sforza, soţia lui Iacob Boncompagni, duce de Sora”.

Probleme cu Canonicii şi vizita Regelui

     

Trecem peste problemele apărute în relaţia cu Canonicii, probleme care sunt mai mult decât normale atunci când două Comunităţi se folosesc de aceeaşi biserică. Cine intră în ea găseşte în spatele altarului principal un tablou mare care îl reprezintă pe Sfântul Benedict ţinând cârja pastorală şi pe Sfântul Andrei cu crucea, tablou pictat de Iosif Cesari, numit şi „Cavaler de Arpino”. El a fost realizat în 1625 şi a fost pus deasupra altarului în urma acordului dintre Canonicii care celebrau în biserică şi Abatesa Bartoli. Tabloul reprezenta o soluţionare mai bună a litigiului ivit între Preoţi şi Călugăriţe privind alegerea statuii care să fie pusă deasupra altarului principal: statuia Sfântului Andrei sau a Sfântului Benedict?

În 1796 regele de Napoli şi regina Carolina dei Borboni au venit la Arpino şi au fost oaspeţii familiei Filippo Quadrini. În după-amiaza zilei de 16 august au ajuns în Mănăstirea noastră. Primind binecuvântarea unui Canonic în biserică, au vizitat Comunitatea noastră, întreţinându-se în mod plăcut cu Călugăriţele; informându-se şi despre fiicele intrate în mănăstire din acea familie care îi găzduia acestea au fost prezentate imediat renumiţilor oaspeţi.

Unul dintre holurile Mănăstirii

Regina s-a interesat de viaţa Comunităţii; a rămas impresionată văzând unele zone ale Mănăstirii foarte rui-nate şi s-a emoţionat ascultând relatarea unor Călugăriţe care dormeau, câte 10, în camere mari şi fri-guroase, ale căror acoperişuri (până în 1990) erau realizate numai dintr-o plasă metalică, cu scânduri dedesubt şi ţiglă deasupra, astfel încât era o temperatură de zero grade în plină iarnă, când surorile se sculau să meargă în Cor la rugăciune.

Regina Carolina s-a interesat de problema expusă de Călugăriţe, care vedeau în ea un instrument al Providenţei pentru a le ajuta. Astfel, în anul următor, pe propria cheltuială, cu nişte scânduri, a împărţit în camere dormitoarele mari iar fiecare Călugăriţă a putut în sfârşit să aibă „chilia” sa. Dar problema frigului nu era rezolvată şi nu va fi niciodată rezolvată în totalitate în marile Mănăstiri, chiar cu reşouri şi instalaţii de încălzire, pentru că ar fi nevoie de sume astronomice pentru a fi încălzite bine, aşa cum este posibil în cazul unui apartament de 4-5 camere. Frigul însă, domolit în parte după cum ne permite Providenţa astăzi, nu a făcut să moară nicio Călugăriţă, dimpotrivă le-a întărit organismul, dându-le bucuria să ofere ceva în plus Domnului.

Regele, ca şi regina, a vrut să facă un dar Călugăriţelor: astfel le-a oferit din proprietatea sa de la Gaeta sarea care le era necesară. Un astfel de dar astăzi ne poate face să râdem, dar în acele timpuri era foarte util, pentru că nu existau frigidere sau congelatoare şi se folosea foarte mult sarea pentru conservarea alimentelor. Călugăriţele s-au angajat să se roage pentru necesităţile regelui şi ale reginei Carolina, acceptând în dar un portret de-al ei care şi astăzi, restaurat, poate fi văzut cu uşurinţă în holul mănăstirii şi postulantelor li se povesteşte cine este acea femeie nobilă şi de ce portretul său este acolo.

Elevele

În secolele trecute şcolile şi colegiile de astăzi nu existau sau erau foarte puţine, şi, prin urmare, din diferite sate, familiile, de condiţii sociale modeste sau bogate şi nobile, le aduceau pe fiicele lor în Mănăstirea noastră pentru o bună formare culturală şi creştină. La sfârşitul studiilor, unele tinere se întorceau în familii, dar deseori se întâmpla ca altele să se hotărască să rămână în Mănăstire pentru a se consacra lui Cristos. De la sfârşitul anilor 1500 până în 1800, avem o bogată documentaţie în arhiva noastră care ne informează despre prezenţa multor fete într-o parte a Mănăstirii. Această prezenţă a tinerelor făcea să devină şi mai numeroasă o înfloritoare Comunitate monastică, atentă în observarea Regulii Sfântului Benedict. Despre aceste copile cunoaştem numele, familia şi locul de provenienţă.

Familiile din Arpino se simţeau onorate când una dintre fiicele lor cerea să rămână sau să intre în Mănăstirea noastră, a „Sfântului Andrei Apostolul”, pentru a deveni Călugăriţă. Aceasta se întâmpla mai ales în familiile aristocrate; părea că se luau la întrecere între ele în a se consacra lui Cristos. Familia naturală şi cea monastică apoi organizau mari sărbători când o tânără ajungea la profesiunea monastică. Cu această ocazie, părinţii încredinţau Abatesei zestrea fiicei care consta în bani, dar mai ales în terenuri şi construcţii. Aşa creştea patrimoniul Mănăstirii... şi grijile de a-l administra! Această misiune era încredinţată câtorva persoane, din diferite sate, acolo unde trebuia să se lucreze pământul sau să fie administrată o proprietate. Mulţumim Domnului, Statul s-a gândit să ne elibereze pentru totdeauna de aceste preocupări şi suntem în sfârşit bogate… pentru că nu mai avem nimic!

Maica Domnului de Loreto

Istoria Mănăstirii „Sfântul Andrei Apostolul” şi a celei de la Arpino, din ultimele patru secole, se împletesc printr-o comună şi profundă devoţiune faţă de Maica Domnului de Loreto, care a oferit Călugăriţelor şi oraşului multe semne ale ocrotirii Sale în momente dificile şi de calamitate. În mod deosebit amintim câteva minuni obţinute de Maica Domnului celor devotaţi Ei. Pe 17 aprilie 1799 era iminent un atac al trupelor franceze, care erau aproape. Locuitorii din Arpino au obţinut de la Călugăriţe statuia Maicii Domnului de Loreto pe care au expus-o, împreună cu alte imagini sfinte, la poarta oraşului, care era închisă, în timp ce ei se pregăteau să se apere. Francezii, ajunşi aproape de porţile Arpinului, pe neaşteptate au fugit speriaţi de vederea unei armate de 9.000 de oameni îmbrăcaţi în alb, după cum au povestit apoi, conduşi de o femeie de culoare. În amintirea eliberării de acel pericol a fost înapoiată Călugăriţelor statuia Maicii Domnului şi, alături de ea, a fost oferită şi o ghiulea de tun, ce se păstrează şi astăzi în Mănăstire; această ghiulea, datorită mijlocirii ei, nu a lovit pe nimeni.

Chiar şi în marele cutremur din 15 august 1915, Maica Domnului de Loreto a ocrotit Arpino şi Mănăstirea „Sfântul Andrei Apostolul”. Acolo au fost numai pagube uşoare, în timp ce au fost mari pagubele înregistrate la Sora, Isola Liri, dar mai ales la Avezzano care a fost aproape în totalitate doborâtă la pământ, numărând mii de morţi şi răniţi.

Devoţiunea la sfânta Fecioară de Loreto a început în a doua jumătate a secolului al XVII-lea, când Comunitatea noastră a ales-o ca Protectoare ca urmare a renumelui ce se răspândea despre minunile care se realizau în favoarea Sfintei Case a Maicii de Loreto; o Călugăriţă de-a noastră a cerut tatălui ei să-i dăruiască o astfel de statuie a Maicii Domnului.

Pe 3 iunie 1656 du-cele de Sora şi Arpino, Ugo Boncompagni, în timp ce în regatul de Napoli bântuia o gravă epidemie de ciumă, s-a rugat Maicii Domnului de Loreto ca să cruţe pământul său de acest flagel şi a promis o lampă votivă de argint.

Statuia miraculoasă

 Istoria povesteşte că victimele din Regatul de Napoli au fost în număr de 600.000, iar în Statul Pon-tifical de atunci 160.000. Du-cele a invitat toate comunele din regatul său să ofere o contribuţie pentru acest oma-giu adus Maicii Domnului, iar Primăria din Arpino, cruţată împreună cu alte Comune ale regatului de flagel, pe 4 iunie 1656, cu bucurie, a primit invitaţia ducelui; apoi, pe 8 septembrie, Primarul de atunci l-a însoţit pe duce la Loreto pentru a duce la îndeplinire votul.

 Aşa a început la Arpino, cu 350 de ani în urmă, devoţiunea către Maica Domnului de Loreto şi această aniversare a fost amintită în 2006 prin manifestări deosebite. Mai târziu, Abatesa a comandat sculptorului tirolez Mihai Stolz, care s-a mutat la Arpino, un soclu cu nişte îngeri, care s-a dovedit a fi în cele din urmă o adevărată capodoperă în lemn.

Cu trecerea anilor şi datorită înmulţirii minunilor, devoţiunea către Maica Domnului de Loreto a crescut tot mai mult în rândul locuitorilor din Arpino, atât de mult încât în anul 1802 a fost proclamată oficial Protectoarea Arpinului. Noi Călugăriţele avem bucuria să păstrăm cu iubire preţioasa statuie, expunând-o, în spatele unui grilaj, veneraţiei credincioşilor. În fiecare an, în a doua jumătate a lunii noiembrie, autorităţile comunale şi poporul din Arpino vin să ia în procesiune statuia pentru a o duce în biserica „Sfântul Mihai” în piaţă, un loc în care cei devotaţi o pot vedea şi pot înălţa rugăciuni mai uşor. După sărbătoarea Botezului lui Isus, în ianuarie, într-un triumf şi mai mare, o aduc în Mănăstire, iar noi, Călugăriţele, o primim cu bucurie, rugându-ne mereu pentru cei din Arpino şi pentru întreaga omenire.

Legile de suprimare din 1800

A ajuns şi în Arpino teribila furtună a suprimării, începută cu procesul de laicizare, care separa Statul de Biserică; intoleranţa faţă de Institutele religioase a ajuns la forme de barbarie şi chiar de adevărată persecuţie. Statul italian, cu legile de expropriere a bunurilor bisericeşti, suprima Ordinele şi Congregaţiile religioase, nimicind astfel puterea economică a Bisericii, dar nereuşind să o atace pe cea religioasă şi morală. Au fost puse în vânzare proprietăţile călugărilor, pe care le-a cumpărat aproape de fiecare dată cu puţini bani clasa conducătoare, care nu a luat în consideraţie valoarea artistică a diferitelor complexe expropriate şi scoase la vânzare. Lucrurile s-au schimbat în bine numai pentru clasa politică ce deţinea conducerea guvernului, dar nu şi pentru oamenii obişnuiţi, muncitori şi agricultori care, pentru a trăi, emigrau în străinătate.

Pentru noi, Călugăriţele din Arpino, încercarea a fost dureroasă, dar deasupra tuturor veghea dulcea noastră Protectoare, iar la distanţă de mulţi ani, putem să afirmăm cu Sfântul Paul: „Toate sunt îndreptate spre bine celor care-l iubesc pe Dumnezeu!” (Rom 8,28). După aprobarea în parlament a legii de suprimare a Institutelor religioase, pe 17 februarie 1861, comisia guvernului şi a forţelor armate a intrat în Mănăstirea noastră cu forţa, spărgând uşa. Această violentă agresiune le-a speriat pe Călugăriţe aşa de tare încât unele s-au îmbolnăvit, iar după puţin timp au murit. Funcţionarii au făcut o listă a tuturor obiectelor prezente în Mănăstire: mobile, tablouri, cărţi, sfeşnice etc. şi totul a fost pus sub sechestru, chiar şi cele ce se găseau în magazie, a căror valoare urma să fie scăzută din mica pensie pe care Statul avea să o dea Călugăriţelor, după ce ar fi privat Mănăstirea de orice proprietate.

Deoarece Comunitatea se găsea într-o situaţie de mare nesiguranţă, câteva Călugăriţe s-au reîntors în familie, rămânând totuşi credincioase voturilor lor; numai cincisprezece dintre ele au rămas în Mănăstirea care însă nu mai era a lor.

Primăriile au devenit proprietare ale Institutelor suprimate pentru a le transforma în şcoli, spitale, cazărmi etc.

 Vedere parţială a curţii interioare

Cu toate acestea, Statul prevedea că acele Călugăriţe care au depus profesiunea înainte de promulgarea legii, la cererea lor, puteau să rămână în Mănăstire, dar ca oaspeţi. Guvernul îşi rezerva dreptul să le alunge din Mănăstire dacă ar fi rămas doar şase, iar pentru a împiedica faptul ca numărul fix de şase Călugăriţe, destinat să se dizolve prin moartea lor, să crească, printr-o scrisoare circulară din 22 august 1876 a interzis primirea postulantelor.

 Dumnezeu însă hotărâse altfel, iar oamenii nu puteau să se opună planurilor Sale. Deşi era interzisă primirea postulantelor, o tânără s-a prezentat la vorbitor pentru a exprima Abatesei dorinţa ei de a se consacra lui Cristos. Mare a fost dificultatea Maicii superioare ascultând-o, pentru că ordinele primite de la guvern erau stricte; a fost nevoită să o refuze pe tânără iar cu multă durere a comunicat vestea Comunităţii. Acea tânără, convinsă de chemarea lui Dumnezeu, nu s-a resemnat şi s-a prezentat din nou la vorbitor cu un grup de alte fete. Abatesa, tot mai îndurerată, le-a explicat că refuzul său era motivat numai de respectul faţă de lege.

 Această insistenţă, pe de o parte şi refuzul, pe de altă parte, a durat puţin timp, până când o tânără a avut o idee genială: „Maică voi sunteţi bătrâne şi aveţi nevoie de ajutor. Primăria ne va fi recunoscătoare, pentru că va şti că suntem numai nişte asistente voluntare. Deci, primiţi-ne!”. Propunerea le-a plăcut Abatesei şi Călugăriţelor, pentru că le-a părut tuturor o idee providenţială, dar s-a născut imediat un dubiu: „Maică, putem să primim tinerele ca asistente ale noastre şi Primăria nu va avea nimic de obiectat; dar după moartea noastră, ce va fi cu ele? Cu siguranţă le vor alunga din Mănăstire!”. Abatesa a prezentat tinerelor această obiecţie: „Propunerea voastră este bună, dar este problema viitorului vostru care este foarte nesigur. Primăria cere respectarea legii, iar după moartea noastră vă vor alunga din Mănăstire”.

Providenţa a salvat Mănăstirea prin stăruinţa curajoasă a tinerelor, care au rugat-o pe Maică să nu se preocupe, pentru că Cristos, care le chemase, cu siguranţă avea să rezolve această problemă, pentru că îşi încredinţau viaţa în mâinile Sale. Şi astfel ultima rezistenţă firească a Călugăriţelor a căzut şi au hotărât să le primească drept asistente şi slujitoare; aşa au fost considerate de cine frecventa vorbitorul pentru diferite probleme şi datorită faptului că atât Călugăriţele, cât şi tinerele erau îmbrăcate cu haine lumeşti (ne-călugăreşti).

În timp ce aceste tinere apăreau ca femei bune la toate în serviciul Călugăriţelor bătrâne, erau instruite după spiritul Sfântului Benedict, care este spirit de rugăciune, de caritate fraternă, de curăţie a inimii şi de orice altă virtute. Călăuzite în observarea Sfintei Reguli, au ajuns la definitiva consacrare faţă de Cristos prin profesiunea solemnă, formând o unică familie împreună cu Călugăriţele cărora li s-au alăturat clandestin.

O sală pentru oaspeţi

La începutul lui 1900, Primăria a hotărât să folosească Mănăstirea pentru opere sociale. Deoarece ştia că acele Călugăriţe rămase erau foarte bătrâne, a trimis experţi care să inspecteze clădirea şi să decidă la ce să o folosească. Dar toţi au rămas dezolaţi pentru că era foarte ruinată; au comunicat Primăriei că starea sa de degradare o făcea inutilizabilă pentru orice fel de folosinţă şi aşa ar fi rămas şi după moartea Călugăriţelor. Un astfel de expert a propus să fie vândută la licitaţie, iar hotărârea, luată de Primărie în aprilie din 1907, a fost comunicată Abatesei care, foarte îngrijorată, s-a adresat împreună cu întreaga Comunitate, prin stăruitoare rugăciuni, Maicii Domnului de Loreto, Patroană a casei.

Fiind stabilită data, a fost comunicat Maicii că pe 7 aprilie 1908 avea să fie scoasă la vânzare prin licitaţie Mănăstirea, în prezenţa Primarului şi a notarului. Călugăriţele, cu mari sacrificii, pentru că nu mai aveau nimic, cu sărmanele lor economii şi cu ajutorul unor binefăcători generoşi, au încredinţat Parohului, Părintele Cosimo Carfagna, suma de 4.250 de lire pentru ca, în numele lor, să se prezinte în dimineaţa aceea la Primărie şi să ia parte la vânzare; iar ele s-au refugiat lângă Maica Domnului de Loreto.

Numai Ea ştie cu câtă îngrijorare Călugăriţele bătrâne Îi încredinţau acea problemă, frământate fiind nu atât pentru ele, cât pentru acele tinere Călugăriţe care continuau să fie considerate drept îngrijitoare în ochii lumii. În rugăciune au aşteptat întoarcerea Parohului şi mare le-a fost bucuria tuturor când el le-a comunicat că Maica Domnului de Loreto le-a ajutat, pentru că reuşise să cumpere Mănăstirea. Curajul şi încrederea tinerelor Călugăriţe au fost răsplătite!

Mănăstirea, care nu mai avea personalitate juridică, a fost înregistrată pe numele a trei „domnişoare” care locuiau acolo, adică trei Călugăriţe bătrâne şi care continuau să trăiască în Mănăstire ca persoane particulare, care puteau să administreze în mod liber casa lor, chiar respectând legile, cu posibilitatea de a primi în mod privat postulante în acel edificiu al căror proprietar redeveniseră, printr-un act oficial în 14 mai 1908. Profesiunea călugărească a tinerelor era un fapt intern, fără valoare juridică pentru Stat.

Maica Domnului a obţinut harul ca Mănăstirea să nu fie vândută laicilor, pentru întrebuinţări profane, aşa cum li se întâmplase altor Comunităţi religioase, ci aceloraşi proprietare, care au continuat să o întrebuinţeze pentru acelaşi scop pe care l-a avut mereu: „o Şcoală de Slujire Divină”, în care se trăia principiul „Roagă-te şi munceşte” al Sfântului Benedict. Iar Călugăriţele nu mai încetau să mulţumească Providenţei, care, în planurile Sale misterioase, a dispus ca Mănăstirea să-şi continue viaţa.

Recunoaşterea juridică şi anii de război

În urma Concordatului dintre Guvernul italian şi Sfântul Scaun, în 1931 Mănăstirea a primit personalitate juridică, cu ajutorul Episcopului diecezan, Mons. Giannotta. Comunitatea a fost recunoscută ca Instituţie religioasă, iar Abatesa a devenit reprezentanta legală. În sfârşit Călugăriţele, după aproape 50 de ani de persecuţie, interziceri şi nesiguranţă, au putut să reia cu un nou entuziasm ritmul lor normal de rugăciune, muncă şi angajamentul lor de convertire a inimii, prin practicarea ascultării, a tăcerii, a carităţii fraterne şi a fiecărei virtuţi monastice, bine integrate în realitatea bisericească şi civilă, aşa cum este o inimă într-un organism uman sau drojdia într-un aluat.

Cuptorul antic

 Multe persoane băteau şi bat la uşa Mănăstirii pentru a-şi încredinţa durerile şi a cere mângâierea rugă-ciunii, a unui cuvânt bun iar, câteodată ca-ritatea unei hrane puţine, aşa cum foarte des s-a întâmplat în anii ultimului război mondial. Călugăriţele bătrâne povestesc celor tinere că Mănăstirea a fost un punct de referinţă pentru multă lume săracă ce se găsea în dificultate. Comunitatea încerca să uşureze suferinţa celor care le cereau ajutor; cum se obişnuieşte să se spună, Călugăriţele „îşi luau pâinea de la gură” ca să sature foamea celor care nu aveau nimic de mâncare.

 Surorile noastre ne povestesc că, tot în timpul ultimului război mondial, au primit patruzeci de Surori de viaţă activă din Arce, al căror Institut fusese distrus, la cererea Abatelui de Montecassino. O aripă a Mănăstirii a fost pusă la dispoziţia oaspeţilor într-un reciproc schimb de caritate fraternă. Comunitatea nu mai avea proprietăţile de ceva vreme şi nici nu le-a mai putut dobândi, nici nu avea alte venituri sigure; dar în această sărăcie se dovedea şi mai minunată intervenţia Divinei Providenţei care nu a lipsit niciodată. Mănăstirea primea ajutoare de la persoane generoase, pe care le distribuia la rândul ei, încât a pregătit o masă pentru săraci, pentru multe mame care sunau la uşa Mănăstirii ţinând în braţe copii plângând din cauza foamei. Din când în când, prin grilaj, câte o Călugăriţă întindea mâna şi cu o lingură în mână hrănea copii.

Pe 5 februarie 1944, Călugăriţele îşi amintesc că din grădină au asistat îndurerate la bombardarea Mănăstirii de la Montecassino şi au văzut flăcări înalte şi nori de fum care se ridicau de la Abaţie spre cer. Maica Domnului de Loreto a cruţat Mănăstirea noastră şi a obţinut o altă minune în martie 1944, în timpul bombardamentului asupra Arpinului şi a vilei Pelagalli, unde erau cazaţi soldaţii germani. Un proiectil gros a trecut prin acoperişul capelei în care se află statuia Maicii Domnului de Loreto şi a căzut asupra grupului numeros de Surori găzduite, care era la rugăciune, căzând pe duşumea fără să explodeze.

Minunea nu s-a terminat aici … Maica Domnului de Loreto a mijlocit-o pe deplin şi uimitor! Surorile, foarte speriate, au ieşit în fugă din capelă atrăgând atenţia Călugăriţelor noastre care, datorită Oficiului Divin monastic diferit, se rugau în corul ce se afla la parter. Şi ele s-au speriat din cauza gălăgiei care provenea de la etajul de sus şi au fugit să le ajute pe surorile neliniştite. Au văzut pe pământ proiectilul cald încă şi fumegând, care le-a făcut curioase pe unele dintre ele care l-au luat în mână pentru a se uita mai bine la el, ca şi cum ar fi fost o jucărie.

Naivitatea lor a ajuns la un asemenea punct încât l-au păstrat într-un colţ al Mănăstirii pentru a-l arăta ca pe un trofeu unui specialist al Primăriei, venit să constate pagubele bombardamentului, şi abatelui de Montecassino care venit ca să ajute Comunitatea. Imediat aceste persoane experte şi-au dat seama de noua minune obţinută de Maica Domnului de Loreto, de această dată în favoarea bunelor şi simplelor noastre Surori şi îngrozite au ordonat să abandoneze imediat proiectilul, care a fost aruncat apoi în fântâna Mănăstirii. Dar întreg oraşul Arpino s-a bucurat de o ocrotire aparte a Maicii Domnului, pentru că din cauza războiului a suportat doar puţine pagube.

Mănăstirea se reînnoieşte la pas cu timpul

În 1984 un cutremur a lovit Arpino şi satele învecinate, dar cu ajutorul Maicii Domnului de Loreto nu au fost victime. Multe case au suferit daune în sat şi chiar Mănăstirea a fost declarată nefolositoare într-o aripă a ei, iar Călugăriţele au fost nevoite să se mute într-o altă parte a Mănăstirii mai puţin afectată. „Protecţia civilă”, după câţiva ani, a reparat partea distrusă şi aşa Călugăriţele s-au putut întoarce fiecare în camerele lor. Graţie acestor intervenţii la care s-au adăugat lucrări de restaurare făcute de „Sopraintendenza” (o instituţie care se ocupă de păstrare patrimoniilor artistice şi culturale din Italia) din Roma, Mănăstirea a fost restaurată şi s-a încercat a i se da o faţă nouă, cu un spaţiu destul de mare în afara clauzurii care cuprinde: o sală pentru conferinţe, capelă, curte interioară, terasă şi alte zone ce oferă pace şi linişte în care oaspeţii pot să petreacă zile de reculegere spirituală.

Astfel Providenţa a îngăduit Comunităţii noastre, ca păstrându-şi angajamentul de fidelitate faţă de Regula Sfântului Benedict, să vină în acelaşi timp în ajutorul exigenţelor timpurilor moderne, printr-un aggiornamento echilibrat, propus de Magisterul Bisericii postconciliare, care în „Catehismul Bisericii Catolice” scrie în paragraful 2691: „În ţinuturile în care există mănăstiri, vocaţia acestor comunităţi este de a înlesni împărtăşirea Rugăciunii Orelor cu credincioşii şi de a oferi singurătatea necesară pentru o rugăciune personală mai intensă….”.

Oamenii de astăzi, supuşi ritmurilor de viaţă tot mai agitate şi stresante, bat la poarta Mănăstirilor mult mai des pentru a se întâlni mai uşor cu Domnul, într-un loc de pace şi de linişte care favorizează o rugăciune mai profundă. „Se primesc toţi oaspeţii care ajung ca şi pe Cristos în persoană, pentru că El însuşi ne va spune: „Eram străin şi voi m-aţi primit…”(Mt 25,31-46); imediat ce a fost anunţat un oaspete, Abatesa şi surorile îi ies în întâmpinare cu iubire….” (Regula cap. 53). Ospitalitatea este o parte importantă a Sfintei Reguli, care devine astfel un mijloc de a oferi o mângâiere multor persoane, apăsate de dureri şi nelinişti interioare.

În afară de aceasta, conform „Constituţiilor” noastre, putem să primim tinere care sunt în căutarea planului lui Dumnezeu pentru ele, pentru o experienţă de viaţă monastică, fiind părtaşe la ziua noastră de rugăciune şi de muncă.

Astfel pot să înţeleagă că, prin rugăciunea liturgică ce se desfăşoară în Cor în prezenţa lui Isus Euharisticul, Divinul şi Veşnicul Mijlocitor, noi călugăriţele devenim glasul viu al Bisericii Mireasă, care împreună cu Cristos îl laudă pe Dumnezeu în lucrările Sale minunate şi mijloceşte pentru necesităţile lumii întregi. În schimb, în rugăciunea personală, deschizându-ne inima Harului, interiorizăm Cuvântul ascultat, încercând să-l trăim în Iubire.

Sală de conferinţe

După acest anga-jament de înnoire, la pas cu vremurile, iată realizându-se în Mă-năstire vizita plăcută a unui Episcop român, prezent la Sinodul pentru „Viaţa Con-sacrată” ca reprezentant al Bisericii sale, în ziua misionară mondială din 1994 şi cu el o neaşteptată chemare a Domnului de a „lucra” la fondarea unei Mănăstiri în dieceza sa … dar povestea acestei „aventuri” de Iubire pentru Dumnezeu şi pentru Biserica Sa este relatată în a doua parte, şi cea mai largă, a acestei modeste publicaţii a noastre, al cărui obiectiv principal este: „Pentru ca în toate să fie preamărit Dumnezeu!”. Nu ne rămâne decât să vă cerem o rugăciune pentru Mănăstirile noastre şi să vă urăm Lectură plăcută!

În cinstea Preasfintei Treimi şi a Preasfintei Fecioare Maria pentru dedicarea bisericii Mănăstirii

„Mater Unitatis”, în România

Era o după-amiază de septembrie a anului 1994….

Mă aflam pe o terasă a Mănăstirii, într-o după-amiază de septembrie a anului 1994, pentru a supraveghea un tâmplar care monta nişte ferestre; la un moment dat, ne-a zis că a fost la Lourdes, într-un pelerinaj condus de un preot român. Ne-a vorbit cu atâta entuziasm încât i-am cerut numele şi numărul de telefon. Providenţa începea să lucreze!.....

Seara, i-am telefonat Preotului invitându-l să vină la Mănăstire, dar nu putea.

Arpino - un colţ din grădina oaspeţilor

Ne-am întâlnit la Roma, unde trebuia să merg datorită unor probleme privind co-munitatea, iar aceas-ta s-a întâmplat în prima zi de sâmbătă a lunii octombrie din anul 1994. I-am vor-bit despre criza vo-caţiilor din Italia şi de orientarea noastră spre Biserica română. Mi-a spus că trebuia să vin la faţa locului şi că un Episcop ne-ar fi permis să prezentăm carisma benedictină doar dacă am fi dispuse să fondăm o Mănăstire în dieceza sa. Această perspectivă ne speria datorită sărăciei noastre, dar nu am dat înapoi, încrezându-ne în Domnul care, dacă era El cel care ne-o inspira, cu siguranţă ne-ar fi ajutat …. şi aşa a fost!

 Preotul ne-a propus ca, după câteva zile, să plecăm cu un prieten Preot spre România, putând să cunoaştem astfel câţiva Parohi şi unele tinere. Am refuzat această propunere, pentru că am fost sfătuite să plecăm numai dacă am fi invitate de către un Episcop. Întrucât la Vatican era în curs Sinodul pentru Viaţa consacrată, m-am interesat dacă era prezent şi Episcopul de Bucureşti, pe care deja îl contactasem la telefon, dar nu era acolo. Aşa că pe 12 octombrie, după Completoriu, i-am telefonat preotului pentru a-i spune că nu puteam primi propunerea lui şi că eşuase încercarea de a-l întâlni pe Episcopul de Bucureşti. Nu ştiu de ce, dar continuam să mă gândesc numai la el, ca şi cum ar fi existat numai o singură dieceză în România. Am ajuns la concluzia că totul părea un semn de la Domnul pentru a nu pleca.

Preotul m-a întrebat: „Dar ai căutat printre Episcopii Sinodului, pe Episcopul de Iaşi?”, iar eu i-am răspuns: „Nu, unde aş putea să-l găsesc?” şi mi-a indicat cu exactitate. Imediat am telefonat la „Casa Romană a Preoţilor” şi am întrebat de acel Episcop. Domnul a vrut să-l găsesc şi să-i vorbesc. M-am prezentat şi îmi amintesc exclamaţia lui amabilă: „Ah, dumneavoastră sunteţi Călugăriţă a unui Ordin cu o tradiţie îndelungată!....”. I-am cerut să-l pot întâlni în timpul unei pauze dintre lucrările sinodale, dar mi-a răspuns că era greu să-mi acorde o întâlnire. Însă l-am rugat cu atâta insistenţă, încât la sfârşit a acceptat şi a stabilit să ne întâlnim pe la ora zece în ziua următoare, 13 octombrie. Era o ocazie providenţială ce nu trebuia pierdută. Imediat am telefonat unui prieten care lucra în Vatican rugându-l să mă însoţească la locul în care se desfăşura Sinodul. Surorile dormeau fericite, pentru că totul părea încheiat şi rezolvat; de fapt totul era abia pe punctul de a începe!

Pe 13 octombrie, după ce le-am înştiinţat pe Surori, sprijinită de rugăciunea lor, am plecat spre Roma. La ora 10 eram în apropierea aulei sinodale; după puţin timp, m-a întâmpinat Episcopul de Iaşi. Ne-au rugat să ne mutăm în aula Paul al VI-lea, care era goală. Aşezaţi faţă în faţă, am vorbit ca o nebună şi cu entuziasm despre dorinţa pe care o aveam, deşi eram sărace, de a vedea născându-se o nouă Mănăstire în România. Eram disponibile pentru orice proiect al lui Dumnezeu, dacă el ne-ar fi permis să prezentăm carisma noastră, aprobând apoi o eventuală Fundaţie în Dieceza sa. M-a ascultat cu multă atenţie şi, ridicându-se, la sfârşitul discuţiei, mi-a zis: ”Să ne lăsăm călăuziţi de Duhul Sfânt, fără pripă!”. M-a condus până la poartă şi, mulţumindu-i, l-am invitat la Mănăstire. Reîntoarsă în Comunitate, am zis: „Partea noastră am făcut-o, de acum nu ne rămâne decât să ne abandonăm Voinţei lui Dumnezeu!”.

Sâmbătă, 21 octombrie, seara, pe când ne aflam în recreaţie, a telefonat Episcopul şi ne-a spus că, într-o pauză a lucrărilor sinodale, dorea să vină la noi cu un Preot, dar rătăcindu-se, ne întreba cum se ajunge la Mănăstire. Surpriza a fost mare şi ne-am pregătit în rugăciune să-l primim a doua zi, în duminica misionară mondială şi a cincea aniversare a binecuvântării mele abaţiale.

L-am primit pe Excelenţa sa cu multă afecţiune; a celebrat Sfânta Liturghie în capela oaspeţilor şi, vizitând Mănăstirea, antică şi foarte frumoasă, a exclamat: „Eu nu am o Mănăstire ca aceasta în dieceză!”. I-am oferit după aceea micul dejun şi, mişcate de supărarea sa, i-am repetat că eram disponibile, în ciuda sărăciei noastre, să colaborăm cu el pentru naşterea unei Mănăstiri. La întrebarea mea, dacă erau surori care ne puteau găzdui, a răspuns că putea el să ne găzduiască în Episcopie, pentru a prezenta carisma noastră tinerilor. A adăugat să nu întârziem prea mult, pentru că trebuia să vină vremea foarte rece. Bucuroase de invitaţia sa, am vorbit despre această întâlnire cu Părintele nostru spiritual, Monseniorul Casei Pontificale, care ne îndruma de ani de zile şi care ne îndemna să facem totul „la lumina soarelui”, iar el a exclamat: ”Dacă este un Episcop care vă primeşte, Domnul vă va ajuta. Mergeţi!”. Scoţând paşaportul, am observat că era datat: 13 octombrie 1994, un nou semn că Inima Neprihănită a Mariei, Maica Domnului din est, continua să brodeze….

Mi-am dat seama că nu aveam nici-o fărâmă de curaj, pentru că am fost asaltată de dubii şi temeri: „Cine cunoaşte România? De la aeroportul din Bucureşti, cum vom ajunge la Iaşi? Cine ne va ajuta? Ce nebune, în ce iniţiativă ne-am aruncat!”. Începea epidemia de gripă şi aproape credeam că ne-a blocat, dar de acum Domnul hotărâse să se folosească de noi şi ne-a ajutat într-un mod nesperat. Monseniorul mi-a telefonat pentru a-mi spune că îl rugase pe secretarul Nunţiului Apostolic de la Bucureşti să vină să ne ia de la aeroport şi să ne ajute să ajungem la Iaşi. Cât de uşurată m-am simţit! Am cerut iertare Domnului pentru lipsa mea de curaj şi am reînnoit încrederea mea în El. Deşi atinsă de gripă, am plecat împreună cu o Călugăriţă care, în trecut, uneori îmi propunea să mergem să fondăm o Mănăstire undeva şi eu îi răspundeam: „Îţi dai seama de ceea ce spui? Ar fi o nebunie numai să ne gândim la un lucru ca aceasta!”

În România … din Iubire!

Pe 14 noiembrie, cu binecuvântarea episcopului nostru de Sora, însoţite de inginerul care avea să proiecteze mai târziu Mănăstirea, am plecat din Fiumicino cu o Călugăriţă. Pentru primul nostru zbor şi botez al aerului am primit un atestat din partea comandatului şi a stewardesei; emoţia era mare, dar folositoare la purificarea motivaţiilor acelei călătorii: „Numai pentru Tine, Isuse şi pentru ca tinerele române să te iubească mult, să Te laude şi să Te ajute la mântuirea fraţilor”. Cât de bine te rogi în avion, deasupra realităţilor acestui pământ! Secretarul Nunţiului Apostolic ne aştepta şi, însoţite de el, am reclamat dispariţia valizei Călugăriţei care era cu mine. Răutăţile „vrăjmaşului” care îl făcuse şi pe episcop să se rătăcească (în Roma – n.t.), se înmulţeau, dar Domnul şi Inima Neprihănită a Mariei erau cu noi.

Am fost primite călduros în Nunţiatură şi în ziua următoare ne-au însoţit la Episcopul de Bucureşti pentru a-l saluta. I-am explicat de ce eram acolo, iar el, glumind, a spus că va izbucni o revoltă printre tinerii români, pentru că fetele, descoperind viaţa noastră, îl vor alege pe Cristos ca Mire şi eu l-am liniştit: „Nu vă îngrijoraţi Excelenţă, Domnul nu le va chema pe toate, pentru a nu dispărea poporul român”. Ne-a binecuvântat, exprimându-şi dorinţa ca şi în dieceza sa să ia naştere o Mănăstire benedictină. Dacă ar depinde de noi înmulţirea acestor „Betanii”! Am vizitat biserica Patriarhiei ortodoxe: foarte frumoasă şi totodată foarte tainică, întrucât Isus Euharisticul este ferit de ochii lumii. În Nunţiatură a telefonat Episcopul de Iaşi, spunând că ne aştepta la Bacău.

Pe 16 noiembrie am plecat spre Bacău; la gară, am găsit un Preot care ne-a însoţit la parohia „Sfântul Nicolae”, unde am rămas să dormim. A doua zi, după Sfânta Liturghie, a ajuns Episcopul, care voia să-mi vorbească, însoţit pe neaşteptate de doi Monseniori, cărora le-am explicat de ce mă aflam acolo şi planul ce trebuia urmat, pentru a lua naştere în dieceza lor o Mănăstire, prima catolică în România şi prima benedictină pe pământ ortodox. Îmi dădeam deja seama de măreţia acestui lucru şi de faptul că noi eram primele Călugăriţe catolice ajunse în România, pământ bogat în Mănăstiri ortodoxe, dar trebuia să mergem înainte şi să ne încredem în Domnul.

 În Mănăstirea ortodoxă Presfânta Treime, Pângăraţi

 Apoi, am intrat într-o sală plină de tineri consacraţi, pe care Episcopul i-a convocat pentru a-i informa asupra pro-blemelor discutate în timpul Sinodului. Toţii urmăreau cu atenţie, dar noi am înţeles destul de puţin. A urmat prânzul şi a fost un prilej de a cunoaşte câteva Surori italiene, care îşi iniţiau proiectele. Am plecat apoi spre Iaşi cu Vicarul Episcopal pentru Viaţa Consacrată, făcând scurte opriri la Casa de noviciat a Institutului fondat de Episcop şi la un spital în construcţie al Surorilor de Collevalenza. Domnul ne deschidea ochii asupra unei biserici pline de vitalitate, care se grăbea să recupereze timpul pierdut în timpul comunismului. Ajungând la Iaşi am cinat cu Episcopul şi cu preoţii care duc o viaţă comună cu el în Episcopie. Ne-am retras în aceeaşi cameră pe la orele 23.

Ziua de 18 noiembrie a fost una de rugăciune, puţin în capela Episcopului, care celebra în fiecare dimineaţă pentru surorile care slujeau acolo, puţin în catedrala mică, în care se aduna multă lume pentru diferitele Celebrări, în aşteptarea terminării celei mari, aflată în construcţie. Convinse fiind de micimea noastră, dar şi de faptul că „putem toate în Acela care ne susţine”, îi spuneam Domnului că vrem să fim instrumente docile în mâinile Sale, pentru ca acei buni catolici să aibă prima lor Mănăstire. Călugăriţa ce mă însoţea umbla cu antibioticele şi termometrul după mine, deoarece m-am îmbolnăvit de gripă chiar în ajunul plecării. „Vrăjmaşul” trebuia să inventeze ceva ca să ne oprească, dar nu i-a reuşit!

Prima întâlnire cu tinerii din Acţiunea Catolică

Sâmbătă, 19 noiembrie, ne-am întâlnit cu Episcopul şi i-am vorbit iarăşi de visul nostru de a întemeia o Fundaţie, dar era necesar să apară câteva vocaţii române. După prânz, ne-am pregătit, în rugăciune, pentru întâlnirea de după-amiază. Îndopată cu medicamente, fără glas şi incapabilă să rostesc măcar un singur cuvânt în română, mă întrebam cum aş putea să le vorbesc tinerilor din A.C., strânşi pentru cateheza de sâmbătă, dar nu am refuzat invitaţia. Nu veniserăm oare în România tocmai pentru a prezenta carisma benedictină? Domnul, care ne condusese până la acest moment, avea să săvârşească minunea de a face să vorbească o altă măgăriţă a lui Baalam! La ora stabilită am intrat într-o sală plină de tineri; Călugăriţa ce mă însoţea se ruga şi părea că un Altul vorbea în locul meu. Asistentul spiritual era traducătorul, iar tinerii ascultau foarte atenţi, întrucât pentru prima dată auzeau vorbindu-se de Sfântul Benedict, lucru care îi fascina şi mă asaltară cu întrebări, prin bileţele la care răspundeam cu entuziasm. Era necesar acel imbold tineresc, pentru a continua un drum care, în cursul anilor, avea să se dovedească plin de greutăţi, atât de mari încât să descurajeze pe cel care nu ar fi fost sprijinit de Domnul şi nu ar fi căutat Voinţa Sa.

Călugăriţa mea a fost apoi invitată să cânte un antifon în gregoriană; mulţumim lui Dumnezeu, vocea sa era clară şi a putut să-i mulţumească (le-a plăcut – n.t.). Însoţindu-ne în Episcopie, acei tineri nu conteneau să ne mulţumească; pierduseră noţiunea timpului, pentru că acea cateheză se prelungise mai mult decât fusese prevăzut. În timp ce noi eram la cină cu Surorile, Asistentul spiritual îi sensibiliza pe Preoţi cu privire la proiectul Fundaţiei, precizând că Sfântul Benedict a avut mare succes la tineri.

Duminică, 20 noiembrie, Episcopul ne-a însoţit în satul său natal, pentru Sfânta Liturghie şi consacrarea bisericii parohiale. Celebra şi Episcopul de Bucureşti care, la sfârşit, a dat Călugăriţei ce mă însoţea geamantanul regăsit şi dus la Nunţiatură: totul se adăuga la cronica noastră de aventuri tragicomice! Era o zi geroasă, însă multă lume, care nu prinsese loc în biserică, a rămas afară. Ne-au invitat la prânz alături de alte Surori care ne rugau să ne angajăm în fondarea unei Mănăstiri, pentru zilele lor de reculegere. Domnul continua să ne ofere imbolduri pentru „a lucra” la această Operă pe care o îndrăgea.

După prânz, am mers în criptă pentru un alt moment de rugăciune condus de Episcop. Era prezent şi Administratorul Apostolic de Chişinău, din Moldova ex-sovietică, ce a fost consacrat Episcop în 2000. El ne cunoştea, pentru că un grup de artişti ortodocşi îi vorbiseră despre primirea călduroasă pe care o avuseseră în Mănăstirea „Sfântul Andrei” din Arpino. Ne-a mirat mult ecoul acelei ospitalităţi, oferită în spiritul Sfântului Benedict. Şi Episcopul ne-a invitat să prezentăm carisma benedictină puţinilor catolici din dieceza sa, dar nu am putut să onorăm acea invitaţie. Reîntorcându-ne la Episcopie, Vicarul General ne-a dus să vizităm institutul abia terminat al Surorilor „Campostrine”; noi deja visam chipul edificiului Mănăstirii noastre, deocamdată existent doar în mintea lui Dumnezeu.

Luni, 21 noiembrie, ziua claustralelor, un preot iezuit, profesor la seminar, celebrând în capelă, a amintit tuturor această sărbătoare, iar nouă, în particular, ne-a zis: „Lucraţi numai pentru slava lui Dumnezeu, cu intenţie bună; dacă ia naştere această primă Comunitate contemplativă, va fi un mare serviciu făcut Bisericii!”. Aceste cuvinte nu le-am uitat niciodată, mulţumim lui Dumnezeu! După Sfânta Liturghie, am telefonat Secretarului Nunţiului pentru a-i cere ajutorul, căci, nu ştim cum, pierduserăm biletul de avion pentru întoarcere. „Vrăjmaşul” nu ştia ce să mai inventeze pentru a ne tulbura, dar repara totul Maica Unităţii, Căreia deja îi dedicaserăm viitoarea Mănăstire. „Dacă ar fi să interpretăm semnele – ne-a spus Vicarul pentru Viaţa Consacrată – ar trebui să nu vă mai întoarceţi în Italia”. Episcopul, de fapt, mişcat de entuziasmul trezit de Duhul Sfânt în tineri, ne invitase să rămânem în România pentru a începe imediat fondarea.

Am explicat că viaţa noastră presupune mai întâi o perioadă de experienţă, apoi o formare particulară şi un adevărat edificiu monastic, nu un apartament cu 2-3 camere după cum fusese propus. Mai degrabă, dacă fetele ar dori să facă o experienţă, le-am primi cu bucurie şi, dacă vreuna va persevera, ne-am angaja în construirea unei Mănăstiri. Deşi pe deplin convinsă că unicul drum era acesta, într-o zi, după invitaţia Episcopului de a rămâne, am mers în Catedrală şi, plângând, m-am lamentat lui Isus: „Nu puteai să trimiţi aici o altă Maică, ce ar fi putut să-i mulţumească imediat?” şi i-am promis Maicii Preasfânte: „Tu vezi cât suntem de sărace, dar, dacă ne ajuţi, această Mănăstire îţi va fi dedicată Ţie, Maică a Unităţii”. Nu bănuiam în câte probleme aveam să intrăm, dar mă gândeam: „Dacă Domnul este cu noi, cine va fi împotriva noastră?”.

Episcopul ne-a felicitat şi ne-a zis că voia să sărbătorească împreună cu noi, dar nu am acceptat invitaţia sa, deoarece o primiserăm pe acea a tinerilor pentru o întâlnire de rugăciune. Ne-a propus să vizităm seminarul major, din oraş, iar după prânz am plecat, întâlnind un biblist care ne-a vorbit despre Biserica ortodoxă şi de calea ecumenică a bisericii catolice. Visurile noastre prindeau contururi tot mai precise, datorită poziţiei strategice a României, la răscrucea dintre orient şi occident.

După cină, o tânără ne-a condus într-o clădire unde stăteau studenţii veniţi din afara oraşului. Ne-au întâmpinat trei poliţişti pe care i-am salutat cu un surâs. Am intrat într-o cameră plină cu tineri aşezaţi pe paturi, pe scaune şi pe jos, însoţiţi de două surori; la scurt timp, poliţiştii au deschis uşa pentru o inspecţie, iar noi le-am făcut semn să nu se îngrijoreze, pentru că erau tineri cuminţi. Regimul poliţienesc încă domnea, dar mai moderat decât înainte. Tinerii ne-au mitraliat cu întrebări, cerându-ne apoi o metodă de Lectio Divina, iar noi le-am explicat-o pe cea a lui Guido Certosino, cu ajutorul unui traducător, iar câţiva au exclamat satisfăcuţi: „Se aseamănă un pic cu cea pe care o urmăm noi!”. Am împărţit rozarii, iconiţe şi mici figurine cu Pruncul Isus pe care le-au primit cu bucurie. Apoi au vrut să ne însoţească acasă şi acest lucru ne-a pus în încurcătură, fiind o oră târzie; dar a fost folositor, pentru că primiserăm de la Surori cheile de la Episcopie, dar nu şi de la poarta intrării în curtea de care este înconjurată. Dacă nu ar fi fost un tânăr dispus să o sară pentru a o descuia, am fi petrecut noaptea afară în frig. Providenţa s-a servit de acei tineri, fericiţi că le ascultaseră pe primele Călugăriţe venite în România, invitate de Episcopul lor.

În dialog cu Călugăriţe şi Călugări ortodocşi

În ziua de 22 noiembrie, după Sf. Liturghie şi rugăciune, a venit să ne ia o tânără pentru a ne însoţi să vizităm Mitropolia ortodoxă, aflată la mică distanţă de Episcopie, unde trăieşte o comunitate călugărească bărbătească şi în apropriere una feminină. Episcopul, în vederea întemeierii unei Fundaţii, dorea ca să cunoaştem monahismul ortodox. Biserica era frumoasă şi am fost fericite să ne apropriem de o călugăriţă pe care am rugat-o să ne prezinte pe celelalte Surori. Ne-a condus într-un atelier în care alte Călugăriţe brodau şi confecţionau odăjdii sfinte. Întâlnirea a fost foarte cordială şi mare ne-a fost surpriza să constatăm că haina noastră era asemănătoare cu a lor. Ne-au invitat să vizităm Mănăstirea Văratec (astăzi având 600 de Călugăriţe!), dar ne-a părut rău că trebuia să refuzăm invitaţia, pentru că, datorită plecării care se apropia, ne lipsea timpul necesar pentru a o vizita, mai ales că am fi fost nevoite să ne folosim de mijloace de transport în comun. În mod fratern, le-am invitat şi noi în Mănăstirea noastră din Arpino.

Reîntoarse la Episcopie, Vicarul şi cu Parohul de Paşcani ne-au spus că Episcopul ne ruga să mergem cu el să vizităm Mănăstirile Agapia şi Văratec, cele mai înfloritoare ale Ortodoxiei; cu maşina am fi reuşit. Am plecat cu Preotul care ne-a găzduit în parohie; ajunşi în oraşul său, a celebrat Sfânta Liturghie şi la sfârşit ne-a rugat să le vorbim credincioşilor, dintre care mulţi erau ortodocşi, despre viaţa noastră, care pentru mulţi era o noutate. Invitaţia m-a surprins, dar, obişnuită să nu dau înapoi, am vorbit de ceea ce aveam în inimă cu entuziasm.

În ziua următoare, Preotul ne-a însoţit la Mănăstiri, adevărate sate mănăstireşti; Călugăriţele ne-au permis să vizităm atelierele lor şi un muzeu, în care se aflau icoane vechi, odăjdii preoţeşti şi diferite obiecte. Am făcut cunoştinţă şi cu stareţa uneia dintre cele două Mănăstiri, destul de tânără. Am putut astfel să facem o comparaţie rapidă între Monahismul nostru şi al lor, mulţumindu-i Domnului pentru Valorile comune şi pentru că ne-a chemat în Ordinului Sfântului Benedict, pe care Călugării ortodocşi îl respectă mult, deoarece spun: „El nu este nici catolic, nici ortodox”, pentru că a trăit cu 500 de ani înainte de schisma din 1054.

În Mănăstirea ortodoxă de la Bistriţa

Reîntoarse la Iaşi, i-am salutat pe Preoţi şi pe Părintele iezuit. După cină, Monseniorul Gherghel ne-a invitat în biroul său pentru a ne dărui o Biblie cu dedicaţie şi pentru a ne vorbi încă o dată de dorinţa sa de a avea în dieceză o Mănăstire. Ne-a asi-gurat că va cultiva împreună cu Preoţii sămânţa aruncată de noi, în speranţa că fetele vor primi darul unei chemări la viaţa monastică, pentru a lua fiinţă prima Mănăstire Benedictină. Dorinţele şi proiectele erau comune şi eram curajoase în a le cultiva, convinse că Domnul alege „pe cei slabi şi ceea ce este nimic …” pentru lucrările Sale; Călugăriţe mai sărmane decât noi nu ar fi găsit! Şi în seara aceea am mers la culcare târziu, regretând orarul Mănăstirii noastre.

Pe 24 noiembrie, ne-am trezit la ora 4,45 şi, am mers însoţite de Vicar la gară, iar la ora 12 am ajuns cu trenul la Bucureşti. Am cerut ajutorul unui poliţist pentru un taxi care ne-a dus la Nunţiatură. Aveam atâtea lucruri de povestit Secretarului şi Nunţiului Apostolic, care se întorsese; amândoi ne-au ascultat cu plăcere, ne-au încurajat şi au binecuvântat iniţiativa noastră. După-amiază am mers la Catedrală pentru Sfânta Liturghie; la întoarcere am încercat să ajutăm la pregătirea sălii care a doua zi avea să găzduiască prima întâlnire a Superiorilor Majori din România, dar energicul Secretar pregătise deja aproape totul. Am mai vorbit încă puţin cu el, după care ne-am retras în cameră.

Vineri, 25 noiembrie, după Sfânta Liturghie şi rugăciune, le-am ajutat pe Surori la pregătirea prânzului oaspeţilor. Întâlnirea trata despre problema recunoaşterii juridice şi dificultăţile şi exigenţele comune ale Comunităţilor reprezentate acolo de Superiorii lor. Am întâlnit multe Superioare italiene, ajunse de puţin timp şi angajate în opere apostolice. Şi ele ne-au încurajat în proiectul nostru de fondare. După-amiază, Secretarul ne-a dus să vizităm o biserică ortodoxă şi aceea a italienilor, pentru o ultimă rugăciune pentru cele două Biserici surori, care sperăm să ajungă la o comuniune deplină.

În ziua următoare, Monseniorul ne-a făcut cunoştinţă cu „Doamnele engleze”, Surorile care lucrează în Nunţiatură; în vizitarea casei ne-a însoţit o Soră care a făcut puşcărie 14 ani. După prânz, Monseniorul ne-a dus la aeroport unde am îndurat o percheziţie care nu se mai făcea în Italia, dar care acolo era ceva normal. Poliţista, suspicioasă, a simţit ceva metalic sub haina mea, mi-a cerut să o deschei şi a văzut că era crucea abaţială şi un rozariu de la Sfântul Părinte în buzunar. Aveam o icoană mare, cumpărată de la Călugăriţele ortodoxe din Iaşi şi pe care, ca să nu avem probleme, Episcopul a lipit o etichetă cu o dedicaţie a sa. Precauţii normale pentru cine a trăit într-un regim poliţienesc, noutate pentru noi. În avion era un loc liber alături, pentru icoană, şi acesta ne-a părut o altă încurajare din partea Cerului.

Avionul a „dansat” mult din cauza unor puternice rafale de vânt, iar noi am luptat împotriva fricii rugându-ne mult, pentru că, mai presus de orice alt interes, era acela de a cultiva o puternică legătură cu Domnul, unica noastră Iubire. Ne aştepta, pentru ne duce la Mănăstire, inginerul care avea să proiecteze (mănăstirea – n.t.) „Mater Unitatis”. Surorilor nerăbdătoare, le-am povestit aventurile noastre în diferite recreaţii.

„Aventura” română merge înainte

Le-am spus Surorilor, întorcându-mă din prima călătorie în România: „Încercăm să facem partea noastră de slujitoare inutile; acum vom vedea dacă Domnul va face să răsară ceva din sămânţa aruncată. Dacă Dumnezeu va voi, Mănăstirea se va naşte!” Între timp, prin fax şi telefon, ţineam legătura cu Episcopul, cu tinerii şi cu Asistentul lor. Episcopul, în februarie 1995, a venit în Italia şi ne-am întâlnit. Mi-a vorbit despre uimirea unor fete care mă ascultaseră; perspectivele, evident, nu erau clare pentru aceste tinere catolice, care nu văzuseră niciodată o Mănăstire benedictină. M-am arătat disponibilă să le ofer noi lămuriri, mai înainte de a veni în Italia pentru o experienţă; de acum, nimeni nu reuşea să ne mai scoată din minte proiectul fundaţiei şi eram gata, deşi atât de neînsemnate, să facem orice sacrificiu pentru a-l realiza. Cu permisul Episcopilor, „a quo” şi „ad quem” am plecat din nou în România cu inginerul şi un constructor, care mergeau la Bucureşti pentru muncă. La aeroport mă aştepta Secretarul Nunţiului Apostolic; în Nunţiatură am fost primită cordial.

Câteva Călugăriţe cu Episcopii de Sora şi Iaşi

În ziua următoare m-au însoţit la gară; micile contacte ecume-nice se înmulţeau şi tot mai mult se clarifica noua mea chemare, deoarece in-trasem în Mănăstire pe 25 ianuarie, ultima zi din octava de rugă-ciune pentru unitatea creştinilor. Descope-ream, vorbind în timpul călătoriei sau în altă parte cu orto-docşii, că şi ei doreau deplina comuniune a Bisericilor surori şi că în România există un raport bun între catolici şi ortodocşi.

 La gara din Iaşi mă aşteptau doi tineri din A.C. care m-au însoţit la Episcopie şi m-au condus îndată într-o sală, unde alţi tineri erau adunaţi cu Asistentul lor. De acum eram prieteni şi aveam să ne spunem multe lucruri: am explicat de ce eram din nou acolo, iar ei mi-au pus alte întrebări. Mă ascultau cu mare atenţie; din grupul lor va ieşi, după câteva luni, prima tânără care va ajunge să facă profesiunea solemnă în 2001. I-a impresionat relatarea unei întâlniri care a avut loc în Mănăstirea noastră din Arpino, cu câteva zile înainte, cu un grup de tineri luterani danezi. În afară de ceea ce am spus, cu un traducător, mă întrebasem: „Şi acum ce rugăciune propun să spunem împreună?”, pentru că Sfântul Benedict ne recomandă să-i invităm pe oaspeţi la o rugăciune comună şi nu am găsit nimic mai potrivit decât Tatăl nostru în latină, pentru pacea în lume şi în inimi.

 În ziua următoare, Asistentul m-a invitat să vorbesc la două întâlniri ale tinerilor; şi Părintele Iezuit m-a rugat să vorbesc unor focolarini. Neştiind cum să mă împart, am cerut să le programeze la ore diferite, dar am fost constrânsă să las deoparte una dintre ele. Duhul Sfânt lucra! Câteva tinere, foarte interesate, au luat legătura cu mine şi câtorva dintre ele, după o conversaţie de cunoaştere, le-am promis o invitaţie în Italia pentru o experienţă în Mănăstire. Întâlnirile personale se înmulţeau, dar timpul ne va spune că entuziasmul pentru viaţa monastică printre studenţii din Iaşi, reşedinţă a uneia dintre cele mai renumite Universităţi din România, era trecător, iar dintre tinerele întâlnite numai una va persevera în Mănăstire; însă deocamdată această tânără nu apăruse.

Preotul Iezuit la care mă spovedisem mă îndemna să lucrez numai pentru slava lui Dumnezeu şi aceasta îmi făcea bine. Într-o zi, m-a invitat la o întâlnire, dar mi-a spus să rămân în tăcere: Deo gratias, eram fericită să-mi pot odihni limba! A vorbit el de viaţa noastră, de Sfântul Benedict şi de Sfânta Scolastica. Voia să mă pună la încercare, ca un bun Director spiritual foarte căutat de tinerii din Iaşi; la sfârşitul întâlnirii, mi-a cerut impresiile, iar eu, în glumă, i-am răspuns că mi-a făcut plăcere să rămân în tăcere şi să mă odihnesc. M-am rugat ca Duhul Sfânt să-l inspire ce să le spună tinerilor, pentru că El este acela care mişcă inimile şi cheamă la viaţa monastică, nu eu.

M-am întors în magazinul cu articole religioase, aproape de Episcopie, şi m-am întâlnit cu un tânăr călugăr ortodox, care a rămas surprins să vadă o Călugăriţă catolică şi m-a invitat deoparte pentru a discuta. Ne-am înţeles, exprimându-ne dorinţa deplinei comuniuni între Bisericile noastre. M-a invitat la o Liturghie a lor, dar nu am putut să particip; l-am invitat la rândul meu în Italia, dar mi-a spus că o astfel de călătorie era improbabilă. Este chiar adevărat – spun unii Clerici – că Monahismul catolic şi cel ortodox, în rugăciune şi în dialog, vor fi instrumentele privilegiate de Dumnezeu pentru a conduce Bisericile surori la unitate.

A venit de la Bucureşti inginerul care lucra la restaurarea Mănăstirii noastre. Atât Vicarul general cât şi Episcopul ne-au dus puţin în plimbare cu maşina, deşi era zăpadă, pentru a vizita câteva Mănăstiri ortodoxe şi pentru a vedea locuri potrivite pentru naşterea Mănăstirii „Mater Unitatis”. „Este pentru prima dată în viaţa mea – i-am spus Excelenţei Sale – când un Episcop îmi este şofer!” iar el, mulţumit, proiecta cu inginerul, cerându-i şi sfaturi pentru catedrala sa aflată în construcţie. S-au înmulţit întâlnirile cu tinerii, mai ales cu fetele. Pentru ele, Călugăriţa italiana care respira aerul liber al occidentului aducea noutăţi spirituale; dar eu abia aşteptam să mă întorc în Mănăstire. Nu am întâlnit-o pe tânăra de care îmi vorbise Părintele Iezuit, care înţelesese bine seriozitatea proiectului nostru de fundaţie.

Piatra Neamţ: terenul ales pentru construcţie

Providenţa voia ca această întâlnire să se realizeze totuşi. De fapt, fiind stabilită ziua plecării, Vicarul l-a rugat pe inginer să viziteze şantierele de care se preocupa el şi aşa plecarea a fost amânată pentru dumi-nică. Am fost constrân-să să mai rămân la Iaşi şi fetele, mulţumite, au venit să se asigure că le voi trimite invitaţia pentru a face o experienţă în Mănăstirea noastră.

 După-amiază mă aşteptau tinerii pentru a mă saluta, iar eu, deşi nu mai rezistam acelor zile în afara ambientului meu, m-am hotărât totuşi, din iubire faţă de Isus, să particip la cateheza lor, unde să mai vorbesc încă o dată. Nu puteam să fiu nepoliticoasă, la sfârşitul acestei a doua misiuni, cu tinerii care m-au ascultat cu bucurie, oferindu-mi semne de afecţiune: o icoană pictată de mâna, flori şi dulciuri. Eram obişnuită să intru în biserici şi săli pline; şi atunci am găsit atât de mulţi tineri, încât nu aveam unde să las haina, dar o fată blondă mi-a luat-o şi a ţinut-o în mână. După aceea mi-a cerut să-mi vorbească: era tocmai acea tânără pe care mi-o indicase Părintele Iezuit şi mi-a povestit că nici ea nu voia în acea sâmbătă, după muncă, să vină la cateheză, dar un glas din interior o împingea să participe. Providenţa a rânduit acea întâlnire şi ea s-a realizat. Astfel i-am promis şi ei, aşa cum îmi cerea, o invitaţie pentru a face o experienţă în Mănăstirea noastră.

Reîntoarsă în Episcopie, Episcopul mi-a spus că a telefonat în Nunţiatură pentru a spune că vom ajunge în ziua următoare. M-am întors la Nunţiatură şi acest fapt era un mare privilegiu, pe care Domnul ni-l acorda ca sprijin al „sărăciei noastre”. Secretarul Nunţiului, implicat şi el în proiect, a fost grijuliu şi împreună ne-am rugat Sfântului Iosif, pe care Liturghia îl cinstea în acea zi. A doua zi m-a însoţit la aeroport unde i-am întâlnit pe Episcopii greco-catolici îmbarcaţi în avionul spre Italia pentru a-l întâlni pe Sfântul Părinte. Avionul, decolat cu întârziere datorită unei tulburări atmosferice, a dansat înspăimântător, iar eu, fricoasă, mi-am încredinţat viaţa Domnului; eram la 9000 de metri şi dacă se cade de acolo de sus, vai de noi! În sfârşit, am ajuns în Mănăstire, iar Surorile au fost mai liniştite.

Şi Maica Domnului de Loreto intră în acţiune …

Reîntoarsă în Mănăstire, am rămas în aşteptarea unui răspuns din partea Domnului, dar voiam să fac şi ceva care să solicite acest răspuns şi atunci ne-a venit o idee, pentru ca proiectul să nu rămână suspendat. Ne-am amintit bine ceea ce spunea un sfânt: „Lucrează, ca şi cum totul ar depinde de tine şi roagă-te, ca şi cum totul ar depinde de Dumnezeu!”. I-am cerut inginerului nostru, care şi-a dat seama de arhitectura românească, să schiţeze un proiect al Mănăstirii. Şi, ca bun prieten, ne-a făcut pe plac, iar în luna mai aveam în mâini un frumos edificiu monastic … dar numai pe hârtie!

În Mănăstirea noastră, de veacuri, este păstrată o statuie a Maicii Domnului din Loreto, care a obţinut minuni extraordinare pentru noi şi pentru cei din Arpino, încât a fost proclamată Patroană a Arpinului. Am mers înaintea nişei Sale, cu proiectul în mână, şi i-am spus: „Tu ştii că am primit o invitaţie să fondăm o Mănăstire, prima catolică din România, dar ştii şi faptul că nu avem nici tinere, nici bani pentru a o construi. Cu toate acestea, suntem dispuse la orice sacrificiu, chiar şi acela de a termina toate resursele noastre, dar Tu trebuie să ne ajuţi! Ce am putea realiza numai cu forţele noastre? Avem multă încredere în Tine şi dacă Tu vrei această Mănăstire, procură Tu vocaţii şi bani!” şi i-am pus proiectul sub mantie. Angajamentul nostru era irevocabil, dar ne trebuia şi alte semne ale Providenţei pentru a face mai mult, dar ce anume? Am rămas în rugăciune şi aşteptare, „situaţia” era în mâinile Maicii Domnului …

După câteva zile, mi-a telefonat un Preot din dieceza de Iaşi, student la Roma, care a auzit vorbindu-se despre noi. Mi-a spus că ne putea ajuta; l-am invitat la Mănăstire, pentru că nu voiam să neglijăm nici un semn al Providenţei. A venit cu fratele Preot şi, deoarece în iunie ar fi mers cu maşina în România cu un seminarist, mi-a propus să merg cu ei pentru a vorbi încă o dată despre carisma noastră. Am vorbit cu cei doi Episcopi pentru demersurile iniţiale necesare. Episcopul român l-a rugat pe Preot să mă însoţească şi în alte zone ale diecezei, pentru că voia ca eu să vorbesc şi în altă parte, nu numai la Iaşi, aşa cum îmi spusese şi mie.

Episcopul nostru, înainte de a-mi dat permisiunea, a spus că vrea să cunoască părerea „Congregaţiei pentru Institutele de Viaţă Consacrată”, de care depind Mănăstirile „sui juris” ca a noastră. Era justă decizia lui, pentru că şi noi voiam să fim sigure de Voinţa lui Dumnezeu, în vederea altor sacrificii, pentru a nu le face zadarnic. Am mers la Roma, la Congregaţie, şi am vorbit despre proiectul nostru cu Subsecretarul. I-am făcut cunoscut entuziasmul meu, cerându-i cu umilinţă: „Părinte, îngăduiţi-ne să lucrăm pentru fondarea acestei primei Mănăstiri catolice: credinţa românilor o merită!”, iar el, în aproximativ două zile, i-a trimis un fax Episcopului nostru, în care spunea că, pentru fondare, putea să-i permită Maicii Cristina să meargă în România; asigurat astfel, mi-a permis părinteşte. Cu timpul, în faţa problemelor de orice fel, ne întrebam: ”Cine, dacă nu Domnul şi Maica Unităţii, ne-au dat curajul să mergem înainte, susţinându-ne la fiecare pas?”.

Am plecat cu Preotul şi un seminarist cu maşina; a fost mai obositor, dar eram gata de orice sacrificiu numai să concretizăm proiectul „Maica Unităţii”. În 1995, de exemplu, nu existau staţii de servicii (benzinării cu magazin şi restaurant) în România, astăzi sunt multe pentru cine călătoreşte cu maşina. Atunci am cunoscut de aproape sărăcia oamenilor care trăiesc la ţară, împărtăşind cu ei lipsa acelor bunuri de care dispunem astăzi în Mănăstiri şi care ajung şi la ei acum. Dar câtă generozitate în mame, fericite să dăruiască un fiu Domnului! Am putut să admir câteva zone montane splendide, care m-au făcut să exclam: „Dacă sunt aşa de frumoase aceste colţuri ale pământului, cum va fi atunci Paradisul?”; nu îmi imaginam însă că tocmai în acele locuri va lua naştere „Maica Unităţii”.

De la fereastra Mănăstirii

 Înainte de a ajunge la Bacău, oraşul cu cel mai mare număr de catolici al diecezei, ne-am oprit la Cluj la Călugării Basilitani. L-am cunoscut pe Superior, cu un chip frumos de călugăr cu barbă albă. Salutân-du-l, i-am spus că Sfântul Benedict s-a inspirat de la Sfântul Vasile în Regula sa. Clădirea, în care trăia cu alţi trei confraţi, părea orice în afară de Mănăstire. Suferiseră mult în timpul comunismului, iar acum sperau să poată construi o adevărată Mănăstire. S-a celebrat Sfânta Liturghie într-o capelă sărăcăcioasă, iar după aceea ne-a oferit ceva în camera-birou pe care o avea. Câtă duioşie inspira acel Călugăr bătrân atât de încercat! Vorbea bine italiana, avea o mare cultură şi transparenţă interioară: ce imbold spiritual pentru mediocritatea mea! I-am vorbit de proiectul nostru şi l-a binecuvântat surâzând, în loc să-mi spună că eram nebună.

 Am cunoscut alte tinere şi am făcut o nouă experienţă a unei biserici sufocată o vreme, dar acum plină de vitalitate. Inima se încălzea tot mai mult; aveam nevoie de această „supraalimentare” pentru dificultăţile pe care aveam să le înfrunt mai târziu. L-am revăzut pe Părintele Iezuit, pe Nunţiul Apostolic şi pe Secretarul său, care mi-a promis că va veni să ne viziteze. Îmi amintesc că două fete mi-au cerut să le invit în Mănăstire pentru o experienţă de viaţă monastică, dar după aceea şi-au retras cererea, spunându-mi că tatăl lor le-a cerut să fie sincere, pentru că nu voiau să devină Călugăriţe, ci să lucreze în Italia. Atunci nu se putea veni cu viza turistică. Şi o tânără divorţată mi-a cerut să o primesc, pentru că era sătulă de bărbaţi, dar Preotul care era cu mine i-a spus cu bunătate că viaţa noastră nu era pentru dânsa.

Nu putea să lipsească întâlnirea cu Episcopul, dar „vrăjmaşul” se amesteca, trezind împotrivirea câte unuia care observa faptul că Excelenţa Sa nu trata niciodată direct cu alte Superioare, aşa cum făcea cu mine, ci întotdeauna prin intermediul Vicarului. Celui care mi-a spus aceasta, i-am răspuns: „Carisma noastră este diferită, nu există în dieceza sa; apoi a venit în Mănăstire şi dacă noi Maicile îi inspirăm mai multă simpatie, ce putem face? Totul spre slava lui Dumnezeu, care îi iubeşte şi îi susţine pe cei săraci!”. Un altul spunea: „Ce ne facem cu o Mănăstire?”. Episcopul nu lua în seamă flecărelile. Când am ajuns la Iaşi, ştiind că este ocupat, am mers să fac nişte cumpărături pentru Surori, iar el între timp m-a căutat şi, negăsindu-mă, i-a spus Preotului să merg la biroul lui la ora 16. Întorcându-mă, am urcat la el rugându-mă. Întâlnirea a fost foarte cordială şi prima întrebare a fost: „Unde ai plecat?”, iar eu i-am explicat, pentru că, mulţumesc lui Dumnezeu, nu am nimic să-i ascund nici lui, nici Episcopului meu, nici Comunităţii mele. I-am spus că, ajutaţi de încrederea sa, la care el a adăugat: „Binecuvântare şi rugăciune”, Domnul ne va da curajul, vocaţiile şi banii necesari pentru Prima sa Mănăstire catolică în România, care deja ne cerea sacrificii.

I-am făcut Excelenţei Sale urările pentru onomastica sa, cu o mică atenţie şi i-am împărtăşit ceea ce mi-au spus Surorile: „Chiar dacă Comunitatea noastră ar trebui să moară, vom fi fericite dacă Domnul vrea să se folosească de noi pentru naşterea unei Mănăstiri în România, pentru ca El să fie preamărit!”; iar el a continuat: „Ca o mamă care acceptă să moară pentru a da viaţă copilului ei”, dar amândoi eram convinşi că Dumnezeu nu se va lăsa învins în generozitate. Mi-a făcut cunoscută teama că viaţa noastră ar fi prea austeră pentru tinerele sale, iar eu i-am vorbit despre reînnoirea noastră şi despre echilibrul Sfântului Benedict: „Noi vrem să le venim tinerelor în întâmpinare, dar nu prin compromisuri şi trădând identitatea noastră!”, iar el a aprobat: „Da, sigur, sigur!”. M-a însoţit apoi la uşă, mirându-se că nu au fost anunţate tinerele de venirea mea. L-am scuzat pe cel care mi-a răspuns la telefon, iar el l-a chemat pe Asistent cerându-i explicaţii; sărmanul, care nu ştia nimic, m-a rugat să mă întorc pentru cateheza de sâmbătă pentru a le întâlni. Reîntoarsă la parohia de la ţară care mă găzduia, în seara aceea am încercat cu greu să adorm, pentru că ploua, iar apa, căzând de pe tavan într-un vas, făcea zgomot.

Un alt moment interesant al acestei călătorii a fost să văd în două Celebrări deosebite, o mulţime imensă, care îmi amintea de aceea în jurul Papei în călătoriile sale. Prima a fost cu ocazia consacrării noilor preoţi în oraşul Bacău; era emoţionantă adunarea credincioşilor pentru aproximativ două ore, într-o piaţă, deoarece nu exista o biserică în care să încapă. Iar eu îmi imaginam viitoarele profesiuni ale Călugăriţelor române, sperând ca Domnul să-i dea Episcopului bucuria de a le consacra şi aceasta s-a întâmplat, şase ani mai târziu, la Piatra Neamţ, unde lua fiinţă Mănăstirea „Mater Unitatis”. A doua experienţă a fost aceea a unei mulţimi imense cu ocazia înmormântării unui Preot de 54 de ani, mort într-un accident rutier. Soarele ardea tare, iar lumea, în picioare pentru aproximativ două ore, se ruga, cânta şi plângea, alături de Episcop şi 160 de Preoţi concelebranţi. Cum ne-a apărat Domnul în călătoria noastră de peste 2000 de kilometri, cu maşina! Am văzut că parohia nu era încă terminată, îi revenea unui alt Paroh datoria să o termine. Şi mie mi se putea întâmpla să nu văd încheiată Mănăstirea „Maica Unităţii” şi mi-am zis: „Va fi ceea ce Dumnezeu va vrea! Nu este important să văd rezultatele, ci numai să lucrez din Iubire pentru Domnul”. M-am întors la Arpino gândindu-mă că nu mai era necesar să merg în România, ci să mă rog şi să rămân în aşteptare.

Ajung primele tinere

Cum promisesem tinerelor, am urmat tot demersul birocratic necesar pentru a le permite să vină la noi pentru a face o experienţă. Am fost la Roma, la Congregaţia pentru Institutele de Viaţă Consacrată pentru aprobarea invitaţiei mele; Preotul însărcinat cu aprobarea, astăzi Subsecretar, când i-am expus pe scurt proiectul nostru, a ridicat ochii de pe hârtii şi a spus din inimă: „Domnul să vă binecuvânteze!” şi a venit să ne viziteze în Mănăstire. Aici şi-a dat seama de sărăcia noastră, dar şi de faptul că eram disponibile la orice semn al Voinţei lui Dumnezeu pentru realizarea acestei Opere şi a fost generos în încurajări şi binecuvântări. Aşa ne încuraja şi Monseniorul foarte apropiat Sfântului Părinte, care ne spunea: ”Luaţi aminte: dacă se ia un angajament în slujirea Domnului, cu ajutorul Său trebuie dus la sfârşit, oricât ar costa!”. La nivel spiritual şi psihologic, eram susţinute de Persoane care aveau roluri destul de însemnate în Biserică: în Casa Pontificală, în „Congregaţia Călugărilor”, Episcopul de Iaşi şi Nunţiul Apostolic. Cum mai puteam să ne îndoim că Domnul ne chemase în România? Cuvintele Sfântului Paul: „Totul pot în Acela care mă susţine!” şi „Dacă Dumnezeu este cu noi, cine va fi împotriva noastră?” răsunau în mintea noastră şi ne rugam fiind atente la cea mai mică suflare a Duhului Sfânt.

La sfârşitul lui august şi la jumătatea lui octombrie, după multe obstacole pe care ni le-au povestit, au ajuns câteva fete, unele însoţite de doi Preoţi, cu un Fiat Ducato al Seminarului din Iaşi. Primite cu Iubire într-o Mănăstire mare şi frumoasă, integrate într-o Comunitate cu ritm de viaţă după spiritul Sfântului Benedict, aceste tinere puteau acum să aibă o adevărată experienţă monastică şi să decidă ce să facă. După un discernământ al vocaţiei, câteva au rămas pentru timpul normal de formare.

Prin telefon sau fax se păstra legătura cu Episcopia de Iaşi; când Episcopul venea în Italia, se încerca înlesnirea întâlnirii cu tinerele. Înainte să înceapă noviciatul, Vicarul general pentru Persoanele Consacrate, neîncrezător în autenticitatea vocaţiei monastice a acestor prime românce, m-a rugat să le supun unei verificări a vocaţiei în ţara lor. Lucrul acesta, mulţumim lui Dumnezeu, nu s-a mai repetat, iar astăzi nu mai primim astfel de sugestii, pentru că acum există „Maica Unităţii” şi se intră acolo; dar atunci eram la primii paşi, într-o viaţă necunoscută tinerelor şi Preoţilor. M-am întors cu ele în România, împărtăşind… proba!

Am plecat cu avionul, iar Providenţa ne-a ajutat. În aeroport am trăit diferite experienţe: percheziţia unei poliţiste, animarea unei Liturghii Euharistice, în capelă, în aşteptarea îmbarcării; colocviul cu un Cardinal spaniol; ascultarea unei tinere în lacrimi, plecând în Canada; am văzut o femeie toată acoperită cu o mantie neagră, care îi lăsa doar o deschizătură pentru ochi. Niciodată nu mi s-a întâmplat ceea ce sunt pe cale să povestesc.

Primele novice din Mănăstirea“Maica Unităţii”

Totul părea liniştit: Sfânta Liturghie în capelă, demersurile pentru îmbarcare, aşezarea în avion, salutul Coman-datului, invitaţia de a ne lega centurile de siguranţă, puţină tea-mă şi o rugăciune plină de fervoare de abandonare în mâinile Domnului. Când eram gata pentru decolare, ne-au invitat să coborâm ducându-ne din nou în aeroport, cu autobuzul, ne-au dat un bon pentru a consuma ceva la bar. Mare a fost mirarea tuturor, dar ce se întâmplase? Un telefon anonim informa de prezenţa unei bombe la bord! Eram încă departe de atentatele din 11 septembrie din S.U.A., dar deja se stătea în alertă, din cauza atentatului care a avut loc cu câţiva ani mai înainte la Fiumicino.

Poliţia a controlat minuţios avionul, golindu-l de bagaje, care au fost duse în câmp şi verificate. După alte operaţii, un autocar ne-a dus în acel loc izolat pentru a le identifica. La televizor, au comunicat imediat că fusese dejucat un atentat, care ar fi făcut să explodeze avionul în aer. După patru ore de confuzie şi de urmare a indicaţiilor date de poliţie, în care noi nu făceam altceva decât să ne rugăm pentru toţi, s-a aflat că acel telefon era gestul de mânie al unui tânăr părăsit de prietena sa care trebuia să plece din Fiumicino. Urcaţi din nou la bord, am decolat liniştiţi, dar am ajuns fiecare la destinaţie cu o mare întârziere şi diverse neînţelegeri.

Am trimis tinerele în familiile lor, de care erau mult ataşate, pentru a reflecta mai bine la vocaţia lor şi a hotărî dacă să rămână sau să se întoarcă cu mine în Mănăstire, pentru a începe noviciatul. Îi admiram pe părinţi, foarte respectuoşi faţă de alegerea fetelor. Un tată mi-a spus că era fericit să-şi ofere fiica mai tânără Domnului, pentru că mai avea alte trei care l-ar fi ajutat pe el şi soţie, iar fiica a răspuns că numai ea trebuia să hotărască asupra vieţii sale, pentru a-i plăcea lui Dumnezeu şi nu tatălui. Câte femei, cu istorii dureroase, ne-au spus: „Ferice de voi care aţi hotărât să deveniţi Maici!”

Le-am explicat postulantelor că am fost aproape constrânse la acel pas de Vicarul responsabil cu Viaţa Consacraţilor. Părea ciudat că nişte fete tinere ar vrea să se ofere lui Cristos, îmbrăţişând o viaţă austeră, cunoscută de puţină vreme. Iar eu mă gândeam şi spuneam: „Domnul le cheamă pe aceste tinere, pentru ca să-l iubească, să repare şi să se roage pentru atâtea alte fete din Est, căzute în reţeaua criminalităţi şi ajunse pe trotuare”. În acele zile, le-am observat pe postulantele noastre cu îngrijorare şi rugându-mă, pentru că, în fond, şi noi voiam să fim sigure de chemarea lor. Unele veneau să mă caute într-o mică parohie de ţară pentru a-mi vorbi, o alta, în schimb, a hotărât să rămână în familie.

Înainte de plecare, m-a atins gripa însoţită de o temperatură ridicată, dar aveam medicamentele necesare şi astfel, cu ajutorul lui Dumnezeu, renunţând să ies pentru a merge în biserică, dar rugându-mă în casă, m-am vindecat repede şi m-am întors în Mănăstire cu tinerele mai hotărâte, după ce înfruntaseră ultima aventură: o mare întârziere a avionului care ar fi trebuit să ne ducă în Italia. La Roma, o furtună puternică îl împiedicase să decoleze şi acea întârziere ne-a afectat şi pe noi, care am ajuns la Arpino la altă oră decât cea prevăzută.

Cumpărarea terenului

Pentru începerea noviciatului, am organizat pentru postulante o frumoasă sărbătoare, pentru a le mângâia de lipsa părinţilor. Programul de formare se desfăşura în etape, pentru a se îndrăgosti tot mai mult de Cristos, iar eu aveam, şi am încă, această misiune de îndrumare spirituală. „Nu lăsaţi să vi se spună Învăţători, căci unul singur este Învăţătorul vostru!” de aceea îl rog pe Duhul Sfânt, Învăţătorul, să le ajute El „să prefere mai presus de toate Iubirea lui Cristos!” pentru a deveni Călugăriţe Sfinte, care se jertfesc în Lauda lui Dumnezeu, în convertirea inimii şi în rugăciunea pentru fraţi.

L-am întâlnit din nou pe Episcop şi, nu ştiu dacă inconştientă sau inspirată de Dumnezeu, în deplinul acord comunitar, în timp ce el îşi exprima surprinderea privind perseverenţa novicelor, din cauza austerităţii vieţii noastre, am răspuns că, din Iubire pentru Domnul noi voiam să riscăm. Cu ajutorul Providenţei, hotărâserăm să cumpărăm terenul, pe care avea să se construiască „Mater Unitatis”. I-am cerut să aleagă oraşul unde să o construim. Văzându-ne aşa de hotărâte, a ales Piatra Neamţ, oraş cu o privelişte frumoasă, care ar fi făcut mai rodnic popasul spiritual al oaspeţilor în camerele de primire. L-a rugat pe un Preot să caute terenul, iar eu credeam că această căutare va fi lentă, deoarece mă costa mult să fac din nou faţă unei călătorii. Totuşi, ceea ce conta pentru mine şi contează, era ca etapele drumului să fie programate de Domnul şi nu de lenea mea.

Temându-se de dificultăţile care ar fi putut să apară datorită contextului socio-religios de atunci, m-au sfătuit să nu vorbesc despre proiectul care era pe punctul de a se concretiza. Trebuia să reiasă că Parohul locului cumpăra terenul pentru o Casă de odihnă pentru Preoţi. Odată începută construcţia, am fi putut să recunoaştem deschis realitatea. Am acceptat această propunere din prudenţă. Astăzi, noile legi nu ne-ar mai constrânge la astfel de precauţii.

La puţine săptămâni după aceste hotărâri, Preotul mi-a telefonat pentru a-mi spune că a găsit un teren care îi părea bun ca preţ şi frumuseţe a zonei. Solicita prezenţa mea la faţa locului, înainte ca patronul să-l ofere altora. Din Iubire faţă de Isus, m-am hotărât să plec, dar a apărut o problemă: cum să ajungă acolo banii necesari? Astăzi s-ar face printr-un virament, dar atunci nu aveam o Bancă de care să ne folosim. Am telefonat economului Diecezei pentru a-i expune problema, iar el, care în acel moment nu găsea o soluţie, mi-a zis să mă încred în Dumnezeu şi să-i aduc cu mine; şi aşa am făcut.

Pe 30 iunie în anul 1997 am plecat din nou spre România, singură. Trecând prin punctul de control al poliţiei aeroportului, m-am încredinţat lui Isus, Maicii Unităţii, Îngerului Păzitor, tuturor Sfinţilor şi sufletelor din Purgator. Riscam confiscarea acestei sume, fiind singură, necunoscând modalităţile prin care să grăbesc declararea a ceea ce aveam la mine şi nevrând să pierd timpul, pentru că seara trebuia să ajung la Piatra Neamţ. Afară, l-am găsit pe Preot şi un prieten care mă aşteptau îngrijoraţi, dar Surorile se rugau pentru mine, iar eu mă simţeam în braţele Maicii Unităţii. Am plecat îndată spre Piatra Neamţ, la 350 de km de la Bucureşti, şi am mers cu Preotul în Parohia sa de la ţară, la 30 de km de oraş. Am mers la culcare pe la două noaptea; mulţumesc lui Dumnezeu, se încheiase cea mai lungă zi a anului pentru o Călugăriţă nebună, care, pentru a duce la bun sfârşit o lucrare imensă, folosise diferite mijloace de transport: maşină, metrou, autobuz, tren, avion şi autocar.

A doua zi, Preotul m-a condus în aproprierea terenului, rugându-mă să nu cobor din maşină, deoarece trebuia să pară că ar cumpăra Parohul. Mi-a plăcut locul, iar preţul era bun; l-am rugat pe Părinte să facă demersurile pentru cumpărare. În ziua următoare, m-au însoţit la unul dintre cele două Institute de Surori care sunt în oraş, pentru că trebuia să dispar… După amiază, Superioara m-a dus unde a avut loc întâlnirea pentru cumpărare, iar acolo mi-au povestit tot. Era prima miercuri din lună, dedicată Sfântului Iosif, şi prima zi a novenei către Sfântul Benedict Patronul Europei: şi acesta îmi părea un semn al Voinţei lui Dumnezeu.

Reîntorşi în parohie, am simţit dureri mari şi m-am rugat, fiind în afara Comunităţii, să nu-mi crească temperatura prea mult. În ziua următoare mă simţeam şi mai rău; părea că „cineva” ar fi fost indispus, dar Maica Unităţii mă scotea mereu din necazuri, pentru că vedea că, deşi suntem aşa de neînsemnate, lucram pentru Isus şi pentru Ea. Din cauza unei promisiuni făcute Surorilor, am rugat-o pe Sora care era în parohie să mă ducă la terenul care de acum ne aparţinea; cu contractul odată încheiat, puteam să cobor din maşină. A venit cu noi soţia unui ţigan-şef, care a ajutat la căutarea terenului. Era o familie cu deprinderi rafinate, respectuoasă faţă de Călugări, fericită că a fost implicată în aceea căutare. Am făcut fotografii şi am aruncat ici-acolo, pe pământ, medalii ale Maicii Domnului şi ale Sfântului Benedict, pentru a atrage binecuvântarea Domnului aspra acelui loc. În depărtare, se vedea un lac, în faţa munţi bogaţi în verdeaţă, în spate o pădure deasă. În afară de bani pentru construcţie, trebuia să fim dispuse să plătim ceva din noi înşine, pentru ca acel loc să se transforme într-o „şcoală de slujire divină” iubit şi frecventat. Această „monedă” preţioasă, pentru a fi fondată „Mater Unitatis”, nu lipsea slavă Domnului! …

În ziua următoare, am plecat la Bucureşti pentru a lua avionul, dar mai întâi am mers la Nunţiul Apostolic pentru a-l informa despre o altă etapă importantă din proiectul nostru. A fost foarte primitor şi m-a încurajat încă o dată în această „nebunie” a noastră, gata să mă găzduiască în Nunţiatură dacă aş fi avut probleme în camerele de oaspeţi de la Catedrală. Ajunsă acolo, am mers mai întâi în biserică pentru Sfânta Liturghie şi apoi m-am urcat în cameră, hotărâtă să rămân retrasă până la plecare. Ce agonie să trăiesc în afara programului meu monastic! Domnul îmi cerea să fac pe „ţiganca” din Iubire pentru El şi pentru „Maica Unităţii” chiar atunci când mă costa mai mult. Speram că ar fi închis ochii la mizeriile mele şi la orarul dezorientat al rugăciunii.

M-am reîntors la Arpino, dar cu multă teamă: avionul nu a mai „dansat” niciodată atât de tare ca atunci. Părea că Domnul, în mâinile căruia îmi puneam viaţa, ar fi vrut să-mi dea o lecţie: „Dacă eu te port în braţe, eşti o femeie curajoasă, dar dacă te las la pământ eşti un iepure”. Comandatul ne-a invitat să ne punem centurile, dar eu nu am înţeles niciodată la ce folosesc, când căderea este de la 9.000 de metri.

25 martie 1998: Ioan Paul II binecuvântează prima piatră a Mănăstirii „Mater Unitatis”

Îi mulţumeam Domnului că am cumpărat terenul la un preţ bun. Inconştiente sau încrezătoare în Providenţă, l-am rugat pe inginerul nostru să finalizeze proiectul schiţat cu doi ani în urmă, care stătea sub mantia Maicii Domnului de Loreto, şi să obţină pentru noi autorizaţiile pentru a construi, în etape. A fost foarte priceput în camuflarea proiectului, care se prezenta ca o „casă de odihnă pentru Preoţi”; biserica, de exemplu, era o sală multifuncţională, iar clopotniţa dispăruse.

Era necesar mult timp pentru a obţine autorizaţiile. Între timp, am făcut calculele, dar cu toate sacrificiile făcute şi economiile noastre nu aveam să facem faţă nici pentru a realiza măcar structura în beton armat a Mănăstirii, pe care apoi am fi completat-o puţin câte puţin, cu ajutorul Providenţei. Maica Domnului de Loreto a ascultat rugăciunea noastră şi, după puţine zile, mi-a telefonat un binefăcător care a contribuit cu o ofertă mare pentru prima fază a lucrărilor; astfel ne-au ajutat mulţi alţi binefăcători.

Era necesar mult timp Inginerul se zbătea pentru obţinerea avize-lor, iar noi îi mulţumeam Domnului pentru răbdarea eroică pe care i-o dădea în multele dificultăţi pe care le întâlnea.

Sfântul Părinte Ioan Paul al II-lea binecuvântează prima piatră

După profesiunea temporară a novicelor, în primele luni ale anului 1998, au ajuns avizele, iar noi am cerut Monseniorilor de la Casa Pontificală harul de a fi binecuvântată prima piatră a Mănăstirii de către Sfântul Părinte Ioan Paul II. Am pregătit o piatră din Mănăstirea noastră cu relicve ale Sfinţilor. Imensă ne-a fost bucuria când ne-au spus că Sfântul Părinte a aprobat cu bunăvoinţă cererea noastră, iar pe 25 martie urma să binecuvânteze piatra în prezenţa Maicii Abatesă şi a Călugăriţelor românce; celelalte Surori au oferit cu bucurie Domnului sacrificiul de a nu participa la audienţă.

Era normal ca „vrăjmaşul” să ne facă probleme pentru a ne bloca. Fusese o iarnă blândă, însă în ajunul audienţei a nins mult şi nu ştiam cum să interpretăm acel semn; Surorile ne încurajau să plecăm la Roma, la 110 km de Arpino, pentru că Maica Domnului ne-ar fi ajutat şi am plecat cu un Preot. În piaţa Sfântul Petru, ne-au spus să lăsăm piatra pe o masă care se afla acolo, dar era atât de frig încât au hotărât să ne mute pe toţi în aula Paul al VI-lea. În faţă am găsit locuri pregătite pentru noi, la picioarele scărilor din zona în care era Sfântul Părinte. Un ziarist de la radio Vatican le-a chemat deoparte pe Călugăriţele românce pentru a le lua un interviu. La scurt timp Papa a ajuns, iar noi am uitat de piatră, captivate de discursul său, în care spunea printre altele:

„Salut pe Maica Abatesă şi Surorile Arhicenobiului Benedictin al Călugăriţelor „Sfântul Andrei Apostolul” din Arpino care, împreună cu o reprezentanţă a oraşului, au venit să binecuvânteze prima piatră a Mănăstirii care se va construi la Piatra Neamţ în România, dedicată Mariei „Mater Unitatis”. Îmi exprim satisfacţia pentru această providenţială iniţiativă şi cu multă bucurie le asigur rugăciunea mea, dorind ca noua instituţie să fie un centru animator de vitalitate spirituală după spiritul Sfântului Benedict”.

Era de nedescris bucuria noastră de a-l vedea pe Ioan Paul II de aproape. Dar între timp, ce se întâmplase? Piatra, foarte grea, nu se ştie cum, de pe masă alunecase pe pământ şi se sfărâmase; noi, eram fericite în aulă, dar sărmanii Monseniori, adunând bucăţile, imediat au încredinţat-o restauratorilor de la „Fabrica Sfântul Petru”, iar aceştia, silitori, în luptă cu timpul, i-au redat pietrei frumuseţea de mai înainte şi integritatea, astfel încât nici unul nu şi-a dat seama de ceea ce se întâmplase.

La sfârşitul audienţei generale, în timp ce Papa îi saluta pe soţii prezenţi, ne-au invitat într-o sală pe care ar fi trebuit să o a traverseze pentru a ajunge în apartamentul său. Au venit cu noi doi Părinţi Abaţi prieteni. După câteva minute, a intrat Sfântul Părinte şi închiseseră uşile; am rămas singuri cu el şi Monseniorii de la Casa Pontificală, pentru o întâlnire mai profundă şi personală. Ce emoţie!

Maica Abatesă cere Papei o binecuvântare pentru Mănăstirile sale

Dacă am fi ispitite să ne dăm bătute în această Lucrare a lui Dumnezeu, ne este suficient să ne amintim de această întâlnire pentru a ne redobândi curajul. Papa s-a interesat de Mănăstire, de fina-litatea ei ecumenică şi de locul în care lua fiinţă, iar noi i-am oferit ample ex-plicaţii. Ne-a dăruit rozarii frumoase, care sunt pentru noi relicve. Fotograful făcea fotografii, dar nu ne dădeam seama; ne-au trimis apoi multe la Mănăstire. Ioan Paul II a binecuvântat piatra şi pe noi, cu o cruce pe frunte, iar eu, cu multă veneraţie, pe când ne strângea mâna, am îndrăznit să-i spun: „Sfinte Părinte, aceste prime Călugăriţe românce, rugându-se şi căutând să trăiască în spiritul Sfântului Benedict, pregătesc drumul pentru ca Sanctitatea Voastră să poată ajunge pentru prima dată pe pământ ortodox, Pelerin de Pace şi de Iubire!”; iar el asculta cu multă atenţie. Nu a uitat această urare, pentru că, la puţine luni după aceea, a fost invitat de Patriarhul ortodox român Teoctist şi a exclamat, aşa cum ne-a fost spus: „Ah, rugăciunea Călugăriţelor!…”, iar înainte de a plecat în România, în primele zile ale lunii mai din 1999, ne-a trimis prin Secretarul de Stat, Cardinalul Sodano, o foarte frumoasă scrisoare de încurajare-binecuvântare, cu o ofertă pentru construcţia Mănăstirii, pe care o păstrăm cu gelozie în arhivă. Apoi, ne-au povestit aventura cu piatra sfărâmată şi reîntregită.

13 mai 1998: depunerea primei pietre a „Maicii Unităţii”

Maica Unităţii veghea etapele drumului Mănăstirii Sale şi după 25 martie, solemnitatea Întrupării şi Bunei-Vestiri, împreună cu Episcopul am ales data de 13 mai, care aminteşte de apariţia Maicii Domnului la Fatima, pentru depunerea primei pietre. Am plecat în România cu câteva tinere Călugăriţe şi un vârstnic Preot binefăcător, care visa, înainte de a muri, să vadă locul unde avea să ia naştere Mănăstirea şi să concelebreze la depunerea primei pietre. În avion cu toţii am avut teamă, pentru că părea că puternice rafale de vânt aveau să-l prăbuşească dintr-un moment într-altul. Şi noi nu puteam să intervenim decât rugându-ne intens. Simţeam ocrotirea Preasfintei Fecioare Maria; într-o zi, spre exemplu, o scurgere de gaz a provocat o bubuitură puternică în bucătăria apartamentului în care ne gospodăream, dar a fost numai o mare sperietură. Orice dificultate purifica motivaţiile călătoriilor noastre şi repetam deseori: „Isuse, numai din Iubire pentru Tine şi pentru Maica Unităţii!”.

L-am întâlnit la Iaşi pe Episcop, care fusese informat de Nunţiul Apostolic despre audienţa Sfântului Părinte şi ne-a arătat articolul din ziarul Osservatore Romano, pe care noi deja îl primiserăm. Am vorbit despre Celebrarea depunerii primei pietre care ar fi avut loc în parohie, pentru că nu era posibil să o organizăm pe terenul nostru. Piatra binecuvântată o aduseserăm noi, iar sărbătoarea o pregătiseră ei şi prietenul Preot a suportat cheltuielile. În prezenţa noastră, Episcopul a telefonat Nunţiului Apostolic pentru a se pune de acord în privinţa ultimelor detalii legate de Celebrare, pe care el ar fi trebuit să o prezideze. Vicarul său ne-a spus apoi că prezenţa Nunţiului era un privilegiu acordat numai „Maicii Unităţii” până în acel moment.

Inginerul ne-a ajuns din Italia, pentru că, fiind obţinute toate autorizaţiile, căuta să ia legătura cu diferite firme pentru a alege dintre ele una care să realizeze prima parte a lucrărilor. Este mai bine să nu fie amintite dificultăţile întâmpinate în construcţia Mănăstirii, dar este necesar, în schimb, să-l lăudăm pe Dumnezeu, pentru că de acum „Mater Unitatis” este o realitate, în slujba Bisericii. Acordam încredere deplină inginerului, pentru profesionalismul-generozitatea-afecţiunea sa faţă de Comunitate. Ne informa asupra tuturor aspectelor şi-i mulţumea Domnului, pentru că incompetenţa noastră ne împiedica să cunoaştem toate dificultăţile. Mă trudeam să-mi eliberez mintea de problemele care îl asaltau, chiar dacă nu le înţelegeam în întregime; pe cele birocratice le înfrunta inginerul care spunea: „În Italia sunt multe dificultăţi în a construi; mult mai multe există în România!” Cunoscând piedicile altor Institute religioase, nu ne mai miram şi îi mulţumeam Domnului, pentru că putea să fie şi mai rău. „Este totul normal!” ne spunea Nunţiul Apostolic pentru a ne încuraja.

La depunerea primei pietre, au mai concelebrat cu Nunţiul Apostolic Episcopul de Iaşi şi actualul Episcop de Chişinău, capitala Moldovei ex-sovietice învecinată cu noi şi Ucraina, şi alţi 11 Monseniori şi Preoţi. Totul fusese pregătit cu grijă, cântece frumoase şi mişcătoarea predică a Nunţiului Apostolic, care a exaltat finalităţile ecumenice ale Mănăstirii. Mulţi ortodocşi erau prezenţi. M-am emoţionant când, la ofertoriu, am oferit piatra binecuvântată de Papa şi am auzit cuvintele: „Mulţumesc, mulţumesc!” rostite de el. M-am gândit că trebuia, asemenea acelei pietre, să acceptăm să dispărem în fondarea „Maicii Unităţii”, pentru ca această primă Mănăstire catolică în România, prima Benedictină în pământ ortodox, să înflorească spre slava lui Dumnezeu şi i-am cerut iertare, promiţându-i mai multă generozitate şi rugându-l să mă întărească, pentru că „duhul este gata, dar trupul este slab!”. La oferirea semnului păcii, Episcopul a venit să-mi dea mâna şi mi-a zis: „Felicitări!”, iar eu i-am răspuns: „Mulţumesc, Excelenţă, avem nevoie de ajutorul dumneavoastră!”.

Depunerea primei pietre a fost numai un gest simbolic. Episcopii prezenţi, de fapt, au pus piatra într-o cutie în care era puţin pământ luat de pe terenul nostru. O fotografie mare a Papei, care binecuvânta piatra, a fost aşezată lângă cutie şi aşa se începea oficial construcţia. Acum depindea numai de firmă să se organizeze pentru a începe lucrările. După celebrare, directorul „Caritas-ului” german mi-a adresat câteva întrebări despre Mănăstire; i-am răspuns cu sinceritate că în această fundaţie nu era nicio certitudine umană, nici economică, fizică, vocaţională, ci numai încrederea în Dumnezeu care o ducea înainte, în ciuda sărăciei noastre. Totul era foarte frumos, dar abia aşteptam clipa în care să mă reîntorc în Mănăstire şi datorită faptului că nu puteam să mă sustrag la unele întâlniri cu persoane curioase de prezenţa noastră. Mă bucuram când rămâneam singură pentru a mă ruga sau pentru a scrie jurnalul de călătorie, aşa cum făceam când mergeam în România şi din el extrag detaliile cele mai însemnate, până la sosirea definitivă a Călugăriţelor. După puţine zile, ne-am întors în Mănăstire, bucuroase să reluăm viaţa după regula monastică.

Nunţiul Apostolic cu Episcopii de Iaşi şi Chişinău

8 septembrie 1998: începe construcţia Mănăstirii, dar…

Prima piatră fusese binecuvântată de Sfântul Părinte, Celebrarea pentru depunerea ei în teren se desfăşurase, firma ce urma să se ocupe de prima parte a lucrărilor fusese aleasă, Providenţa ne ajuta: nu trebuia decât să începem construcţia. Reîntoarse în Italia, din zi în zi, aşteptam un telefon care să ne dea această veste, dar problemele birocratice se multiplicau. Mi-a venit ideea să plecăm din nou în România cu o Călugăriţă.

Călătoria cu avionul a fost liniştită până în ultimele 20 de minute; survolând România, părea că înnebunise. Eram obişnuită cu aceste „dansuri”, dar teama se reînnoieşte de fiecare dată; în rugăciune găseam alinare, iar avionul a aterizat cu bine. Ajunse în Bucureşti, am mers la Nunţiul Apostolic pentru a-l informa despre drumul parcurs de „Mater Unitatis”: o împletitură de dificultăţi şi de ajutoare extraordinare ale Domnului. Foarte cordial ca întotdeauna, mi-a înlesnit o întâlnire cu ambasadorul italian, pe care l-am întâlnit a doua zi. Totul se realiza în mod transparent, era, deci, firesc ca şi reprezentatul guvernului italian să fie informat despre această Mănăstire în construcţie. Am fost primită în mod amabil de doamna care, în acei ani, deţinea funcţia de ambasador. Dar pentru problemele birocratice nu puteam decât să ne încredem în Domnul, pentru că sărmana era neputincioasă ca şi mine.

În zilele acelea, am întâlnit câteva aspirante; după o experienţă, una dintre ele a hotărât să rămână la noi şi a ajuns la profesiunea solemnă. „Mulţi chemaţi, puţini aleşi”, trebuia să constatăm cât de adevărate sunt aceste cuvinte ale lui Isus, dar nu aveam de ce să ne mirăm, ţinând cont că în România catolicii sunt numai în proporţie 5%. Mai mult, este în curs scăderea demografică ce loveşte Europa occidentală, consumismul a pătruns şi mulţi români pleacă din ţară în căutarea unui loc de muncă. Nu puteam să pretindem ca un stil de viaţă nou pentru ei să atragă o mulţime de tinere, ci să ne mulţumim cu o lentă creştere vocaţională. Domnul nu dorea atât Comunităţi numeroase, cât o intensă angajare de fidelitate a familiei monastice, care, ca pentru a fi cu adevărat o familie, nu trebuie doar să fie alcătuită dintr-o mulţime de Călugăriţe. Orientările antice ale Fondatorilor noştri redevin actuale din cauza crizei vocaţiilor din zilele noastre.

Domnul a acordat haruri şi o face şi astăzi, pentru ca în credincioşi să crească cunoaşterea şi stima pentru viaţa monastică. Îmi amintesc că în zilele acelea, sora Călugăriţei care era cu mine venea să ne viziteze în apartamentul în care ne gospodăream. Avea patru băieţi între 15-16 ani; le spuneam glumind că trebuia să le dea o surioară acelor băieţi şi ea, care îşi dorea mult, zâmbea, pentru că nu mai nădăjduia acest lucru. I-am promis că ne rugăm şi, când ne-a spus că era în aşteptare, eram nerăbdătoare pentru dânsa şi am fost fericite când, în iunie, s-a născut o frumoasă fetiţă care a făcut să înnebunească de bucurie toată familia! În acelaşi fel, un tată de familie, disperat pentru că, după spusele doctorilor, era pe punctul de a-şi pierde soţia şi copilul pe care îl aştepta, a cerut Călugăriţelor să se roage, când erau deja stabilite. Rugându-se aşa cum facem pentru toţi, au avut bucuria să-l revadă pe acel tată fericit, pentru că soţia şi copilul erau salvaţi. Aceste episoade, care se citesc în istoriile Mănăstirilor, se repetă pentru ca să crească credinţa în oameni.

Ne întoarcem la problemele Mănăstirii. În acele zile am semnat contractul cu antreprenorul, care mi-a zis că buldozerele vor începe lucrările pe 8 septembrie. M-am bucurat: era un nou semn de ocrotire a Preasfintei Maria, pentru că era ziua naşterii Sale. Nu am avut nici timp să-mi exprim bucuria, că am fost chemată la parohie pentru o întâlnire cu inginerii firmei. Pe neaşteptate, mi-au spus că s-au ivit alte probleme şi că trebuia refăcut proiectul şi cerute autorizaţii noi; acest lucru presupunea pentru noi o mare daună economică. Nu puteam să accept! Cu o tenacitate pe care Domnul mi-o dă câteodată, am spus că ori încearcă eliminarea obstacolelor ori aveam să blochez lucrările şi să cumpăr o vila pentru Călugăriţe. Şi am cerut explicaţii privind termenii în care am semnat împreună contractul. Nu se aşteptau la această reacţie şi imediat au telefonat inginerului nostru în Italia pentru a-i explica dificultăţile, iar el m-a asigurat că va veni repede în România şi, cu ajutorul Domnului, avea să rezolve problema; şi aşa a fost. M-am arătat foarte hotărâtă, dar râzând în inima mea; trebuia totuşi să-i înfrunt pe acei oameni; dar cu mine era Maica Unităţii. De câte alte ori, în cursul lucrărilor, m-am arătat energică şi nu blândă cum aş fi preferat. Mulţumită lui Dumnezeu, m-am întors în Italia cu certitudinea că lucrările erau pe punctul de a începe, dar alte lupte mă aşteptau. Trebuia să acceptăm încetineala lucrărilor, pentru că în timpul lunilor de iarnă, cu o temperatură de 30-40 de grade sub zero, şantierele sunt închise.

Urmărim construcţia ….. ca nomade!

Până în 2003, m-am întors pentru câteva zile în România împreună cu o Călugăriţă, pe rând, de trei sau patru ori pe an, pentru a urmări construcţia. Ne gospodăream într-o garsonieră, simţind lipsa Surorilor noastre, a locurile spaţioase ale Mănăstirii noastre şi ritmul de rugăciune-muncă, activităţi care pentru noi erau diferite, deşi desfăşurate într-o fidelitate continuă pentru rugăciunea monastică. Voiam ca nici călugăriţele noastre românce să nu piardă contactul cu ţara natală şi să ofere familiilor, care nu puteau să vină în Italia, bucuria de a le vedea o dată pe an. Îi vorbisem despre necesitatea acestui drum unui Preot de la „Congregaţia pentru Institutele de Viaţa Consacrată” care se ocupa de claustrale iar el, care acum este în cealaltă viaţă, înţelesese şi binecuvântase această decizie a comunităţii, oferind linişte inimii mele constrânse, împotriva voinţei mele, ca din când în când să trăiască o viaţă de nomadă. Trăiserăm experienţe care nu se vor mai repeta niciodată: lipsuri, noi întâlniri, ecumenism şi era plăcut să constatăm că Binele creştea în această ţară estică, liberă acum de oprimarea regimului comunist.

Într-o zi Parohul, deoarece Călugăriţa era împreună cu părinţii, m-a invitat să particip la Sfânta Liturghie în unica bisericuţă greco-catolică a diecezei noastre, care în acea zi de 20 mai era consacrată de Episcopul de Blaj. Am acceptat şi astfel, după aproximativ treizeci de kilometri, am ajuns la Bicaz, fiind primiţi în mod cordial de către Paroh şi soţia lui. Greco-catolicii, care constituie o jumătate din procentajul de 5% al populaţiei pe care-l formează catolicii din România, provin din acea Biserică ortodoxă care în urmă cu 300 de ani a intrat în deplina comuniune cu Biserica din Roma, fiindu-i respectate mereu riturile şi tradiţiile. Episcopii greco-catolici, ca şi cei ortodocşi, pot să consacre bărbaţi căsătoriţi. Pentru ei celibatul este facultativ şi nu obligatoriu, ca pentru biserica romano-catolică; Episcopii sunt însă aleşi întotdeauna dintre Preoţii celibatari.

Veşmântul meu monastic, care era o noutate, a trezit curiozitatea tuturor, iar respectul pe care credincioşii mi l-au arătat în acea bisericuţă de la ţară m-a emoţionat. Episcopul m-a întrebat cine eram, iar eu m-am prezentat, explicându-i de ce eram în România. Reculegerea cu care a celebrat, alături de câţiva Preoţi, Liturghia bizantină care a durat puţin peste 3 ore, a fost profundă. Câteva bătrâne mi-au cerut să fac o rugăciune pentru ele dându-mi în schimb o mică ofertă, aşa cum este tradiţia lor, dar am refuzat darul material pentru că aspectul lor era foarte sărac; le-am asigurat însă că mă voi ruga din toată inima pentru ele alături de Călugăriţele mele. Soţia Parohului m-a invitat la prânz, care fusese pregătit în două locuri diferite: unul pentru Preoţi şi altul pentru soţiile lor. Dacă eu eram pentru ele o noutate, ele erau, la rândul lor, acelaşi lucru pentru mine, deoarece nu mi s-a mai întâmplat niciodată să stau la masă cu soţiile Preoţilor. Mi se părea curios ceea ce pentru ele era normal, precum faptul de a auzi o văduvă vorbind despre soţul ei Preot sau a vedea prezenţi copiii unui Preot cu care soţia colabora la activităţile parohiale. Cu tot respectul cuvenit acestor doamne bune, în inimă îi mulţumeam Domnului pentru celibatul pe care Biserica romano-catolică îl cere preoţilor săi, ca şi episcopia noastră de Iaşi.

Construcţia Mănăstirii înainta lent, dar şi eu, şi inginerul, trebuia să avem răbdare faţă de ritmul şi capacitatea muncitorilor locali. Trebuia totodată să apăr dreptul Călugăriţelor de a-şi face cunoscute exigenţele, pentru că nu erau nişte păpuşi ce urma să fie băgate într-o Mănăstire construită după ideile lor, ci persoane vii care ar fi trebuit să trăiască mereu acolo. Taxele erau foarte mari şi ne-au sfătuit să facem cunoscută adevărata identitate a construcţiei, pentru că Mănăstirile ortodoxe plăteau puţin sau nimic. L-am informat pe Episcop şi el a ales un nume nou: Centrul Monastic Mater Unitatis. Astăzi, toţi ştiu că Mănăstirea este Benedictină şi că se numeşte „Mater Unitatis”; ba mai mult, Primăria a pus, în drumul spre Mănăstire un indicator scris în limba română „Maica Unităţii”, iar mai jos un alt indicator pentru Mănăstirea ortodoxă de la „Bisericani”, aflată la câţiva kilometri distanţă de a noastră. În această îmbinare vedem prefigurată unitatea care se va realiza într-o zi între Biserica Catolică şi cea Ortodoxă.

În luna august a anului 1999, a venit pentru prima dată Monseniorul de la Casa Pontificală care ne îndruma cu grijă părintească. Câte sacrificii nu a îndurat pentru „Mater Unitatis”! A fost găzduit, împreună cu Preotul care îl însoţea, într-un apartament din apropierea parohiei. Episcopul, fiind înştiinţat de această prezenţă, l-a invitat în satul său natal unde se afla pentru o Celebrare particulară; am fost invitată şi eu. Pe drum, Parohul s-a oprit la Seminarul Franciscan de la Roman, unde trăia un Preot Sfânt paralizat, pe care trebuia să-l prezinte Monseniorului. Îndată ce l-a văzut, l-a întrebat cum se simte şi i-a cerut câteva informaţii despre detenţia îndurată în timpul Comunismului. A răspuns că se simte bine şi a povestit că a stat 5 ani într-o puşcărie subterană, umedă, rece, cu puţină hrană şi fără asistenţă sanitară. Obligat la munci obositoare, într-o zi un poliţist l-a lovit puternic peste coloana vertebrală, unde s-a format un abces care i-a produs paraliza completă a picioarelor, la vârsta de 35 de ani. Din privirea lui transpărea o forţă divină care ne-a mişcat. (Acest preot care a oferit îndrumare spirituală multor seminarişti şi credincioşi a trecut la cele veşnice în data de 20 decembrie 2006, fiind înmormântat în cimitirul din Roman – n.t.)

Episcopul l-a invitat pe Monsenior la Episcopie, rugându-l să vorbească în Catedrală în ziua Ridicării la cer a Preasfintei Fecioare Maria. Biserica era plină iar credincioşii, informaţi de Episcop asupra funcţiei pe care Monseniorul o are pe lângă Sfântul Părinte, l-au aplaudat atunci când el a promis că-i va spune că dieceza de Iaşi merită o vizită de a sa. A încercat să-i sensibilizeze pe Preoţi şi credincioşi să colaboreze la naşterea primei Mănăstiri catolice, mulţumind Domnului şi Sfintei Fecioare pentru acest dar. Monseniorul profita de orice Celebrare la care era invitat sau de întâlnirile private, pentru a explica rolul vieţii contemplative în Biserică, deoarece ştia că ea este necunoscută în România.

Înainte ca zăpada să blocheze lucrările, în octombrie m-am reîntors în România. Îmi amintesc două haruri pe care mi le-a oferit Domnul în timpul acelei călătorii. Avionul, după ce a „dansat” mult din cauza perturbaţiilor atmosferice, se trudea să aterizeze din cauza ceţii dese şi a timpului foarte rău de la Bucureşti. O doamnă din faţa noastră, care prin fereastra vedea întuneric şi multă ceaţă, deşi era abia ora 14, s-a îndreptat îngrozită spre noi pentru a ne spune să ne rugăm, întrucât aterizarea era foarte dificilă, dar ne dăduserăm seama de acest fapt înaintea ei şi de ceva vreme, speriate, ne rugam. Câtă forţă vine de la rugăciune! Părea că pasagerii le priveau pe cele două Călugăriţe cu uşurare, fiind siguri de rugăciunea lor, iar Domnul, care voia să ne facă să simţim cât suntem de fragili şi inutili fără El, ne-a ascultat şi de data aceea şi pilotul a reuşit să aterizeze.

La ieşirea din aeroport, ne aştepta un şofer al firmei pentru a ne duce la Piatra Neamţ, la 350 de kilometri, cu o maşină foarte veche. Era 19 octombrie, dar era deja frig, iar ploaia şi lapoviţa alternau. Şoferul trebuia des să se oprească pentru a pune apă în motorul care se supraîncălzea, iar eu spuneam Călugăriţei care era cu mine: „Dacă vom ajunge sănătoase şi tefere la Piatra Neamţ, cu acest frig şi motorul supraîncălzit, va fi un alt har pe care ni-l obţine Maica Unităţii!” şi gândindu-mă la Sfântul Paul, la pericolele de pe mare, de pe uscat…. şi din cer, dacă ar fi trăit astăzi, ne mângâiam, pentru că nu era mare lucru ceea ce ni se întâmpla nouă.

În timpul Marelui Jubileu al anului 2000 …

În luna martie din anul 2000, m-am întors în România, dar mai des mergea inginerul nostru pentru a verifica lucrările şi, datorită profesionismului şi corectitudinii lui, ar fi vrut ca să înainteze mult mai bine; iar eu, care nu eram un specialist, îl îndemnam la răbdare, dar aveam şi eu nevoie de aşa ceva… ca în acea împrejurare în care doi ingineri ai firmei au făcut o mulţime de măsurători pentru a aranja consola pentru aragaz, într-o bucătărie foarte mică în care, pentru a intra o persoană era necesar să iasă cealaltă făcându-i astfel loc. La sfârşit, a ieşit în aşa fel încât, pentru a ajunge la aragaz, trebuia să te urci pe o scară sau să mânuieşti polonicul la înălţimea capului nostru.

Într-o zi, mergând la Sfânta Liturghie în parohie, ne-am nimerit la Celebrarea în cadrul căreia făceau profesiunea cinci surori românce, celebrare prezidată de Episcopul de Iaşi şi de cel de Chişinău. La fârşit, Episcopul a mulţumit Surorilor celor două Institute prezente la Piatra Neamţ şi Călugăriţelor Benedictine de Arpino, care aveau Mănăstirea „Mater Unitatis” în construcţie. Mare ne-a fost uimirea, deoarece erau prezenţi Preoţi şi credincioşi ortodocşi, dar ne-a bucurat faptul că era recunoscută adevărata identitate a construcţiei. Maica Generală ne-a invitat în casa lor pentru prânz. Ne-am simţit puse în dificultate datorită faptului că Episcopul ne-a chemat în sala în care era el şi ne-a făcut să râdem, povestindu-ne că, mergând în Italia, îl întâlnise pe noul Episcop de Frosinone şi îl întrebase dacă era el Episcopul nostru, şi nu ştiu ce figură a făcut acela; i-am amintit că dieceza noastră era aceea de Sora-Aquino-Pontecorvo. După prânz, împreună cu celălalt Episcop, a vrut să viziteze Mănăstirea în construcţie, iar eu, atentă să nu alunec din cauza noroiului şi a zăpezii din acele zile, făceam fotografii, pentru că nu se întâmplă des să vezi doi Episcopi pe un şantier. Mulţumeam încă o dată Providenţei care ne ajuta să putem face plăţile şi pentru că mă susţinea să înfrunt călătoria de întoarcere lovită de febră, care mă cuprinsese din cauza oboselii din acele zile.

De fiecare dată când trebuia să programez o călătorie era o suferinţă interioară, pentru că uram călătoriile, dar niciodată nu m-aş fi dat înapoi atunci când Voinţa lui Dumnezeu cerea acest lucru. Călugăriţele îmi spuneau: „Madre, am spus «da!» şi trebuie să mergem până la capăt!” şi aceasta era şi părerea Monseniorului care ne îndruma şi făcuse posibilă întâlnirea cu Papa Ioan Paul al II-lea, care îi cerea informaţii atunci când el venea sau se întorcea din România. Nici încurajarea Papei nu a lipsit, ca în acea zi în care Monseniorul a venit la Mănăstire cu şoferii Sfântului Părinte pentru a ne aduce un clopot frumos cu stema sa. Îi fusese dăruit de Preşedintele Ungariei, care a fost primit în audienţă de el, şi era o reproducere a clopotului care, pentru prima dată în istoria Bisericii, a răsunat pentru Îngerului Domnului, pentru o victorie câştigată de Unguri împotriva Turcilor, în anii victoriei de la Lepanto, din 1571, în timpul Sfântului Pius al V-lea. Papa l-a binecuvântat şi l-a făcut să răsune şi în sfârşit a ajuns la noi pentru „Mater Unitatis”. Astăzi, acest clopot, amintire dragă de la Ioan Paul al II-lea, care ne-a binecuvântat şi ajutat, vesteşte timpul de rugăciune al micii Comunităţi monastice care trăieşte acolo.

Pe 6 august 2000, Episcopul şi Parohul au organizat o Celebrare Euharistică pentru începutul construcţiei bisericii. Pentru noi era suficientă depunerea primei pietre din 13 mai 1998, dar ei au vrut să o pună acolo unde ar fi rămas şi a fost necesar să mă întorc în România. Au venit şi inginerul şi Monseniorul, care este adevăratul Fondator al „Mater Unitatis” datorită a tot ceea ce a făcut. Structura în beton armat era gata, dar biserica, în centru, nu exista. Celebrarea s-a desfăşurat pe un altar improvizat; credincioşii erau mulţi, chiar şi ortodocşi, şi apăreau din toate părţile. Monseniorul, surâzând, a spus: „Astăzi intraţi peste tot, dar într-o zi clauzura care trebuie respectată vă va împiedica să faceţi acelaşi lucru!”. În acea scurtă şedere a sa, Monseniorul şi inginerul, care erau atât de ataşaţi de mănăstire, au vorbind îndelung cu firma pentru a clarifica multe particularităţi ale construcţiei, care nu întotdeauna erau respectate. Înainte de a pleca, s-a făcut o vizită Nunţiului Apostolic, reprezentatul Papei, pentru a-l informa asupra stării lucrărilor.

M-am întors în România împreună cu o Călugăriţă, înainte ca anul jubiliar să se termine şi ca lucrările să se întrerupă din cauza zăpezii care cade în abundenţă în zona noastră şi rămâne 4-5 luni. Inginerul era cu noi şi în anumite discuţii cu antreprenorul trebuia să fiu şi eu prezentă, deşi nu mă simţeam în stare, din cauza unei teribile dureri la un picior care mă cuprinsese îndată ce am ajuns în România, dar eram aprovizionată cu medicamente şi mă rugam Maicii Unităţii, pentru că trebuia să mă mişc. Trebuia să explic sau să corectez ceea ce era greşit; câteodată, nu mai era nimic de făcut, trebuia acceptat şi gata! Domnul mă făcea să înţeleg că, până la urmă, „totul cooperează la Binele celor care Îl iubesc!”.

În acele zile Parohul unei Călugăriţe de-a noastre ne-a făcut cunoştinţă cu câteva fete care, cu bucurie, ar fi intrat în Mănăstire, „Primiţi-le – ne spunea – înainte ca lumea să le strice!”; dar erau prea tinere, iar Mănăstirea nu era gata. Era emoţionant să le vezi pe mamele lor fericite să le ofere Domnului. Cine trebuie să facă un discernământ vocaţional trebuie să se pregătească să sufere …. Constrânsă să le refuz cererea, am început să caut Statute pe la cele două Institute de Surori din oraşul nostru, pe care să le modific după exigenţele noastre, pentru a obţine recunoaşterea juridică a Mănăstirii. Le-am studiat în Mănăstire, la Arpino, cu inginerul care ne-a ajutat să le prezentăm autorităţilor competente, într-o formă satisfăcătoare pentru noi şi pentru ele (autorităţile – n.t). Şi în această problemă el ne-a fost de foarte mare ajutor, pentru că ne-a scutit de un du-te-vino pe la diferite birouri. Domnul să-i răsplătească pe Monsenior, pe inginer şi pe toţi cei care ne-au susţinut în această Operă a lui Dumnezeu. Ce ne-am fi făcut noi singure?

O invitaţie specială a Nunţiului Apostolic

În martie 2001, m-am întors în România; şi la Arpino era zăpadă, dar cu ajutorul extraordinar al Maicii Unităţii nu am pierdut avionul. Taxiul nu a putut să ajungă la Mănăstire, iar noi, ducând bagajele, am coborât prin zăpadă panta abruptă care duce în piaţă. Marea întârziere a trenului spre Roma, fuga pentru a lua trenul spre Fiumicino, căutarea cu sufletul la gură a zonei de îmbarcare într-un aeroport imens, nu ne-au împiedicat să ne alăturăm rândului pasagerilor care mergeau spre avion. Capelanul, de acum Prietenul nostru, ne-a venit în întâmpinare îngrijorat, iar noi i-am explicat ce s-a întâmplat, mulţumindu-i lui Isus că, rugându-ne şi cu respiraţia tăiată, am ajuns la timp şi nu mi-am fracturat mâna din cauza unei lovituri puternice primite în gară. Se întâmpla mereu câte ceva pentru a mă împiedica să fac ceea ce Domnul îmi cerea, dar totul se rezolva, pentru că „dacă Domnul este cu noi, cine va fi împotriva noastră?”.

Tinerele fete întâlnite în octombrie au venit să ne caute, iar eu am exprimat Parohului părerea de rău că nu puteam să le primim din cauza vârstei; ne rugam ca El să realizeze în ele şi în noi, cele constrânse să le refuzăm, Planurile Sale de Iubire. Nu le-am mai întâlnit, dar le amintim mereu la rugăciune. Problemele de pe şantier atunci le-am înfruntat singură, amintindu-mi: „Ferice de voi când, făcând Binele….”. Isus şi Maica Unităţii mă susţineau… şi nu am ajuns la ospiciu (de nebuni)! Simţeam inutilitatea acelor zile, la nivel uman, deoarece, după entuziasmul iniţial, acum vedeam indiferenţă în jurul nostru; dar era bine că existau atâtea dificultăţi pentru că astfel se verificau motivele care ne aduceau în România şi se purificau tot mai mult: pentru a asculta de Voinţa lui Dumnezeu şi din Iubire pentru El!

Catolicii, Preoţi şi laici, nu cunoşteau viaţa contemplativă, dar chiar şi în Italia, unde sunt peste 500 de Comunităţii contemplative, mulţi o ignoră. Nu mă miram dacă se gândea despre „Maica Unităţii” în mod eronat; nu era un oratoriu parohial şi nu avea să fie niciodată un teren de tenis pentru tineri. Spuneam Călugăriţelor românce că, trăind acolo, trebuia să mărturisim adevărata noastră identitate şi să cerem respect pentru Sfânta Regulă şi obiceiurile Mănăstirii, cu iubire faţă de toţi, dar fără slăbiciuni şi îngăduinţe faţă de cereri nedrepte. Astăzi încercăm să facem încă acest lucru, iar unii au dificultate în a înţelege finalităţile „Maicii Unităţii” şi ospitalitatea sa, dar se întâmplă şi în Italia.

În acele zile am organizat Celebrarea pentru primele profesiuni solemne din 23 iunie, sărbătoarea Inimii Neprihănite a Mariei, în parohia din Piatra Neamţ, deoarece biserica noastră nu era gata, aşa cum speraserăm. Voiam ca familiile să aibă bucuria de a participa, implicându-le în pregătire; ele spuneau: „Pentru noi, este ca şi cum fiica noastră s-ar căsători!”. Am tradus Ceremonialul în limba română şi ne-am pus de acord cu Surorile pentru oferirea mesei. Astăzi, mulţumim lui Dumnezeu, totul se desfăşoară în biserica Mănăstirii „Maica Unităţii” şi în parloar.

La sfârşitul acestei noi călătorii „misionare”, Domnul ne-a mângâiat prin Reprezentantul Papei, Excelenţa Sa Nunţiul Apostolic, care a convocat o reprezentanţă a Călugăriţelor venite după noi în România pentru a le cunoaşte. Ajunse la Nunţiatură, cu bucurie şi umilinţă, el ne-a luat geamantanele şi ne-a condus în apartamentul de oaspeţi rezervat cardinalilor în trecere: ce confuzie pentru noi! Ne-a spus că problemele privitoare la construcţie erau comune tuturor Congregaţiilor, astfel încât câte un călugăr se îmbolnăvise. Excelenţa Sa ne-a oferit o găzduire deosebită; am simţit încă o dată că Biserica ne susţinea, de ce să ne temem? „Nu vă fie teamă, Eu am învins lumea!”, nu ne rămânea decât să ne încredem în El tot mai mult!

Ziua următoare a fost o împletire de rugăciune şi de întâlniri între cele 10 Călugăriţe ale diferitelor Ordine. Excelenţa Sa ne-a explicat de ce ne convocase, fiind toate la început. „Aţi început în linişte şi rugăciune, dar, puţin câte puţin, planta semănată de voi va produce roade, iar Episcopii, Preoţii şi credincioşii români, necunoscători ai vieţii contemplative, vor învăţa să vă cunoască”; şi, vorbind despre rolul său esenţial în Biserică, a subliniat atracţia puternică pe care această formă de viaţă o oferea diecezelor care ne primiseră, „Alte Congregaţii desfăşoară diferite Lucrări, în schimb, vouă vă revine sarcina lui Moise de pe munte”. S-a oprit asupra documentelor Pontificale care se refereau la noi, de la „Perfectæ Caritatis” al Conciliului Vatican II la „Verbi Sponsa” despre directivele Bisericii, după Sinodul Episcopilor despre Viaţa Consacrată, din 1994. Nu a neglijat nici „Potissimum Istitutioni”, din 1990, despre formare şi a definit „clauzura”: „Un semn de apartenenţă totală lui Dumnezeu, dar şi mijloc de ocrotire a carismei Fondatorului nostru. Nu ajută la nimic, aşadar, materialitatea separării (izolarea fizică – n.t.) dacă lipseşte spiritul de reculegere”.

Excelenţa Sa vorbea în italiană, română, franceză şi engleză. Mi-a spus că aştepta şi o Comunitate benedictină bărbătească şi, glumind, a adăugat: „Voi femeile aveţi mai mult curaj! Ceea ce vrea femeia, Dumnezeu vrea!”. Cu bucurie i-ar fi găzduit pe primii Abaţi fondatori, iar acest lucru îl nădăjduim şi noi pentru răspândirea Monahismului, pe care Biserica îl consideră un instrument privilegiat al lui Dumnezeu pentru a ajunge la deplina comuniune a Bisericilor Surori. Între călugăriţele de diferite naţionalităţi s-a instaurat un raport fratern; eram acolo împinse de aceeaşi Iubire pentru Cristos. În momentul plecării, mulţumindu-i, i-am spus Excelenţei Sale: „În această „Mănăstire de o zi”, aşa cum aţi definit întâlnirea, am simţit maternitatea Bisericii şi paternitatea Papei!”. Pentru a completa ospitalitatea sa atentă, Nunţiul l-a pus pe şoferul său să ne ducă la aeroport.

Aceste întâlniri de desfăşoară aproape în fiecare an, când într-o Mănăstire, când în alta. În Italia, cu mai mult de 500 de Comunităţi contemplative, întâlnirile de formare se desfăşoară în Mănăstiri aparţinând aceluiaşi Ordin; în România, unde Comunităţile contemplative catolice sunt 5 sau 6, iar cele ortodoxe mai mult de 200, se văd împreună diferitele spiritualităţi. În 2005, Nunţiul Apostolic a vrut să ne întâlnim în „Mater Unitatis”, unde, mulţumim Providenţei, există un frumos Cor. Este frumoasă amintirea pe care o avem, cu toată munca extenuantă din acele zilele. În afară de Nunţiul Apostolic, Episcopul de Iaşi şi Auxiliarul său, eram cam zece Călugăriţe de diferite naţionalităţi: italiană, română, filipineză, franceză, olandeză, evelţiană, unite în rugăciune sub tabloul Maicii Unităţii, care domină biserica, parcă prefigurând unitatea la care Domnul ne cheamă pe noi creştinii. Visez la ziua, pe care sper să o vadă Călugăriţele mele românce, în care Călugăriţe catolice şi ortodoxe să se întâlnească şi să se roage în deplină comuniune.

23 iunie: primele profesiuni solemne

Totul fusese organizat în detaliu, atât la faţa locului cât şi de la distanţă, pentru Profesiunea solemnă a Călugăriţelor românce, însă, pe neprevăzute, o tânără a avut nevoie de internare în spital, iar pe mine m-a ajuns gripa în ajunul plecării; dar Domnul ne-a dăruit suficiente forţe pentru a face faţă călătoriei. În aeroport ni s-a alăturat un Abate prieten, de mare preţ pentru buna desfăşurare a Celebrării care i-a emoţionat pe credincioşi, care nu mai asistaseră niciodată la o profesiune solemnă. L-am întâlnit pe Episcop care, cu câteva zile înainte, venise la Mănăstire în Arpino, pentru a lua la cunoştinţă desfăşurarea Ceremonialului. Aşa am călătorit în bună companie, iar pe 21 iunie eram la Piatra Neamţ, oaspeţi ai Surorilor.

În ziua următoare am mers pe şantier; totul înainta foarte încet, deşi Providenţa fusese promptă în a ne susţine. Maica Unităţii se ruga împreună cu noi, pentru ca Mănăstirea Sa să înflorească spre slava lui Dumnezeu. Pe drumul de întoarcere, la 2 kilometri distanţă de noi, se trece aproape de Mănăstirea ortodoxă „Bistriţa”, cu 70 de călugări, de care aparţinea cândva Patriarhul Teoctist, aflat acum la Bucureşti; el este cel care l-a invitat şi l–a primit frăţeşte pe Sfântul Părinte Papa Ioan Paul II în mai 1999. Sora care ne însoţea s-a oprit pentru a da posibilitatea Părintelui Abate să viziteze biserica. Un călugăr ne privea curios şi, apropriindu-se de o Călugăriţă, a întrebat-o cine era acel Călugăr care ne însoţea; tânăra i-a explicat, iar el, cu umilinţă, s-a apropriat de Părintele Abate şi i-a cerut să-l binecuvânteze iar acesta, la rândul său, a făcut acelaşi lucru. Ce scenă plăcută pentru noi, spectatoare fără glas! După aceea a avut loc o discuţie cordială la care am participat şi noi.

În ziua sărbătorii am mers în parohie mai devreme pentru a revedea Ceremonialul, iar apoi ne-am încredinţat Maicii Domnului. Biserica era plină de credincioşi, iar emoţia a fost mare pentru toţi. După cum cerea Ceremonialul, le-am prezentat Episcopului pe tinerele care au primit noutatea unei chemări pentru ele necunoscută şi erau hotărâte să se dăruiască lui Cristos pentru totdeauna. Cu toată răguşeala, am prezentat credincioşilor, pe scurt, „Maica Unităţii”. Episcopul, la predică, a explicat ceea ce el însuşi trăia pentru prima dată …. Momentele cele mai emoţionante au fost acela în care Călugăriţele s-au prosternat la pământ, pentru o dăruire totală lui Cristos şi acela în care Episcopul, punând inelul cu Crucifixul în degetul tinerei care făcea profesiunea, a spus: „Te căsătoresc cu Isus Cristos…” şi mulţi plângeau. La ieşirea din biserică au făcut Mireselor un arc din flori, după obiceiurile lor. A urmat prânzul la Surori.

Episcopul l-a rugat pe Paroh să ne însoţească la Iaşi a doua zi, pentru că voia să celebreze cu el şi Părintele Abate o Sfântă Liturghie de mulţumire în Catedrală. Acum alături se înalţă o nouă Catedrală, mare şi modernă, consacrată la 1 noiembrie 2005.

 Ioan Paul al II-lea binecuvântează inelele pentru profesiunea solemnă a primelor Călugăriţe românce

Duminică, 24 iunie, eram la Iaşi pentru Sfânta Liturghie. Episcopul l-a invitat pe Părintele Abate să vorbească, iar după aceea şi pe mine. Îmi aminteam, emoţionată, că tocmai în acea Catedrală mică, cu şapte ani în urmă, ieşind de la un colocviu cu Episcopul care mă rugase să încep imediat o fundaţie, plânsesem, pentru că nu puteam să-i fac pe plac imediat; cu toate acestea, promisesem Maicii Domnului că, având ajutorul Său, vom fi disponibile pentru naşterea primei Mănăstiri catolice, dedicată Ei, Maica Unităţii. Iar acum, parcă pentru a dezlega un vot, Îi încredinţam primele Călugăriţe românce, care spuseseră pentru totdeauna „da” lui Cristos şi Mănăstirii Sale, pentru ca în cât mai scurt timp să poată locui în ea. Apoi Episcopul ne-a invitat în Episcopie pentru a ne felicita din nou.

A doua zi m-am sculat cu faţa umflată ca o minge, probabil datorită unei alergii la antibioticele pe care le luam din cauza unei dureri de gât. Surorile s-au speriat, dar, obişnuită cu astfel de „glume”, le-am liniştit spunând că aveam să mă dezumflu curând şi am amânat întâlnirea cu notarul, programată pentru că erau în curs demersurile pentru recunoaşterea juridică. În zilele acelea am citit biografia Fondatorului lor, în care afirma că dificultăţile nu împiedică Operele lui Dumnezeu să meargă înainte, iar eu mă gândeam la „îngrăşământul” care era răspândit asupra „Maicii Unităţii”, ca să înflorească pentru slava lui Dumnezeu. Înainte de a ne reîntoarce în Italia, am trecut pe la Nunţiul Apostolic, care ne invitase la prânz, amabil ca de obicei faţă de noi Călugăriţele Benedictine. A fost fericit să primească veştile despre sărbătoarea Profesiunii, un eveniment unic pentru Biserica catolică din România. Şoferul său ne-a condus la aeroport şi ne-am întors în Italia, cu o nouă binecuvântare a Bisericii care ne întărea convingerea că „muncim” conform Voinţei lui Dumnezeu.

Am mers pentru ultima dată în România în 2001, în luna august, cu inginerul, soţia şi Monseniorul, care i-a cerut Episcopului să fie pusă în regulă problema proprietăţii Mănăstirii, care rezulta ca aparţinând Parohului, datorită dificultăţii străinilor de a obţine autorizaţii de construcţie, dificultăţi care astăzi nu mai există. Episcopul şi-a dat imediat acordul pentru a se rezolva problema. S-au ivit apoi alte probleme, care m-au făcut să vărs multe lacrimi din cauza nedreptăţilor pe care le îndura Mănăstirea. Trebuia să cresc în încrederea că Dumnezeu şi Maica Unităţii vegheau asupra noastră şi că nu ar fi îngăduit blocarea lucrărilor. Şi Monseniorul şi inginerul au suferit din cauza complicaţiilor provocate… de diavol! Dădeam vina pe el pentru a nu pune la îndoială buna credinţă a celor care erau implicaţi în acea muncă.

În 2002 „Mater Unitatis” obţine recunoaşterea juridică

În 2002 m-am întors în România cu inginerul şi Monseniorul. Au fost călătorii scurte, deoarece erau în desfăşurare diferite practici birocratice. Nu credeam că demersurile pentru construirea unei Mănăstiri aveau să fie aşa de numeroase; inginerul însă ştia ceva. Mai trebuia să obţinem şi recunoaşterea juridică, fapt care depindea de aprobarea Statutului. Asupra Mănăstirii apăsau taxe insuportabile, care ar fi fost micşorate în momentul în care ar fi fost recunoscută ca şi Centru de Spiritualitate. „Intraserăm în horă şi trebuia să dansăm!”… . La faţa locului cineva ne ajuta, însă în 2002 s-a impus şi mai mult prezenţa reprezentantei legale a Fundaţiei, şi aceea eram eu. Erau suficiente câteva zile pentru fiecare problemă. Fără ajutorul Domnului şi al prietenilor iscusiţi, ce aş mai fi putut să fac?

În 2002 s-a obţinut recunoaşterea juridică a Mănăstirii: un nou semn al Voinţei lui Dumnezeu. Şi „Cezarul”, Statul, o recunoştea şi acest preţios document i-a uimit pe toţi, întrucât Călugăriţele încă nu sosiseră. Ceea ce alte Comunităţi religioase încă nu obţinuseră sau aşteptaseră mai mult decât noi, nouă, putem spune, ne fusese acordat înainte de termen, dacă ne gândim că la început proiectul fusese camuflat şi clopotniţa nu era menţionată! Acum, acel Stat care se temea o recunoştea oficial, pentru că Maica Unităţii era la lucru, în ciuda puţinei mele credinţe.

În aprilie, în prezenţa notarului, s-a reglementat problema proprietăţii. Câte semnături şi timbre am pus în acel an! Dar ceea ce m-a bucurat mai mult a fost experienţa pe care am făcut-o într-o Mănăstire ortodoxă. Din când în când, dacă putea să mă însoţească o altă persoană sau la întoarcerea în Bucureşti, profitam de aceste ocazii şi vizitam câte o Mănăstire: era un Ecumenism în firimituri, realizat prin surâsuri, schimbul de mici daruri şi de scurte informaţii despre propria Regulă; aceste întâlniri de realizează acum în „Maica Unităţii” . O invitasem pe Maica Preşedintă a Federaţiei de Mănăstiri din Italia de Centru-Sud şi a venit cu mine, pentru 3-4 zile. Între o treabă şi alta la notar, la bancă sau contabilă, le-am rugat pe Surorile care ne găzduiau să o ducă pe Maica oaspete să viziteze o Mănăstire aflată în apropierea oraşului Piatra Neamţ şi cu bucurie ne-au însoţit la aceea de la „Agapia”, care acum are 400 de Călugăriţe, în timp ce cea de la „Văratec” are 600. Mai mult decât o Mănăstire este un sat monastic, format din mai multe case unde trăieşte o bătrână cu câteva tinere, conform modului de viaţă al monahismului antic. Am întâlnit mai întâi o Călugăriţă în vârstă care ne-a spus: „Bine aţi venit!”, iar apoi o Călugăriţă care ne-a servit cu ceva, pentru că era ziua ei de naştere; noi, în schimb, i-am dat o ofertă pentru o rugăciune, aşa cum obişnuiesc ortodocşii să facă atunci când vizitează Mănăstirile.

O Călugăriţă ne-a condus să vizităm atelierele de icoane - haine liturgice - tricotaje - covoare - obiecte de devoţiune, pe care le vând la intrarea în biserici sau în locurile apropiate. Am admirat munca lor şi numărul mare de Călugăriţe care realizează toate acestea. Le-am făcut fericite cumpărând câteva, iar ele, ne-au invitat să ne facem comode într-o sală în care ne-au servit cu prăjituri de post, fără margarină, ouă sau vin. Călugăriţa era foarte amabilă şi spunea cu admiraţie: „Eu nu aş fi în stare să trăiesc viaţa voastră!”. Sfântul Benedict este un Sfânt iubit de ortodocşi, pentru că ei spun că „nu era nici catolic, nici ortodox”, dat fiind că a trăit cu cinci secole înainte de schismă.

Îmi amintesc un moment de tensiune la aeroportul din Bucureşti: un poliţist suspicios faţă de geamantanele noastre, după percheziţia unei doamne poliţist, ne-a blocat trecerea şi, cu o figură încruntată, ne-a întrebat cine eram şi de unde venim. Eu, care nu înţelegeam cu uşurinţă, l-am rugat să repete întrebarea, iar el, şi mai furios, a repetat-o. Nu aveam nimic de ascuns şi doar i-am răspuns: „De la Piatra Neamţ!” şi nu am înţeles de ce el a izbucnit în râs, invitându-i şi pe colegi să râdă cu el şi ne-a lăsat să trecem.

În lunile mai şi august, au venit cu mine inginerul şi Monseniorul, pe care Surorile au fost bucuroase să-l găzduiască, deoarece celebra Sfânta Liturghie făcând predici frumoase şi pentru că, prin el, îl simţeau aproape pe Sfântul Părinte. Se făceau vizite atente şi, fiind experţi, descopereau mereu ceva care nu era bine, însă muncitorii nu înţelegeau întotdeauna. Monseniorul dorea să viziteze câteva Mănăstiri apropiate. „Mater Unitatis” se află în zona cea mai bogată a celor mai înfloritoare Mănăstiri ortodoxe. În ele pot fi vizitate biserica şi muzeul, în care sunt adunate icoane şi alte obiecte preţioase; iar ca dovadă de prietenie se oferă posibilitatea de a vizita şi laboratoarele, aşa cum ni s-a întâmplat nouă. Dacă întâlneşti un Călugăr sau o Călugăriţă mai amabili, poţi să schimbi câteva cuvinte.

Îmi amintesc Mănăstirea „Preasfintei Treimi”, în care Călugării erau foarte ocupaţi pentru că trebuia să ajungă Mitropolitul Daniel, al cărui sediu se află foarte aproape de cel al Episcopului de Iaşi. Am vorbit cu un Călugăr şi un Preot care ne-a invitat să vizităm biserica sa din apropiere şi casa, unde soţia sa ne-ar fi servit cu ceva; am vizitat doar biserica pentru că ne grăbeam să ne întoarcem. La întoarcere, în Bucureşti, l-am întâlnit pe Nunţiu, care ne primea mereu cu afecţiune, pentru a-i comunica noutăţile despre cum decurg lucrările la „Mater Unitatis”. În acea perioadă fusese aprobat Statutul de către „Congregaţia pentru Viaţa Consacrată”. Acum ne dorim şi ne rugăm ca Mănăstirea, ţinând cont de ajutorul şi atenţia de care s-a bucurat, să nu dezamăgească niciodată aşteptările Bisericii, ale Sfântului Părinte şi ale celui care îl reprezintă în România.

În octombrie m-am întors cu o Călugăriţă la Piatra Neamţ. Ştiam că ploile îndelungi făcuseră să se surpe o parte din colina care este în spatele Mănăstirii, zonă de altfel acoperită de o pădure deasă. Inginerul a decis să fie construit un zid înalt de susţinere, în spatele Mănăstirii care, mulţumim lui Dumnezeu, nu alunecase, un zid care însă ne oferea o imagine dezolantă. Costul zidului era foarte mare, dar Providenţa ne-a venit în ajutor încă o dată şi a fost construit, deşi cu multe defecte. Ne încredinţăm mereu Providenţei, pentru că ploile torenţiale, frecvente în România, au impus apoi o canalizare a apelor şi apare mereu câte ceva de reparat…

Problemele tehnice şi birocrate erau la ordinea zilei şi ne obişnuiserăm să convieţuim cu ele, dar tot mai frecvente şi mângâietoare erau întâlnirile cu fraţii ortodocşi şi îmi spuneam: „Pentru ca „Mater Unitatis” să realizeze obiectivul său, atunci când Dumnezeu va vrea, trebuie şi ceva suferinţă!”. Într-o zi, întorcându-mă la Surori, am intrat într-o biserică ortodoxă din secolul al XV-lea; după o vizită rapidă, ne-a ieşit în întâmpinare Parohul, care ne-a dăruit o iconiţă şi ne-a invitat să spunem un „Tatăl nostru” în latină împreună cu el, iar la sfârşit ne-a binecuvântat. După o prezentare reciprocă şi cordială, am încercat să-i dau o mică ofertă, dar a refuzat-o. Ne-a oprit apoi un alt preot care era cu soţia şi ne-a întrebat cine eram şi de ce ne aflam acolo. Cu simplitate, i-am făcut cunoscute identitatea şi scopul prezenţei noastre, promiţându-le că îi vom invita la consacrarea bisericii noastre. A fost simpatică şi cordială întâlnirea cu o Călugăriţă ortodoxă care vorbea puţin italiana; prin schimbul de informaţii despre viaţa noastră, ne simţeam surori, pentru că ne uneau aceleaşi Valori monastice şi aceeaşi Iubire pentru Cristos Mirele nostru.

28 iunie 2003: începe prezenţa noastră

stabilă în „Mater Unitatis”

Inima plângea pentru despărţirea iminentă, dar în acel an trebuia să facem stabilă prezenţa noastră în Mănăstire: Domnul cerea un alt mare sacrificiu micii noastre Comunităţi, dar cine putea Să-i spună nu? Erau ani de muncă, rugăciune şi suferinţă pentru a atinge acel scop, iar pentru ca firma de construcţii să zorească munca, pe 20 februarie din acel an am plecat cu inginerul şi Monseniorul. Era multă zăpadă şi, la Piatra Neamţ, oraş foarte friguros, suprafaţa străzii era îngheţată, dar am ajuns cu bine la Surori, ocrotiţi peste măsură de Maica Domnului, ca în ziua aceea când am alunecat pe gheaţă în curtea Institutului, dar, fiind îmbrăcată gros, mi s-a părut că am căzut pe o saltea.

De câte ori nu am experimentat că Domnul nu se lasă învins în generozitate! Surorilor, care aveau în construcţie o şcoală şi o cantină pentru săraci, le-am făcut o ofertă pentru lucrările lor, convinse fiind că Providenţa este mare şi că ajutându-i pe toţi nu se sărăceşte. La scurt timp am primit un telefon din Italia prin care mi se spunea că o familie voia să facă o ofertă pentru „Mater Unitatis”. Providenţa ne învăluia din toate părţile sau chiar mai mult: ne purta în braţe!

Reîntoarsă la Mănăstire, am hotărât ca în iunie să plece primele Călugăriţe pentru a rămâne în „Mater Unitatis”. Îi spuneam Maicii Domnului: „Dacă vrei, pe 28 iunie, sărbătoarea Inimii Tale Neprihănite, va fi celebrată prima Sfântă Liturghie în Mănăstirea Ta, iar Călugăriţele vor rămâne acolo pentru totdeauna! Dar ajută-ne Tu, căci vezi cât suntem de neînsemnate”!

Acea dată era importantă: era Anul Rozariului, proclamat de Ioan Paul al II le-a şi jubileul său de 25 de ani de Pontificat; aniversarea–onomastică a Episcopului şi jubileul de 25 de ani de slujire episcopală; aniversarul profesiunii solemne a primelor Călugăriţe românce şi a mea şi, mai ales, sărbătoarea Aceleia care marcase etapele principale ale aventurii noastre „nebune”.

 6 august 2004: prima profesiune solemnă în biserica “Maica Unităţii”

Voiam să o cinstim pe Preasfânta Fecioară Maria, care păstra sub haina ei proiectul Mănăstirii, căreia, cu 8 ani mai înainte, îi spusesem: „Dacă vrei această Mănăstire, caută-ţi ti-nere şi bani!……”. Mereu ne încredinţăm Ei pentru că drumul este plin de dificultăţi, drept dovadă că „Ma-ter Unitatis” este Opera lui Dumnezeu!

M-am întors în luna mai la Piatra Neamţ cu inginerul şi soţia, pentru că trebuia rezolvată problema utilităţilor (apă-lumină-telefon-gaz etc.), pentru ca primele Călugăriţe să poată trăi în Mănăstire. Era la periferia oraşului şi prin urmare totul era mai complicat, în timp ce acum unele probleme sunt rezolvate, datorită dezvoltării unei aşezări alături de noi, aşezare căreia i-au dat un nume nou. Cursul istoriei se repetă: oraşele iau fiinţă în jurul Mănăstirilor.

Am anunţat Preoţilor prieteni sosirea Călugăriţelor şi se mirau, pentru că se gândeau că nu aveam să ne fi hotărât niciodată sau că aveam să fi aşteptat ca totul să fie perfect pus la punct. Inima sângera, dar hotărârea fusese luată din Iubire pentru Domnul, precum şi pentru a supraveghea la faţa locului ultimele faze ale construcţiei.

Am comunicat Episcopului această hotărâre, i-am explicat motivele alegerii datei de 23 iunie, în acel an fiind sărbătoarea Inimii Neprihănite a Fecioarei Maria, şi i-am cerut binecuvântarea. M-a ascultat cu plăcere şi mi-a recomandat să prezint credincioşilor exact identitatea noastră monastică, apoi m-a binecuvântat şi m-a invitat la prânz cu Preoţii care locuiesc în Episcopie. L-am revăzut pe Asistentul Acţiunii Catolice şi l-am rugat să comunice vestea dată Episcopului în revista diecezană. L-am întâlnit pe Părintele iezuit şi i-am spus că îndemnul său de a lucra cu o intenţie dreaptă, numai pentru Slava lui Dumnezeu, nu l-am uitat niciodată în acei 9 ani. Îi mulţumeam Domnului, pentru că mă descurcam şi singură în România, iar pentru mine era un har mare.

În afara problemelor de pe şantier şi a celor birocratice, m-am ocupat să comand mobilierul minim necesar pentru camerele primelor Călugăriţe, ca apoi, împreună cu ele, să cumpăr celelalte lucruri necesare. După câteva luni, o familie generoasă din nordul Italiei care are o fabrică de mobilă, ne-a trimis un tir cu mobilă de stejar pentru toate camerele, cu saltele, perne etc. şi pe deasupra mai multe scaune. Eram în primele zile ale lunii februarie şi era multă zăpadă, dar, ştiind de sosirea acestui tir, ne-am rugat Maicii Unităţii să nu mai ningă pentru ca transportul să ajungă la Mănăstirea, aflată în vârful unei rampe. În zilele acelea nu a mai nins şi, peste tot, s-a topit repede zăpada care de obicei rămâne îngheţată 4-5 luni. Lumea mirată spunea: „Niciodată în februarie nu am avut străzile curate”; Maica Unităţii a mijlocit!

Consulul onorific al Consulatului Italian, un domn ce stă în Piatra Neamţ, un generos industriaş italian, a trimis la Arpino un camion care era în Italia pentru societatea sa. L-am umplut cu multe lucruri utile, însoţindu-l cu rugăciune, pentru că trebuia să treacă prin mai multe vămi şi totul a ajuns cu bine la Mănăstire. În sfârşit, ca întotdeauna, în deplin acord comunitar, pe 24 iunie am plecat trei Călugăriţe, cu un Fiat Ducato de la Caritas-ul diecezan, condus de un Preot român, pe care l-am încărcat cu alte lucruri utile. Cu toate asigurările date de Firmă că o parte a Mănăstirii ar fi fost locuibilă, sosite după două zile la Surori pentru a dormi, ne-au spus că mai erau necesare câteva zile pentru terminarea unor instalaţii. Acea eroare a fost providenţială, pentru că am hotărât să mergem dimineaţa la Mănăstire şi să ne întoarcem seara la Surori. Plecam cu breviarul şi puţină hrană, ne rugam şi mergeam pe şantier pentru a urmări muncitorii atât cât se putea şi câte ceva mergea astfel mai bine. Pe 28 iunie, în sărbătoarea Inimii Neprihănite a Mariei, şi datorită unui rescript-binecuvântare a Episcopului, într-o cameră Parohul a celebrat Sfânta Liturghie care a însemnat începerea oficială a Fundaţiei.

Maica Unităţii ne primea, iar pe 19 iulie a început viaţa conformă regulii, viaţă de rugăciune şi muncă, ritmată de clopotul dăruit de Ioan Paul al II-lea; nu aveam apă şi multe alte lucruri, dar lumânările nu ne lipseau, pentru că nu era încă lumină în camere. Ne-a făcut bine să ne întoarcem la sărăcia care domnea odată în Mănăstiri! Ea ne este dragă şi pentru faptul că trebuie să întreţinem „Mater Unitatis”, convinse fiind că Providenţa nu-i ajută pe leneşi şi pe cei care risipesc darurile Sale.

Cor monastic şi Celebrarea Euhareitiei în biserica “Maica Unităţii”

În după-amiaza zilei de 19 iulie, l-am rugat pe un preot să celebreze Sfânta Liturghie şi să ne lase Preasfânta Euharistie. Eram decise să trăim în Mănăstire fără să aşteptăm ca totul să fie gata, numai să fie Isus cu noi în Tabernacol. Preotul a celebrat şi, înainte de a pleca, a spus: „Eu m-aş teme să rămân aici, izolat, în această noapte!” iar noi am răspuns: „Nu ne este frică, pentru că Isus este cu noi!” şi am mers la culcare liniştite. Această Prezenţă Divină, acum aşezată într-un minunat şi foarte vizibil Tabernacol, este mereu mângâierea noastră!

Ne face plăcere să nu mai rămânem izolate, pentru că terenul din zona aceea aşa de frumoasă a-cum este foarte căutat şi încet-încet vin oameni să locuiască în vile construite la o oarecare distanţă de noi. Pare că Mănăstirea, o adevărată şi impunătoare clădire monastică, este un magnet pentru fraţii catolici şi ortodocşi care cu multă credinţă, frecventează biserica din mănăstire şi parloarul pentru a încredinţa Maicii Unităţii şi Călugăriţelor necesităţile lor.

Aceasta este, pe scurt, istoria „Maicii Unităţii” de la concepere la naştere, cu sosirea primelor Călugăriţe şi ne oprim aici!

Şi Comunitatea noastră, săracul „sân” ales de Domnul pentru a o genera, după multe sacrificii înfruntate din Iubire pentru El, se consideră mai mult ca oricând formată din „slujitoare inutile”, dar gata, până la ultima lor suflare, să pună la dispoziţia lui Cristos sărăcia şi inutilitatea lor, pentru ca „Mater Unitatis” să înflorească spre Slava lui, în slujirea Bisericii. Cât va dura viaţa sa? Nu o ştim! Am fi mulţumite dacă ar dura cât cea a Mănăstirii noastre „Sfântul Andrei Apostolul” din Arpino, care, conform tradiţiei, ar fi fost fondată de Sfântul Benedict şi deci ar avea 1.500 de ani. Aceasta cerem pentru Tine şi mai mult încă …. Felicitări din inimă, dragă „Mater Unitatis”! 

Ut in omnibus glorificetur Deus

Il nostro Monastero  “S.ANDREA  AP.”  in Arpino, uno dei più antichi del mondo, vive da secoli l’ideale di S.Benedetto “ora et labora”. La  tradizione ne attribuisce la fondazione a sua sorella S.Scolastica; avrebbe, quindi, quindici secoli di vita. Le sue origini  restano, però, avvolte nella leggenda. In una pergamena del 1026, conservata  negli archivi di Montecassino, si legge che fu inviato un Monaco, dall’Abbazia, per aiutare la nostra Comunità  a  riorganizzarsi. 

       Nei secoli , il nostro Monastero ha subito varie peripezie, ma fra le sue mura vi è stata sempre una continuità di vita monastica, orante ed operosa, che neanche le leggi di soppressione del  1800 hanno mai interrotta. Esse decretarono l’estinzione della vita consacrata ed il passaggio allo Stato delle proprietà delle Comunità religiose.

       Anche il nostro Monastero diventò proprietà del Comune, che però permise ad alcune Monache anziane di continuare in esso la loro vita, ma con l’imposizione di non accogliere più vocazioni; dopo la loro morte, avrebbe deciso a quale uso adibire l’edificio. Intanto, delle giovani, decise a consacrarsi a Dio, chiedevano di entrare in Monastero, ma le Monache, intimorite dagli ordini tassativi ricevuti, si rifiutavano di accoglierle, preoccupate anche del loro futuro monastico. “Il Signore ci chiama! – ribattevano le giovani, con fiducia e coraggio – Il nostro futuro è nelle Sue mani!”. Infine, si raggiunse un accordo per l’idea geniale di una ragazza che propose di presentarle a tutti come inservienti. Si risolveva così per il Comune il problema dell’assistenza alle sue “ospiti”, per la generosità di  giovani “infermiere”  tutto fare.

       Un giorno, parendo imminente la morte delle Monache, il Comune decise di effettuare un’ispezione in Monastero: bisognava pur progettare cosa farne! Una commissione di tecnici lo visitò, mente le Monache si rifugiarono presso la loro Protettrice: la Madonna di Loreto,  dalla cui intercessione sia loro che gli arpinati avevano già ottenuto molte grazie, tanto da proclamarLa Patrona della cittadina. Anche questa volta Ella le aiutò. Il Monastero, infatti, era talmente mal ridotto che gli ispettori si dissero scoraggiati: ” Credevamo di aver fatto chissà che acquisto ed invece…..” . Decisero, quindi, di venderlo all’asta per guadagnar qualcosa. Le Monache, tramite il loro Parroco, riuscirono a riscattarlo con 4.250 lire, frutto di sacrifici  e di offerte e grande fu la loro felicità, soprattutto perché vedevano così premiata la fiducia  delle giovani.                         

       Giungiamo ai nostri giorni, che ci vedono impegnate nella “follia” di una fondazione in Romania. Essa inizia nel 1994, quando è ospite in Monastero un Vescovo romeno, presente al Sinodo sulla vita consacrata, che ci confida il suo desiderio di Comunità contemplativa nella sua diocesi. Convinte del nostro nulla, ma anche che “tutto possiamo in Colui che ci sostiene” , gli promettiamo piena collaborazione e partiamo per la Romania, ospiti nel suo Vescovado, col permesso del  nostro Vescovo,  per presentare il carisma monastico ai giovani.

       Sorvoliamo sugli avvenimenti successivi e le difficoltà e giungiamo al 25 marzo 1998; durante un’udienza, in cui sono presenti solo la Madre e le prime Monache romene, il Papa benedice la 1^ pietra del 1° Monastero cattolico in terra ortodossa “auspicando che la nuova istituzione sia centro propulsore di animazione spirituale secondo lo spirito di S.Benedetto”. La Madre dice al S.Padre: “Padre Santo, queste prime Monache romene preparano la strada, nella preghiera e cercando di vivere la Regola di S.Benedetto, perché Lei, un giorno,  possa arrivare per la prima volta in terra ortodossa, Pellegrino di Pace e d’Amore”. Il primo invito giunge, infatti, dal Patriarca Teoctist ed il Papa, prima di partire per la Romania, a maggio del 1999, ci fa inviare dal Segretario di Stato, il Card. Sodano, una nuova benedizione con un’offerta per la costruzione del Monastero. I suoi ritmi vengono affidati  alla Madre dell’Unità, alla Quale esso è dedicato, perché si dia da fare con la Provvidenza….. La nostra piccola Comunità , poiché sa ch’Essa non aiuta i fannulloni, s’impegna molto nella preghiera-lavoro e fa molti sacrifici.

       Nei primi mesi del 2002, il governo romeno conferisce la personalità giuridica al “Mater Unitatis”  e in settembre la Congregazione per gli Istituti di Vita Consacrata ci invia il Decreto di approvazione dei suoi Statuti. Il 28 giugno del 2003, festa del Cuore Immacolato di Maria, inizia la vita monastica nella prima ala abitabile del Monastero: è il “fiore” umile che la Madre dell’Unità dona al S.Padre per il 25° del suo Pontificato,  nell’anno del S.Rosario.

       Il 9 maggio del 2004, viene aperta la chiesa al pubblico,  ma la sua consacrazione avverrà quando il Monastero, anche all’esterno, sarà completato e questo solo la Madre dell’Unità e della Provvidenza sa quando avverrà…… Ed intanto, in particolari Celebrazioni, come quella del 6 agosto u.s. per una professione solenne, moltissimi fedeli, anche ortodossi, vengono a pregare con le Monache.

       Il “Mater Unitatis” , a pochi chilometri da Piatra Neamt, è “incastrato”  fra i più importanti  Monasteri dell’ortodossia: quello di “Bistrita” del Patriarca Teoctist (68 Monaci) a 2 km., di “Varatec” (500 Monache), di “Agapia” (360 Monache)  ed altri. Il Nunzio Apostolico Mons. Perisset, che stima molto la vita monastica, afferma che la preghiera e il dialogo fra il Monachesimo cattolico e quello ortodosso, saranno lo strumento privilegiato scelto dal Signore per il raggiungimento della piena comunione fra le due Chiese sorelle.

       Nel nostro Monastero di Arpino, si prega, si soffre e si lotta nell’impegno di fedeltà al Signore e si accetta di “morire” , come Suoi poverissimi strumenti, per dar vita e sostenere  un’altra Comunità di Monache,  “perchè in tutto sia glorificato Dio!”.