Valoarea liniștei

Linişte şi rugăciune

Dacă ne lăsăm ghidaţi de cea mai veche carte de rugăciuni, Psalmii, notăm două forme principale ale rugăciunii, pe de o parte lamentarea şi strigătul de ajutor, şi pe de altă parte mulţumirea şi lauda adusă lui Dumnezeu. Într-un mod mai puţin vizibil există o a treia formă a rugăciunii, fără cereri sau exprimare clară a laudei. De exemplu, în Psalmul 130 nu este decât calm şi încredere: «Mi-am smerit şi mi-am domolit sufletul meu… Să nădăjduiască în Domnul, de acum şi până în veac!»

Uneori, rugăciunea devine tăcută. Comuniunea paşnică cu Dumnezeu se poate face fără cuvinte. «Mi-am smerit şi mi-am domolit sufletul meu, ca un prunc înţărcat de mama lui.” Atunci rugăciunea nu are nevoie de cuvinte, poate nici de reflecţii.

Cum este posibil să atingem liniştea interioară? Uneori suntem aparent tăcuţi, dar, înăuntru, discutăm puternic, ne confruntăm cu parteneri imaginari sau luptăm cu noi înşine. Liniştea sufletelor noastre necesită un fel de simplitate: «N-am umblat după lucruri mari, nici după lucruri mai presus de mine. «Linişte înseamnă recunoaşterea faptului că grijile noastre nu pot face mare lucru. Linişte înseamnă să lăsăm lui Dumnezeu ceea ce este mai presus de noi şi de capacităţile noastre. Un moment de linişte, chiar şi foarte scurt, este ca o oprire sfântă, ca o odihnă de sabat, ca un armistiţiu al grijilor.

Frământarea gândurilor noastre poate fi comparată cu furtuna care a lovit barca discipolilor pe Marea Galileei, în timp ce Isus dormea. Ca şi ei, putem fi pierduţi, neliniştiţi, incapabili de a ne calma noi înşine. Dar Cristos este de asemenea capabil să vină în ajutorul nostru. Căci cel care a certat vântul şi marea şi care a poruncit “şi s-a făcut linişte mare”, poate de asemenea să ne liniştească sufletul când ne este tulburat de frică şi griji. (Marcu, 4).

Rămânând în linişte, noi ne încredem şi sperăm în Dumnezeu. Un psalm sugerează că liniştea este în acelaşi timp o formă de laudă. Noi citim de obicei primul verset al Psalmului 64: «Laudă Ţi se cuvine, Dumnezeule ». Această traducere urmează versiunea greacă, dar în prezent, textul ebraic care poate fi citit în majoritatea bibliilor este: «Ţie Ţi se cuvine cântare, Dumnezeule». Când încetează cuvintele şi gândurile, Dumnezeu este lăudat în minunea liniştei şi în admiraţie.

Cuvântul lui Dumnezeu: tunet şi linişte

În pustia Sinai, Dumnezeu i-a vorbit lui Moise şi fiilor lui Israel. Tunete şi fulgere şi sunet de trâmbiţe foarte puternic au precedat şi însoţit Cuvântul Domnului (Exodul, 19). Secole mai târziu, profetul Ilie s-a întors la muntele lui Dumnezeu. Acolo a retrăit experienţa strămoşilor lui: vijelie, cutremur şi foc şi a fost pregătit să-L asculte pe Dumnezeu vorbindu-i în furtună. Dar Dumnezeu nu a fost în fenomenele tradiţionale ale puterii sale. Când a încetat zgomotul puternic, Ilie a auzit o «adiere de vânt lin» şi Domnul i-a vorbit (III Regi, 19).

Dumnezeu vorbeşte cu voce tare sau într-un suflu de linişte ? Trebuie să luăm ca model poporul strâns la poalele Sinaiului sau pe profetul Ilie? Este probabil o alternativă falsă. Fenomenele teribile care au însoţit darul celor zece porunci subliniază importanţa lor. Păstrarea sau respingerea lor este o chestiune de viaţă sau de moarte. Văzând un copil care aleargă direct sub o maşină, are dreptate să strige cât de tare poate. În situaţii analoage, profeţii au prevestit cuvântul Domnului, într-o manieră ce face să ne răsune urechile.

Cuvintele spuse cu voce tare se fac auzite, ele impresionează. Dar noi ştim bine că ele cu greu ne ating inimile. În loc să fie primite, ele întâmpină rezistenţă. Experienţa lui Ilie ne arată că Dumnezeu nu vrea să impresioneze, ci să fie înţeles şi primit. Dumnezeu a ales o «adiere de vânt lin» pentru a vorbi. 
Acesta este un paradox: Dumnezeu este tăcut şi totuşi El vorbeşte

Când cuvântul Domnului devine« adiere de vânt lin», el este mai eficace ca niciodată pentru a ne schimba inimile. Vijelia puternică de pe Muntele Sinai a sfărâmat rocile, dar cuvântul tăcut al lui Dumnezeu este capabil să biruie inimile de piatră. Pentru Ilie însuşi, liniştea neaşteptată a fost probabil mai de temut decât vijelia şi tunetul. Manifestările puternice ale lui Dumnezeu i-au fost oarecum familiare. Liniştea lui Dumnezeu este cea care tulbură, aceasta fiind diferită de tot ceea ce Ilie cunoştea până atunci.

Liniştea ne pregăteşte pentru o nouă întâlnire cu Dumnezeu. În linişte, cuvântul Domnului poate ajunge până în colţurile cel mai ascunse ale inimilor noastre. În linişte, el se revelează «mai ascuţit decât orice sabie cu două tăişuri, şi pătrunde până la despărţitura sufletului şi duhului» (Evrei 4,12). În linişte, încetăm să ne ascundem în faţa lui Dumnezeu şi lumina lui Hristos poate să atingă, să vindece şi să le transforme chiar şi pe cele de care ne este ruşine.

Linişte şi iubire

Cristos a spus: Aceasta este porunca Mea: să vă iubiţi unul pe altul, precum v-am iubit Eu (Ioan 15,12). Noi avem nevoie de linişte pentru a primi aceste cuvinte şi pentru a le pune în practică. Când suntem agitaţi şi neliniştiţi, noi avem atâtea argumente şi motive pentru a nu putea ierta şi iubi prea uşor. Dar când noi avem «sufletul nostru în pace şi linişte», aceste motive dispar. Poate că noi evităm uneori liniştea, preferând orice zgomot, cuvinte sau distracţii, pentru că pacea interioară este o afacere riscantă: ea ne face goi şi săraci, ea distruge amărăciunea şi revoltele şi ne conduce către darurile noastre. Liniştite şi sărace, inimile noastre sunt copleşite de Sfântul Duh, sunt umplute de o iubire necondiţionată. Liniştea este un umil dar sigur drum către iubire.

Sfânta Scolastica, o sfântă mereu actuală

“Pentru a îmbrăca din nou Biserica sa cu frumuseţea fecioriei, el a împodobit-o pe Scolastica cu podoabele inocenţei şi ţie ţi-a făcut-o mai plăcută prin admirabila simplitate a porumbiţei. Soră a gloriosului părinte sfânt Benedict, lui i-a fost asociată şi în sfinţenie, şi, sub îndrumarea lui, căutându-te pe tine mai presus de orice lucru, a produs roade îmbelşugate de har şi a meritat să se bucure veşnic de iubirea ta.” (din Prefaţa Suplimentului Monastic la Misalul Roman, 1980, 153)

^{Biserica ne propune azi, 10 februarie, ca model de viaţă şi spiritualitate figura sfintei Scolastica, sora sfântului Benedict, întemeietorul vieţii monahale în Occident şi patron al Europei. Prea multe date despre ea nu avem, fiind un personaj învăluit în mister, una din multele sfinte ascunse din istoria Bisericii. Singurul izvor istoric despre viaţa sfintei Scolastica sunt capitolele 33 şi 34 din cartea a doua a “Dialogurilor” sfântului Grigore cel Mare (540-604). Amănuntele, legendare, care au fost adăugate ulterior, nu reuşesc să aducă prea multe noutăţi la imaginea simpla şi impresionantă a sfintei. Chiar sfântul Grigore cel Mare nu şi-a propus să redea o biografie a ei, doar o aminteşte în legătură cu descrierea profilului interior al părintelui  monahismului occidental. A vorbi de Sfânta Scolastica devine astfel un nou mod de a exalta figura sfântului Benedict, căruia ea i-a fost prima discipolă, cea mai ilustră şi sub a cărui îndrumare a ajuns la o viaţă spirituală intensă şi de o bogăţie multifaţetată. Deşi mulţi sunt tentaţi să o considere fondatoare a ramurii feminine a Ordinului Benedictin, nu o putem numi astfel, ci mai degrabă ea apare ca un strălucit reflex al sfinţeniei lui Benedict.}

^{Anul naşterii celor doi sfinţi pare să fie acelaşi: 480. Se presupune că Benedict şi Scolastica erau gemeni, şi chiar dacă nu au fost gemeni din punct de vedere biologic, cu siguranţă în viaţa lor spirituală au pornit şi au mers împreună până la moarte. Au murit amândoi în anul 547, la o diferenţă de 40 de zile. Scolastica s-a consfinţit lui Dumnezeu din tinereţe şi l-a urmat pe fratele ei la Subiaco şi la Monte-Cassino unde s-a stabilit într-o mănăstire. Dar, deşi era atât de aproape, Benedict cobora numai o singură dată pe an pentru a se întâlni cu sora lui. De aceea, ne putem uşor închipui ce mult îşi dorea Scolastica să fie cât mai îndelungată această vizită anuală. Benedict însă ţinea cu orice preţ să respecte regula care-i interzicea să înnopteze în afara zidurilor mănăstirii. Cu prilejul ultimei întâlniri, probabil în prima joi din Postul Mare al anului 547, Dumnezeu a arătat totuşi că iubirea afectuoasă  dintre cei doi fraţi îi era mai plăcută decât fidelitatea riguroasă faţă de Regula de viaţă pe care Benedict şi-o alesese singur. De aici deducem că dincolo de legi şi reguli emise pentru a ne ajuta să-l căutăm şi să-l urmăm pe Domnul conform voinţei Sale, nu există cale mai sigură decât cea a unei carităţi arzătoare şi sincere.}

^{În zadar s-a rugat Scolastica de fratele ei să rămână cu ea toată noaptea, până la ziuă, pentru a continua convorbirea despre bunurile cereşti, cum ne relatează sfântul Grigore cel Mare. Când Benedict o dojeneşte sever pentru dorinţa ei contrară obligaţiilor lui, Scolastica îşi ia capul în mâini şi se reculege în rugăciune. “Şi a avut mai multă trecere la Dumnezeu pentru că a avut mai multă iubire” comentează sfântul Grigore. Ploaia torenţială şi tunetele l-au oprit pe Benedict să se mai întoarcă la mănăstire, lucru pentru care a învinuit-o pe sfânta Scolastica. Drept răspuns, ea îi spune:” Iată, te-am rugat, dar tu nu ai voit să mă asculţi, l-am rugat pe Domnul şi El m-a ascultat. Acum, dacă poţi, întoarce-te la mănăstire.” Ca urmare a celor petrecute, sfânta Scolastica este invocată împotriva fulgerelor şi pentru a dobândi ploaie bună şi curată. La trei zile după acea prelungită convorbire, pe când sfântul Benedict se afla în rugăciune, a văzut sufletul surorii sale zburând spre cer sub forma unei porumbiţe. După patruzeci de zile avea să meargă şi el pe acelaşi drum, pentru ca împreună să trăiască bucuria din ceruri.}

^{După această scurtă trecere în revistă a profilului său biografic, ne putem întreba, pe bună dreptate, ce mesaj ne adresează această mare sfântă benedictină, aparent pierdută în negura vremurilor?}

^{Ralph Waldo Emerson, cunoscut filozof şi scriitor american afirma că “marile genii au biografiile cele mai scurte”. Cu adevărat, măreţia spirituală a unui sfânt nu se măsoară după abundenţa datelor biografice şi nici după numărul minunilor săvârşite în viaţă ci depinde de perfecţiunea cu care a practicat virtuţile creştine, îndeosebi cea a carităţii care întăreşte şi fructifică şi celelalte virtuţi. În cazul sfintei Scolastica, un singur miracol, cel al ploii miraculoase, dar dincolo de acesta putem întrezări perfecţiunea spirituală ce izvora din profunda ei viaţă interioară animată de o iubire intensă, constantă şi fidelă faţă de voinţa Domnului şi faţă de aproapele.}

^{Sfinţii au încercat mereu să trăiască ascunşi, departe de ochii lumii, nu din dispreţ faţă de aceasta ci dintr-o prea mare iubire faţă de cei rămaşi în lume pentru care mijlocesc cu rugăciuni, jertfe şi sacrificii. Au lăsat Domnului grija de a scoate la iveală, la timpul şi în modul dorite de El, faptele lor bune şi meritorii. Scolastica a ales de mică să trăiască o viaţă ascunsă cu Cristos în Dumnezeu, meditând şi trăind intens Cuvântul lui Dumnezeu. O putem numi precursoare a sfântului Benedict, care cu rugăciunea ei fervoroasă şi cu oferta sacrificiilor zilnice l-a ajutat şi a pregătit terenul pentru naşterea şi apariţia Ordinului Benedictin. Don Guglielmo Salvi, benedictin de la Subiaco, în cartea “Sfântul Benedict, Părinte al Europei” (Subiaco, 1948) scrie: “Providenţa pune adesea alături de mari sfinţi figure feminine pentru a-i inspira sau a-i ajuta în opere în care nu este de ajuns doar contribuţia lor şi pentru a ne aminti că bărbatul şi femeia sunt chemaţi la reciprocitatea care constituie baza unei îmbogăţiri mutuale chiar şi în întruparea celor mai mari carisme. Astfel, alături de un sfânt Vasile o întălnim pe Macrina, sora sa, alături de sfântul Ambrozie pe Marcellina, alături de sfântul Augustin pe Monica iar în timpuri mai recente alături de un sfânt Francisc pe Clara iar alături de sfântul Francisc de Sales pe Ioana Francisca de Chantal. Sfântului Benedict, Dumnezeu i-a dat ca însoţitoare feciorelnică pe sora sa după trup, ridicând-o la înălţimea lui spirituală.}

^{Sfânta Scolastica era o sfântă autentică deoarece era foarte umană. Ştia să surâdă şi chiar să şi glumească cu delicateţe după cum reiese din replica: “Iată, te-am rugat, dar tu nu ai voit să mă asculţi, l-am rugat pe Domnul şi El m-a ascultat. Acum, dacă poţi, întoarce-te la mănăstire.” “Cine îl caută cu adevărat pe Dumnezeu, caută bucuria şi găsind-o, o răspândeşte din preaplinul inimii. Sfânta Scolastica ne este model şi pentru atitudinea ce trebuie să o avem  în faţa morţii ce nu trebuie văzută ca o distrugere dar ca o reînnoire, nu ca o înfrângere dar ca o victorie, nu ca o tristeţe dar ca o sărbătoare, o transfigurare şi început al unei vieţi mai bogate şi mai fericite.}

^{Sfinţii sunt un mare dar al Domnului pentru întreaga Biserică şi pentru omenire, campioni ai virtuţii şi modele de imitat. Ne amintesc că toţi suntem chemaţi la sfinţenie, că sfinţenia nu este un lux ci o necesitate intrinsecă nouă ca şi copii ai lui Dumnezeu. Cunoaşterea vieţii şi spiritualităţii lor generează dorinţa vie de a-i imita şi de a le practica virtuţile. Exemplul sfintei Scolastica să ne dea curajul şi generozitatea necesare de a-l urma pe Cristos într-o dăruire totală, cu o inimă pură şi simplă, în fidelitatea umilă a unei iubiri coerente şi convinse faţă de Cristos căruia nimic să nu-i preferăm în timp şi în veşnicie.}