În toate epocile bărbaţi şi femei care
şi-au consacrat viața lui Dumnezeu în
rugăciune - cum sunt călugării şi călugăriţele - şi-au stabilit comunităţile
lor în locuri deosebit de frumoase, la sate, pe coline, în văile montane, pe
malul lacurilor sau pe malul mării, sau chiar pe mici insule. Aceste locuri unesc două elemente foarte
importante pentru viaţa contemplativă: frumuseţea creaţiei, care face trimitere
la frumuseţea Creatorului, şi tăcerea, garantată de depărtarea faţă de oraşe şi
faţă de marile căi de comunicaţie. Tăcerea este condiţia ambientală care
favorizează mai bine reculegerea, ascultarea lui Dumnezeu, meditaţia. Deja
însuşi faptul de a gusta tăcerea, de a se lăsa, ca să spunem aşa,
"umpluţi" de tăcere, ne predispune la rugăciune. Marele profet Ilie pe
muntele Horeb a asistat la un vârtej de
vânt, apoi la un cutremur şi în sfârşit la fulgere de foc, dar nu a recunoscut
în ele glasul lui Dumnezeu. În schimb
l-a recunoscut într-o dulce adiere (cf. 1Re 19,11-13). Dumnezeu vorbeşte
în tăcere, dar trebuie să ştim să-l ascultăm. Pentru aceasta mănăstirile sunt
oaze în care Dumnezeu vorbeşte omenirii. Și în ele se află curtea interioară, loc
simbolic, pentru că este un spaţiu închis, dar deschis spre cer.
Tăcerea şi frumuseţea locului în care
trăieşte comunitatea monastică - frumuseţe simplă şi austeră – se constituie ca
o reflexie a armoniei spirituale pe care comunitatea însăşi încearcă să o
realizeze. Lumea este presărată de aceste oaze ale spiritului, unele foarte
vechi, îndeosebi în Europa, altele recente, altele restaurate de noi
comunităţi. Privind lucrurile într-o optică spirituală, aceste locuri ale
spiritului sunt o structură de bază a lumii. Şi nu este o întâmplare că multe
persoane, în special în perioadele de vacanță, vizitează aceste locuri şi se opresc
acolo pentru câteva zile. Și sufletul, slavă Domnului, are exigenţele sale!
Elocventă în acest sens este mărturia unui
preot găzduit la noi în foresteria
monastică pentru câteva zile de reculegere personală, mărturie pe care o redăm
în rândurile ce urmează:
“E imposibil să nu-ţi simţi sufletul
provocat când pornești să urci spre casa Domnului, creatorul celor mai
cristaline ape, stâncă neclintită pentru cei mai împăduriţi munţi, arhitectul
celor mai înălţătoare suflete. Astfel că primul lucru pe care l-am făcut când
am intrat în mănăstire a fost să îngenunchez în faţa Stăpânului unităţii şi a
mamei sale, Maria, Maica unităţii. Capela surorilor benedictine te cucereşte
din prima şi te face să îngenunchezi. Simţi că locul e sfânt. Tăcerea te
copleşeşte instantaneu şi simţi nevoia să-ţi sprijini genunchii de pământ în
profundă adoraţie.
E o tăcere atât de pătrunzătoare încât
auzi sunetul lin al celui ce respiră viu din tabernacolul altarului, auzi atât
de clar bătăile inimii celui răstignit, îţi auzi propriul suflet cum se zbate
în tine să te ridice mai sus şi să te elibereze de orice păcat. În toată
mănăstirea e atât de linişte încât şi zgomotul acestor taste mi se pare
asurzitor. Dacă-mi opresc pentru câteva secunde respiraţia am impresia că aud
şi cum trec norii cerului purtaţi de vânt.
Aici viaţa nu e zgomot, nu e agitaţie, e
doar rugăciune şi muncă, e tăcere întreruptă de sunetul ce anunţă programul.
Singurul care îndrăznește să rupă liniștea este clopotul ce-l invită pe Domnul
să privească spre pământ, spre fiicele lui. Cu cât drag trebuie să-şi aştearnă
Domnul privirea ocrotitoare şi dătătoare de binecuvântare peste aceste locuri,
mai ales în orele când se înalţă cântările psalmilor, cântări ce pătrund
perdeaua norilor şi se unesc cu îngerii. Când te rogi cântând simți că Domnul
iubeşte acest loc, îl ocroteşte la umbra aripilor sale şi savurează fiecare
moment de rugăciune.
Rugăciunea de aici e omniprezentă. Viaţa
devine rugăciune. Rugăciunea nu e doar ceva ce se face din când în când, ci e
un mod de a fi, de a trăi… e viaţa lor, devine viaţa ta şi a mea. Rugăciunea e
sincronizată cu respiraţia şi cu viaţa, de la ora dimineţii (5 jumătate) până
la ora din noapte (21:00), împletindu-se armonios cu întreaga zi. Peste toată
rugăciunea psalmilor şi a meditaţiilor, domneşte rugăciunea rugăciunilor şi
jertfa jertfelor, sfânta şi dumnezeiasca Liturghie.
Locul ăsta, cum spunea cineva, îmi ridică
cerul la inimă. Sau cum simt eu: îmi pune cerul în suflet! Mi-e aşa dragă
culoarea cerului de aici şi nici măcar nu îndrăznesc să mă satur să privesc
locul în care munţii ating cerul ca într-o contopire armonioasă. Aici totul e
altfel. Aici simţi că timpul are răbdare cu oamenii şi oamenii au răbdare cu
timpul. Privind la viaţa de aici înţeleg de ce mai rabdă Dumnezeu lumea noastră
plină de răutate, meschinării şi păcate: pentru că sunt unii care-l iubesc şi-l
slujesc cu mult mai mult decât ar putea cineva să-l rănească şi să-l urască.
Dragostea de aici, din câteva inimi, învinge ura a zeci şi sute de oameni
înverşunaţi sau saturaţi de prezenţa lui Dumnezeu. Locul de aici şi inimile
înflăcărate care se zbat în el sunt izvor de răbdare pentru Dumnezeu, pentru
oameni, pentru timpul istoric.
Aici am descoperit locul în care se
retrage Dumnezeu când e alungat din alte inimi. E ca un castel de refugiu. Aici
vine şi se bucură de inimile pline de desfătare ale mireselor sale. E o
fortăreaţă pe care cel rău, Diavolul, şi cei răi, oamenii, nu o pot cuceri,
pentru că e palatul Regelui, casa Domnului Oştirilor. Aici Dumnezeu se simte ca
la el acasă, aici Isus se simte ocrotit ca în braţele maicii sale, mama noastră
Maria, Maica unităţii. Aici e locul unde şi omul şi Dumnezeu îşi trag sufletul
pentru a putea purta o nouă bătălie, pentru a duce până la capăt crucea de
fiecare zi. Aici fiecare poate învăţa cum să învie din morţi asemenea lui
Cristos.
Mi-a rămas întipărită o imagine atât de
sublimă. Undeva, la picioarele tabernacolului, o soră stă aşezată, ca o mireasă
la picioarele mirelui, ca Ioan la pieptul lui Isus şi-i soarbe cu nesaţ
cuvintele. E copleşitoare imaginea de iubire. E clar că în tăcerea asta tot ce
se aude acolo e bătaia inimii: a ei pentru el şi a lui pentru ea… două inimi
sincronizate care au acelaşi ritm, ritmul iubirii şi al dăruirii totale. Oare
ce-şi spun, ce îşi şoptesc?
Am să revin mereu cu drag în locul care
mi-a pus cerul în suflet, rugăciunea în viaţă, tăcerea în inimă. Însă până
revin, lumea trebuie să ştie că există un loc cu inimi minunate, un loc în care
Dumnezeu face minuni!”
