Mărturii contemplative

”Nu voi m-ați ales pe mine, ci eu v-am ales pe voi” (In, 15)

Încep cu aceste cuvinte din In 15, convinsă  fiind că nimic nu putem face fără ajutorul Său și că de la Domnul pleacă orice inițiativă. Începutul oricărei vocații e să descoperi  în interiorul tău că ai fost ales de Dumnezeu nu pentru meritele tale ci pentru un proiect al său de iubire. Ne descoperim astfel  destinatarii unui  dar imens, care așteaptă un răspuns. „Iată-mă” pe care îl spunem cu viața noastră, ”fiat-ul” zilnic, pentru noi, surorile de viață contemplativă, este un apostolat rodnic în iubire, în mănăstire.

Alegerea de a răspunde Iubirii cu iubire a fost adeziunea la o chemare interioară. ”Da-ul” meu s-a concretizat în Mănăstirea Benedictină ”Maica Unității” din România, unde am fost primită acum patru ani. A fost  o perioadă intensă,  în care am învățat ”la școala slujirii divine” cum numește Sfântul Benedict mănăstirea, să împărtășesc cu surorile ceea ce contează cu adevărat și are valoare: dăruirea în slujba lui Dumnezeu și a fraților prin intermediul  rugăciunii,  retrasă de lume,  renunțând la tine însăți, într-o iubire fără limite.

Împinse de iubire putem parcurge lumea  în lung și-n lat, deoarece inima care iubește nu poate fi încătușată de gratii, e aproape de orice om aflat în suferință, împarte orice bucurie pentru a-l lăuda pe Dumnezeu, e prieten al celor singuri, e închis cu cei închiși, nu-și găsește pacea până ce Cristos nu va fi totul în toți. Prin intermediul rugăciunii și al sacrificiilor, se ”zboară” alături de membrele cele mai îndepărtate ale Corpului mistic care este Biserica.

Viața mea religioasă a început încă de când eram foarte tânără, când pentru a răspunde chemării Domnului, am ales să fac parte din Congregația  ”Slujitoarele Săracilor” întemeiate la Palermo de Fericitul Giacomo Cusmano, deoarece la vremea  respectivă nu erau mănăstiri catolice în România. La ele am depus voturile pe viață. În ciuda iubirii mele pentru săraci, dorul după viața contemplativă a rămas în inima mea, dor care s-a împlinit datorită înțelegerii superiorilor mei. Cu permisiunea și binecuvântarea lor pot acum, într-un alt mod, să colaborez cu ei, pentru ca focul iubirii să aprindă toate inimile oamenilor, de aproape și de departe.

Timpul petrecut  în așteptare nu a fost inutil, dar formativ și dacă credem că totul este spre binele celor care îl iubesc pe Domnul, descoperim cât de minunat este să te abandonezi în mâinile Tatălui care dorește să ne îndrume spre adevărata fericire parcurgând drumul vieții simplu și în același timp obositor. Vă cer să vă rugați pentru mine după cum și eu mă rog pentru voi pentru ca, trăind viața monastică, să devin laudă a gloriei lui Dumnezeu.  

                                                                                                                                        
                                                                                                                                            (sr. Myriam)

Mărturii contemplative

 ”Viață monastică? Ești sigură? Cu tot ceea ce este de făcut în lume? Și apoi, chiar tu, așa vivace...!
Și studiile, proiectele, prietenii, călătoriile tale? Sunt daruri de sus ce nu trebuie risipite!...” Acestea sunt unele dintre reacțiile generate de alegerea vieții contemplative. Victime ale ”raționalismului”, ale ”eficientismului”, vrem cu orice preț să înțelegem, să vedem, să atingem. Când o alegere de viață este un răspuns dat unei chemări divine, nu are nevoie de justificări.

Mi-am dat seama de vocația mea la vârsta de 24 de ani; terminasem studiile și nimic nu reușea să-mi mai dea satisfacție ca înainte; mă simțeam inutilă și nerealizată, totul mi se părea fum inconsistent. Aveam de toate: bunăstare, prieteni, distracții, posibilitatea de a călători dar în concret, nu aveam nimic, eram sclava atâtor idoli. Credeam că sunt fericită, dar când am avut curajul să mă privesc înăuntru, după o lungă și intensă perioadă de rugăciune în fața Preasfântului Sacrament, am descoperit un gol imens, care era nevoie de iubire adevărată, nevoie de Dumnezeu, nu unul după bunul meu plac, ca Cel în care eu credeam, dar de Dumnezeul adevărat, care s-a făcut Om în Isus Cristos pentru a ne da posibilitatea de a ne realiza ca și persoane libere și capabile de iubire.

Citisem un articol într-o revistă a Diecezei noastre de Iași despre o zi într-o mănăstire de clauzură, amintindu-mi ceea ce îmi spusese o mătușă care participase la consacrarea Mănăstirii ”Maica Unității” a Surorilor Benedictine din Dieceza noastră: ”Acolo, maicile, în spatele gratiilor, cântă asemenea îngerilor”. Imediat m-am gândit: ”Acolo vreau să fiu și eu!” Simțeam în inima mea că Cineva mai mare decât mine, mă chema să trăiesc o viață diversă de cea pe care mi-o oferea lumea, pe care să o ofer în mod exclusiv Domnului în mănăstire, în slujba Lui și a aproapelui, prin intermediul rugăciunii, a meditării Cuvântului lui Dumnezeu, a vieții fraterne, a liniștii, a singurătății, a ospitalității.

După șase ani trăiți în mănăstire, mărturisesc că viața asta nu este inutilă, însă e un dar al Domnului pentru cine este chemat, pentru Biserică și pentru lumea întreagă, dar care nu este proprietatea noastră, însă este un dar pentru ceilalți. ”Lumea nu o părăsim din dispreț dar dintr-o prea mare iubire” îmi spunea odată o soră mai în vârstă.

Trăind în mănăstire, am înțeles că binele nu face gălăgie și că surorile contemplative sunt asemeni parfumului Magdalenei, care, în aparență risipit, a parfumat întreaga casă; sunt o prezență care, purificată prin intermediul renunțării la a-și construi o proprie istorie, se lasă plăsmuită de Dumnezeu. Astfel, toți, chiar fără să o știe, au pe cineva care se roagă pentru ei. Îmbrățișând o astfel de viață retrasă, noi nu “dezertăm” din lume dar, dacă aderăm cu adevărat la Dumnezeu, mintea noastră se deschide și inima se dilată, pentru a ne ruga și munci în favoarea celor care nu știu sau nu vor. Cu cât ne apropiem mai mult de Dumnezeu, cu atât suntem mai utili celorlalți. Viața contemplativă este un răspuns radical și gratuit dat Iubirii gratuite a lui Dumnezeu, căruia Sfântul Benedict ne sugerează ”să nu-i preferăm nimic”.

A trăi în mănăstire, pentru mine înseamnă să trăiesc istoria lui Ester, femeia evreică care mijlocește pe lângă regele persian Assuero în favoarea poporului său israelit. O soră de viață contemplativă nu este niciodată în afara timpului și a lumii în care trăiește dar devine inima și binecuvântarea acestora în măsura în care își trăiește propria vocație.

Aș dori să închei cu o afirmație a Sfântului Ioan Paul al II-lea: ”Persoanele consacrate contemplative sunt constructori ai cetății divine. Prin viața voastră cotidiană de rugăciune și de sacrificiu, voi sunteți semne ale Iubirii salvifice și sunteți de mare ajutor pentru întreaga Biserică și Papei, îmbogățind astfel Biserica pelerină cu o misterioasă fecunditate.În clauzură se iubește cu iubirea cu care Cristos ne-a iubit până la sfârșit. Această iubire este drojdia care dospește tot aluatul. Vă doresc să fiți această drojdie”.

                                                                                                                                        Sr. M. Cristiana

Chemarea ta

Din voinţa Sfântului Părinte papa Francisc, noul an pastoral 2015, la nivelul întregii Bisericii, este dedicat vieţii consacrate. Un adevărat semn de preţuire pentru toţi cei care au ales viaţa consacrată şi un motiv de mare bucurie pentru întreaga Biserică.

Între momentele cele mai semnificative care presupun o mare angajare, ziua de 2 februarie are o semnificaţie aparte: este momentul când toate surorile şi toţi fraţii, angajaţi să trăiască profesiunea celor trei voturi, se unesc în spirit, în meditaţie şi în rugăciune, preamărindu-l pe Dumnezeu pentru alegerea primită şi reînnoind făgăduinţele făcute pe drumul de slujire.

Ne bucurăm să împărtăşim cu întreaga Biserică, cu Sfântul Părinte papa Francisc şi cu toate familiile călugăreşti, sentimentul aducerii de mulţumire faţă de Dumnezeu, care, după exemplul celui dintâi consacrat, Isus cel ascultător, sărac şi curat, şi al preacuratei Fecioare Maria, care şi-a oferit întreaga fiinţă, trupul şi sufletul său lui Dumnezeu, răspunzând la planul de iubire al Părintelui ceresc, cu acelaşi "Iată-mă, fie mie după cuvântul tău!", cheamă şi în timpurile noastre noi şi nenumărate persoane pe acest drum fericit de răspândire a iubirii şi a slujirii.

Cu adevărat simţim cu toţii cum Domnul face prin viaţa consacrată un gest imens de iubire şi de dăruire faţă de lume, pentru fericirea oamenilor.

În ziua de 2 februarie suntem invitaţi să ne îndreptăm gândul către persoanele care ne ies în cale, ne interpelează şi ne oferă exemplul lor de iubire şi de slujire. 

Preluat de pe http:// www.ercis.ro

Deseori îmi adresez ”de ce”- ul existenței mele...

Cu cât meditez mai mult asupra sensului proprie-mi vieți, cu atât mai mult văd falsitatea atâtor răspunsuri ce nu îmi finalizează căutarea...

Cu cât mă scufund mai mult în imensitatea orașului...cu atât mai multă singurătate mă încearcă.

Cu cât mai multe nenorociri și dezastre, nedreptăți, vicii și ignoranță în jurul meu, CU ATÂT SIMT O NEVOIE IMEDIATĂ DE A-MI DEFINI VIAȚA.

De ce exist? Pentru ce?

Ce legătură are modesta-mi viață cu această lume măreață, în această istorie deseori necunoscută, în acest nou ceas al societății?

Cred cu toată siguranța că Tatăl m-a creat din iubire: El mă iubește, iar eu sunt obiectul acestei iubiri. El iubește lumea, iubește oamenii și mă creează pentru a face posibilă iubirea în această epocă în care trăiesc.

Astfel descopăr că Tatăl mă creează cu originalitate, cu speranță, cu o misiune de realizat: a face din lume PĂMÂNTUL LUI DUMNEZEU, asemănătoare Cuvântului prin mijlocirea iubirii, care este, înainte de toate, adevăr, dreptate, salvare.

Mi-a fost încredințată VOCAȚIA, intransferabilă, pe care trebuie să o împlinesc în scurta-mi existență.

Pentru ea exist, pentru ea Tatăl îmi dăruiește anumite oportunități și calități...

Dintotdeauna Tatăl mă concepe în Fiul Său Isus, mă creează după chipul Său și mă iubește în Duh, pentru a face din sărmanu-mi chip, OMUL ADEVĂRULUI SĂU, PROIECȚIE A IUBIRII SALE între frații mei oamenii.

Toate încercările mele în rugăciune, meditație și căutare, sunt pentru a mi se arăta zilnic voia Tatălui.

Unicul meu țel: SĂ FIU FIDEL misiunii de prezență eliberatoare, de slujire între oameni.

În fiecare zi descopăr noi și mai profunde experiențele vocației mele.

Astfel învăț să privesc lumea cu ochi noi. 

Și cred că toate lucrurile, persoanele și întâmplările leagă o nouă relație cu viața mea: totul devine o REVELAȚIE ce mă invită la convertire prin PREZENȚA ÎN SLUJIRE.

Totul devine o întrebare despre ce fac cu posibilitățile ce îmi sunt oferite. Totul mă acuză de lașitate, omisiune și anonimat...: săracul, bețivul, prostituata, invalidul, muncitorul exploatat...mă întreabă ce semnificație are existența mea pentru ei.

Ajung să descopăr că ei, prin strigătul lor dureros de ajutor, sunt ”RUGĂCIUNEA” pe care Domnul mi-o adresează spre dăruirea absolută a vieții mele.

Odată cu trecerea timpului, descopăr de fiecare dată mai profund că vocația nu este o realitate externă persoanei: este însăși propria existență către, prin, pentru...ceilalți.

ASTFEL MĂ CONCEPE DINTOTDEAUNA TATĂL...

Vocația nu înseamnă în mod fundamental ”a face ceva” ci ”A FI CINEVA”, ”a fi cineva pentru...”.

Vocația nu este o realitate străină de cucerit, ci potențialul interior ce crește și se dăruiește.

Simt un gol imens descoperindu-mă împărțit, atras și purtat de mii de dorințe și neliniști, superficial, definit de slăbiciuni și lașitate.

Și astfel îmi pare imposibil să realizez misiunea de prezență și dăruire cu care Tatăl m-a însărcinat...dar când depășesc criza, înțeleg că îndoielile mele sunt o chemare la rugăciune, o nevoie imediată de Domnul, ce mă obligă să renunț la mine și să mă abandonez puterii și forței Sale.

Îndoiala devine puternică nu din cauza îndoielii mele, ci din cauza abandonării rugăciunii și îndepărtării de problemele concrete ale oamenilor.

Vocația se construiește cu DA-ul de fiecare zi, descoperind în fiecare moment o nouă față a lui Dumnezeu în aproapele ce suferă și se distruge lângă mine. Doar prin iubire pot deveni CREDINCIOS.

Rugăciune:
”Poruncește, Doamne, că sluga ta ascultă”
Ce pot să-ți spun?
Nimic.
Doar că îmi păstrez inima deschisă, 
simțurile, 
tot ce sunt eu.
Pentru a putea auzi
Ceea ce dorești. 
Sunt aici pentru a face voia Ta. 
M-ai invadat, Doamne,
m-ai învins
și mi-ai dat viață.
Poruncește, Doamne, pentru că eu 
acum Te pot auzi.

TU ȘTII CĂ ATUNCI CÂND DOMNUL CHEAMĂ, CERE TOTUL.