Scrisoare pastorală
"Ca toţi să fie una!" (In 17,21)
Odată cu începutul pontificatului papei Ioan al
XXIII-lea s-a deschis o nouă eră pe drumul anevoios al ecumenismului,
pentru refacerea unităţii creştine. Flacăra speranţei unităţii în
credinţă, întreţinută cu mari eforturi pe tot timpul mileniului doi, s-a
reaprins, în mod surprinzător, prin spiritul curajos al noului papă şi
episcop al Romei, Papa cel Bun, Sfântul Părinte Ioan al
XXIII-lea, care s-a lăsat inspirat şi cucerit de rugăciunea-testament
proclamată de divinul întemeietor tocmai la Cina cea de Taină: "Ca toţi
să fie una!" (In 17,21).
Animat de rugăciunea lui Isus şi inspirat de
Duhul Sfânt, ca una dintre cele mai mari surprize ale secolului şi,
chiar mai mult, a mileniului doi, Papa cel Bun a anunţat întregii
Biserici convocarea unui nou Conciliu ecumenic.
A considerat că a venit timpul să se acorde rugăciunii lui Isus o adevărată ascultare şi să se caute mai intens împlinirea ei.
Prin această sfântă inspiraţie şi prin convocarea
Conciliului Vatican II, "Biserica Catolică, sub călăuzirea marelui ei
păstor, Ioan al XXIII-lea, s-a angajat ireversibil să străbată
calea căutării unităţii, invitându-i pe toţi să asculte glasul Duhului
Domnului, care învaţă cum trebuie citite cu atenţie "semnele
timpurilor". Experienţele pe care Biserica le-a trăit în aceşti ani şi
pe care continuă să le trăiască o ajută să se lumineze şi mai profund
asupra identităţii şi misiunii sale istorice", avea să precizeze un alt
mare papă, sfântul Ioan Paul al II-lea, în scrisoarea enciclică Ut unum sint (nr. 3).
Angajarea ecumenică a Bisericii Catolice reprezintă, de fapt, planul lui Dumnezeu de a-i aduna pe toţi în unitate.
Într-adevăr, Biserica e o realitate care nu este
închisă în sine însăşi, ci deschisă permanent dinamicii misionare şi
ecumenice, pentru că e trimisă în lume să vestească şi să dea mărturie,
să actualizeze şi să răspândească misterul de comuniune ce o constituie:
să adune toate şi să-i adune pe toţi în Cristos; să fie pentru toţi
"sacrament de unitate nedespărţită", preciza cu profundă convingere
acelaşi Sfânt Părinte, un continuator fidel şi plin de însufleţire al
Conciliului Vatican II şi un căutător necontenit al apropierii şi al
unităţii (cf. Ioan Paul al II-lea, Ut unum sint, nr. 5).
Lui îi aparţine afirmaţia reluată în multe
împrejurări că "dezbinarea contrazice pe faţă voinţa lui Cristos şi este
un scandal pentru lume, constituind chiar o piedică pentru cauza
preasfântă a vestirii evangheliei la toată făptura".
Nu cu mult timp înainte, la 21 noiembrie 2014,
s-au împlinit 50 de ani de la promulgarea decretului despre ecumenism al
Conciliului Vatican II cu titlul semnificativ Unitatis redintegratio, adică refacerea unităţii.
Acest document conciliar, care poartă semnătura fericitului Paul al
VI-lea, cel ce l-a urmat pe scaunul lui Petru pe sfântul Ioan al
XXIII-lea şi care are în spatele său confirmarea celor 2.137 de voturi
favorabile faţă de 11 împotrivă, a marcat fără îndoială un mare salt
calitativ în raporturile dintre Biserica Catolică şi celelalte Biserici
şi comunităţi ecleziale. El reprezintă, de fapt, poarta deschisă pe
calea dialogului între Bisericile creştine şi este un punct de referinţă
de neînlocuit pentru angajarea întregii Biserici Catolice şi a tuturor
membrilor ei de refacere a unităţii pierdute.
Iniţiativele pe care le-a urmat Biserica Catolică
pe drumul apropierii dintre creştini au avut şi au la bază acest
document şi întreaga convingere a părinţilor conciliari, după gândul
Sfântului Părinte Ioan al XXIII-lea şi al urmaşului său, fericitul Paul
al VI-lea.
Pe aceste coordonate a mers mai departe sfântul
papă Ioan Paul al II-lea, marele papă Benedict şi, desigur, actualul
Sfânt Părinte papa Francisc, omul surpriză şi liderul incontestabil al
căutării unităţii Bisericii.
Nu pot fi uitate toate iniţiativele acestor mari
papi, personalităţi carismatice şi providenţiale ale timpurilor noi, şi,
mai ales, nu trebuie să uităm ceea ce a reuşit să facă în scurt timp
actualul papă Francisc, care a decis să meargă mai departe pe urmele
înaintaşilor săi, căutând să facă noi paşi pe această cale a
ecumenismului.
Întâlnirea plină de respect şi dragoste frăţească
cu patriarhul Bartolomeu I la Ierusalim, la împlinirea a 50 de ani de
la istorica îmbrăţişare a papei Paul al VI-lea cu patriarhul ecumenic al
Constantinopolului, Atenagoras I, din anul de graţie 1964, repetarea
acestui gest de preţuire în Domnul şi noua îmbrăţişare frăţească de la
sfârşitul lunii noiembrie 2014, în sărbătoarea Sfântului Apostol Andrei,
de data aceasta la Constantinopol, sunt noi şi impresionanţi paşi pe
drumul obligatoriu al căutării unităţii.
Momentele ce s-au desfăşurat la Ierusalim şi la
Constantinopol, ca şi cele trăite la Roma în ultimii ani, cu diferite şi
fericite ocazii şi solemnităţi, ne dau o vie şi întemeiată speranţă că
paşii făcuţi în ultimii 50 de ani se vor transforma în noi momente de
apropiere spre împărtăşirea din acelaşi potir a celor două Biserici
surori.
Luna ianuarie, care ne invită la o reînnoită
săptămână de rugăciune pentru unitatea creştinilor, ne cheamă pe toţi la
noi şi adevărate momente de trăire sufletească, adică la clipe de
comuniune în spirit şi în rugăciune, când îl simţim alături pe Isus şi
pe ceilalţi fraţi creştini în căutarea unităţii pierdute.
Calea către unitate începe cu transformarea inimii, cu o convertire interioară, cum preciza decretul Unitatis redintegratio
la nr. 4, şi reprezintă o călătorie spirituală, care porneşte de la
întâlnirea fraţilor pentru a merge către prietenie, de la prietenie la
fraternitate, de la fraternitate la comuniune. Numai parcurgând acest
drum schimbarea este posibilă şi realizabilă.
E nevoie, aşadar, de o dispoziţie sinceră la
ascultarea şi urmarea îndemnurilor, care vine de la Duhul Sfânt, cel
care ne călăuzeşte spre adevărul întreg (cf. In 16,13).
Rugându-ne unii pentru alţii şi unii împreună cu
alţii, diferenţele noastre vor fi asumate şi depăşite în fidelitatea
faţă de Domnul şi de evanghelia sa. (cf. papa Francisc, 30 noiembrie
2014).
Este, aşadar, nevoie de întâlnire, de dialog, de
cunoaştere, de iertare şi de multă rugăciune dar este şi adevărat că
dorinţa sfântă de reconciliere a tuturor creştinilor în unitatea
Bisericii lui Cristos, una şi unică, depăşeşte puterile şi calităţile
omeneşti (cf. UR, 8 şi 24).
Speranţa noastră e alimentată însă de rugăciunea
lui Cristos însuşi care nu încetează să se roage pentru Biserică, pentru
ca în ea să se oglindească mereu imaginea unităţii fericite din sânul
Sfintei Treimi.
Să continuăm, aşadar, luminaţi de Duhul Sfânt pe
care el însuşi ni l-a dăruit şi l-a lăsat să rămână cu noi, astfel încât
eforturile noastre să fie mereu susţinute şi călăuzite de harul său
dumnezeiesc.
Drumul dialogului şi al rugăciunii continuă. Este
singura cale de a dobândi harul de a face ca vocea comună a celor care
cred să ajungă la Dumnezeul unităţii şi să se realizeze pe pământ
rugăciunea lui Cristos, care nu încetează să se îndrepte spre Tatăl în
numele tuturor celor care sunt ai săi: "Nu mă rog numai pentru ei, ci şi
pentru cei care vor crede în mine, prin cuvântul lor, ca toţi să fie
una, după cum tu, Tată, eşti în mine şi eu în tine, ca şi ei să fie una
în noi, pentru ca lumea să creadă că tu m-ai trimis" (In 17,20-21).
În Săptămâna de Rugăciune pentru Unitatea
Creştinilor (18-25 ianuarie), exemplul celor mai mari lideri ai
creştinismului, papa Francisc şi patriarhul ecumenic Bartolomeu I al
Constantinopolului, constituie un adevărat model de preţuire, iubire,
dialog şi rugăciune, pe care trebuie să-l urmăm şi să-l transformăm
într-o îmbrăţişare frăţească pe drumul refacerii unităţii creştine.
Lumea are nevoie de astfel de semne şi de astfel
de modele. Lumea are nevoie de unitate şi de iubire pentru ca toţi să
fim ca fraţii.
Cu bucurie şi binecuvântare de la Domnul unităţii şi al păcii!
Iaşi, 1 ianuarie 2015
+ Petru Gherghel, episcop de Iaşi
Preluat de pe http: //www.ercis.ro
Preluat de pe http: //www.ercis.ro
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu