Despre fidelitate

Fidelitatea…o virtute dificilă a timpurilor noastre, pe cât de dificilă pe atât de necesară. Cât de fideli suntem? Ne întrebăm poate deseori...și cum să facem în așa fel încât să rămânem fideli chemării adresate de Domnul fiecăruia dintre noi indiferent de statutul de viață pe care îl avem?

Fidelitatea în chemare nu trebuie considerată niciodată ca fiind ceva scontat ci ea implică o muncă asiduă, zi de zi, în mijlocul încercărilor inevitabile ale vieții, o reînnoire continuă a acelui DA prin care răspundem chemării divine. E ceea ce mărturisește de altfel și Ben Harrison, un frate misionar al Carității Maicii Tereza de Calcutta, care a lucrat mult în formarea și apostolatul comunităților sale pentru cei fără casă, prizonieri și drogați: "Îmi amintesc - scrie - când am intrat pentru prima oară în convent. Nu eram sigur că voi reuşi să rămân mai mult de o săptămână. Apoi, în timp ce treceau lunile, continuam să rămân surprins de faptul că încă mai eram acolo prezent. Luam lucrurile doar aşa cum veneau, zi după zi, şi aşteptam să văd cât va dura aceasta. În sfârşit, după câţiva ani de profesiune temporară, venise momentul să decid dacă să fac profesiunea perpetuă. Mă gândeam îndelung şi cu multă dificultate la posibilele opţiuni ce-mi stăteau în faţă". Nu a fost o decizie uşoară "întrucât avusesem mereu teamă să-mi asum un angajament, aşa încât gândul de a mă consacra lui Dumnezeu pentru tot restul vieţii mele (dar şi celorlalte realităţi implicite consacrării) mi se părea imposibil". Prin urmare, este necesar să analizăm bine existenţa îndoielilor şi dificultăţilor în viaţa noastră. Ele au o funcţie providenţială: "Ne menţin oneşti, ne amintesc din ce suntem făcuţi, şi câtă nevoie avem de Dumnezeu. Ne constrâng să luăm şi să reluăm hotărârea de a-l urma, o decizie care, ori de câte ori o luăm, se întăreşte tot mai mult".

 Uneori noi ne gândim la profesiune ca la un angajament care durează pentru o anumită perioadă, doar o perioadă mai lungă decât profesiunea temporară. În formula de depunere a voturilor, în fraternitatea mea, noi spunem că facem voturile pentru toată viaţa. Însă eu am înţeles că sensul profund al voturilor nu se măsoară în ani sau în alt mod. În acest act de credinţă şi de iubire eu spun că acum, în acest moment, vreau să-i dăruiesc lui Dumnezeu tot ceea ce sunt, tot ceea ce am, tot ceea ce iubesc, tot ceea ce fac şi tot ceea ce voi deveni, şi că vreau să fac aceasta în mod absolut, total, astăzi, pentru totdeauna în timp şi dincolo de timp. Aceasta este dorinţa mea. Perpetuu nu înseamnă zece, douăzeci sau cincizeci de ani, în funcţie de cât îmi este dat să mai trăiesc. Perpetuu înseamnă: pentru tot timpul şi dincolo de tot timpul, doresc să fiu unit cu Dumnezeul meu fără întrerupere, începând cu acest moment până în veşnicie".

 Dar ne întrebăm: "Cum este posibil să faci o astfel de dăruire de sine? Dacă nu sunt stăpân pe mine însumi, cum pot să mă ofer pe mine însumi? Dacă nu sunt stăpân pe zilele şi orele mele, şi cu atât mai mult pe viitorul meu, cum le pot dărui altcuiva?" Şi iată răspunsul: "Ştiu doar că am această dorinţă şi că această voinţă mi-a fost pusă în inimă în acest moment precis. Şi că această dorinţă pot să o şi pierd, în momentul imediat următor. Nu pot, deci, să mă încred în mine sau în ceva ce se află înlăuntrul meu, nu mă pot încrede în mine însumi, nici în cuvântul meu sau în promisiunea mea solemnă. Pot doar să mă încred în Dumnezeu, în milostivirea şi harul său. Totuşi, dorinţa de a-i aparţine lui este în acest moment atât de mare încât eu sunt gata să fiu ridicol, riscând falimentul şi dezonoarea. Sunt gata să-mi asum riscul de a-l provoca pe Dumnezeu să facă pentru mine ceea ce eu nu aş reuşi niciodată să fac de unul singur. Şi, aşa mă decid să fac profesiunea mea perpetuă". Este vorba despre un angajament care îmbrăţişează întreaga mea viaţă, dar care trebuie trăit zi după zi.

Ce poate să ne dea puterea de a persevera? Dacă cineva priveşte la sine însuşi şi la propria slăbiciune ar putea spune: "Nu ştiu dacă există ceva (în mine) care ar putea să mă păstreze fidel. S-ar putea întâmpla ca să plec chiar mâine. Însă ceea ce cred este că trebuie să mă încred în Dumnezeu, să mă rog lui cerându-i să continue să-mi dea dorinţa de a fi cu totul al său, în fiecare zi, zi de zi. Trebuie să fiu pregătit să trăiesc într-o nesiguranţă totală, sărac cu duhul, fără încredere în propria mea voinţă. Trebuie să fiu gata să cred că Dumnezeu îmi va da tot ceea ce îmi este de trebuinţă ca să fiu fidel, în fiecare zi. Pot să-i cer lui Dumnezeu să nu permită ca eu să abandonez acest drum. Pot să-l implor să mă facă să înţeleg nevoia absolută pe care o am de el, aşa încât să-i pot rămâne ataşat ca şi cum ar fi el cel care... îmi salvează viaţa în timpul unei furtuni. Pot să mă angajez, iar şi iar, de multe ori la rând. În momentul schimbării şi al creşterii, al găsirii salvării şi a noii vieţi, în momentul îndoielilor şi al întrebărilor, eu trebuie să dau totul, mereu şi continuu, trebuie să simt din nou nimicul meu şi bucuria care îmi vine din convingerea de a-i aparţine lui, mereu tot mai mult, dându-i astăzi ceea ce ieri nu primisem încă. Pentru că, dacă focul nu arde mereu tot mai adânc în inima trunchiului, va sfârşi prin a se stinge". Ceea ce contează este deci dăruirea totală și absolută de sine.

Pentru a susţine propria fidelitate, pe lângă rugăciune, hrana lecturii spirituale, primirea sfintei Împărtăşanii în starea de har şi reînnoirea prin spovadă, este important să avem un director spiritual sau "cineva care să mă oblige să fiu sincer cu mine însumi". Ştim bine că suntem capabili să ne înşelăm pe noi înșine şi să ne justificăm dorinţele. Tocmai de aceea avem nevoie de cineva care să ne ajute să vedem înşelăciunile noastre şi cele ale vrăjmaşului. Chiar şi fraţii din comunitate continuă să ne cheme pe calea cea dreaptă, cu condiţia ca noi să le acordăm atenţie şi să fim dispuși să-i ascultăm!".

Dumnezeu este «Cel Fidel». El ne dăruieşte «voinţa şi puterea de a acţiona» (Fil 2,13). Să ne rugăm ca el să continue să ne dăruiască aceste două daruri, iar noi să continuăm să rămânem deschişi să le primim, doar în această zi răspunzând fidelității Sale cu fidelitatea noastră.

Il volo della contemplazione

Quanto più un uccello si innalza dalla terra per volare più in alto, quanto più in alto sale, tanto maggiormente entra nell’aria più pura e più sicurezza trova, per non essere preso dai cacciatori: tanto più è sicuro quanto più in alto sale col suo volo. Così l’anima cristiana tanto è più sicura e libera da ogni predatore, quanto ella, col volo della sua contemplazione, più si alza nell’aria più pura che sta sotto del cielo della mia Divinità. Sali, dunque, quanto più puoi nella tranquillità di quest’aria, dove, in un amabile silenzio, ampiezza e sicurezza, avrai un respiro dolcissimo, delicato e retto.

…Quelli che sono nella libertà, godono un’allegrezza non interrotta, un’allegra libertà ed una suprema pace di cuore, ed i più fortunati sono quelli che tengono più forza nelle ali, per andare in alto. Chi più sa impennarti queste ali del niente che sono tutte le cose di qua e del niente che è lei stessa in sé, più salirà in alto, verso il suo Tutto infinito di ogni bene.

                              (Ven. M. Celeste Crostarosa, dai “Trattenimenti” IV)  

Metodologia iubirii

                                              

Oricât de simplu ar suna, metodologia iubirii este atât de dificilă în practică, încât ne ferim de folosirea ei. La prima vedere, ea pare chiar imposibilă. Cum e posibil să iubești oameni răi? Totuși, exact asta spun că trebuie să facem. Adică, dacă trebuie să facem o cercetare în siguranță asupra oamenilor răi, atunci să o facem în iubire. Trebuie să începem de la posibilitatea a priori a iubirii față de ei.

Calea iubirii este un echilibru dinamic al polurilor opuse, o tensiune creativă dureroasă a incertitudinilor, o punte dificilă între acțiuni extreme. Să luăm în considerare creșterea unui copil. A-i respinge toate comportamentele greșite înseamnă a nu-l iubi. A tolera toate comportamentele lui greșite înseamnă a nu-l iubi. Trebuie să fim și toleranți și intoleranți în același timp, acceptând și pretinzând, trebuie să fim rigizi și flexibili. E nevoie de o compasiune aproape dumnezeiască.

Nu este un lucru usor să îmbrățișezi urâțenia având ca motiv doar speranța că într-un fel necunoscut ar putea apărea o transformare a ei în frumusețe. Cum funcționează metodologia iubirii? Cum vindecă ea? Nu se știe exact pentru că iubirea poate lucra în multe feluri. Și nici unul dintre ele nu este previzibil. Știm că prima sarcină a iubirii este purificarea de sine. Atunci când cineva s-a purificat prin harul lui Dumnezeu, până acolo încât să ajungă să-și iubească dușmanii, se întâmplă un lucru foarte frumos. E ca și cum barierele sufletului ar deveni curate până la transparență, iar individul ar radia o lumină unică.  

Efectul acestei lumini diferă. Unii, pe drumul lor către sfințenie, se vor mișca mai ager, încurajați de ea. Alții, aflați în drumul lor către rău, atunci când vor întâlni lumina, își vor schimba direcția. Purtătorul luminii, care este doar un vehicul pentru ea, fiind lumina lui Dumnezeu, deseori nu va fi conștient de aceste efecte. În cele din urmă, cei care urăsc lumina o vor ataca. Lucrurile stau ca și cum acțiunile lor rele sunt puse în lumină și arse. Energia maligna este prin urmare secată, stăpânită și neutralizată. Procesul ar putea fi dureros pentru purtătorul luminii, uneori chiar fatal. Acest lucru nu înseamnă însă succesul răului. El mai degrabă se retrage. Răul a fost cel care l-a ridicat pe Cristos pe cruce, fapt care ne-a făcut pe noi să-l vedem din depărtare.

Compasiunea lui Dumnezeu:

Te cunosc. Te-am creat. Te-am iubit încă de pe când erai în pântecele mamei. Ai fugit -după cum știi- de iubirea mea, dar eu te iubesc la fel oricât de departe ai fugi. Eu sunt cel care ți-a dat chiar și puterea de a fugi și nu te voi lăsa niciodată. Eu te accept așa cum ești. Ești iertat. Îți știu toate suferințele. Le-am știut dintotdeauna. Mai presus de înțelegerea ta, când tu suferi, eu sufăr. Știu de asemenea toate micile trucuri prin care încerci să ascunzi urâțenia pe care ți-ai făcut-o tu însuți sau alții în viața ta. Dar tu ești frumos, mai profund decât poți tu vedea. Ești frumos deoarece tu însuți, ca persoana unică, reflecți deja ceva din frumusețea Sfințeniei Mele, într-un fel fără de sfârșit. Ești frumos pentru că Eu și doar Eu văd frumusețea care-ar trebui să devii. Prin puterea transformatoare a iubirii Mele, care e perfectă prin slăbiciune, frumusețea ta va căpăta perfecțiune. Vei deveni extrem de frumos, într-un fel unic, de neînlocuit. Pentru aceasta, nici Eu, nici tu nu vom lucra singuri, vom lucra împreună.