Piatra-Neamț - Despre o zi de marți la Viișoara

Un vechi proverb asiatic spune că ar trebui să stăm în meditaţie 20 de minute pe zi, numai dacă nu suntem prea ocupaţi - atunci ar trebui să stăm o oră. Intuind presiunea pe care o simţim la sfârşit de an, în apropierea sărbătorilor, părintele Gabriel Ciobanu, îndrumătorul nostru spiritual, ne-a propus, la fel cum sugerează şi proverbul, să avem o zi de reculegere colectivă, în care să ne deconectam de la problemele cotidiene şi să dăm ocazia sufletelor noastre să se facă auzite. Ideea a fost foarte bine primită, iar în urma discuţiilor, am stabilit ca în ziua de 16 decembrie 2014, să ne adunăm cu toţii la biserica măicuţelor benedectine de la Viişoara, o localitate din apropierea oraşului.

 Drumul până la mănăstire a pregătit momentele ce aveau să urmeze. Aerul rece, brazii poleiţi cu promoroaca, liniştea cerului de iarnă - toate ne-au detensionat şi treptat, ne-au deschis ca pe nişte flori de floarea-soarelui la îndemnurile părintelui. Am început cu o rugăciune, după care am făcut cunoştinţă cu maicile: trei femei blânde şi calde, ce emanau linişte sufletească din toată fiinţa lor.

După aceea, a urmat primul moment de meditaţie. În aparenţă, discuţiile ar fi putut părea comune, evidente, dar în realitate acestea au fost revelatoare tocmai pentru că spuneau lucruri simple, ce ne frământă pe fiecare dintre noi, dar pe care le exprimam cu greu în cuvinte. Am vorbit despre relaţii.

 Am înţeles că noi suntem rezultatul relaţiilor pe care le avem, iar relaţiile pe care le avem, depind de cum suntem noi. Există o conexiune, o relaţie puternică de interdependentă, pe care trebuie să învăţăm să o controlăm. Am discutat despre toate, de la relaţia de familie, prietenie şi de iubire, până la relaţia cu Dumnezeu, şi am încercat să aflăm motivele pentru care acţionăm şi reacţionăm în modul în care o facem.
 

 Pentru a vedea şi reversul medaliei, următoarea temă de discuţie a fost bârfă şi invidia - două otrăvuri puternice în orice relaţie. Aceasta a avut loc în cadrul sfintei Liturghii, iar cuvintele părintelui din timpul predicii au venit ca nişte mustrări blânde şi sfaturi preţioase. Următoarea frază conturează cel mai bine ideea de bârfa: "Minţile ilustre, discuta idei geniale, spirituale, elevate. Minţile medii discuta evenimente, iar minţile reduse îi discuta pe alţii". Aşadar, impresionaţi de lucrurile reamintite în timpul celor două meditaţii, ne-am rugat împreună la Dumnezeu, să ne întărească - aşa cum spune şi rugăciunea cercetaşului: "Dă-mi, Doamne, harul, să am mâinile curate, curata să-mi fie limba, gândurile curate (...)"

 După Liturghie, am concluzionat cele învăţate, fiecare spunându-şi părerea despre acea zi. Atunci am realizat cât de mult ne-a apropiat această experienţă şi cât contează să acorzi timp pentru reculegere (atât la nivel individual, cât şi pentru grup). Ca o notă generală, ne-am propus toţi să repetăm experienţă cât de curând.

Pentru că relaxarea să fie completă, am încheiat prin nişte jocuri, după care ne-am întors cu toţii la casele noastre, dornici să împărtăşim şi cu alţii bucuria ce şi-a făcut loc în sufletele noastre. Şi cel mai important, am reuşit să înţelegem secretul iubirii: "Dacă vrei să fii iubit, iubeşte!" (Seneca)

                                                                                                                       Maria Borcilă

                                                                                                          Preluat de pe http: // www.ercis.ro

Urare de Craciun

CRĂCIUN 2014

Crăciunul este pătrunderea iubirii în această lume întunecată, rece. Acestei lumi îi aparține și inima noastră. Și aici, bunătatea și iubirea pot să pătrundă. Nu trebuie să ne fie teamă că suntem săraci, goi și reci. Așa era și ieslea din staulul din Betleem. Ea avea însă o însușire determinantă: era deschisă.

Și, de fapt, asta este tot ce ni se cere de Crăciun: să fim deschiși. Dumnezeu sălășluiește în bunătatea ce trece de la om la om, în împăcarea dintre oameni, în înțelegerea reciprocă, în amabilitate și răbdare. Dumnezeu îi așteaptă pe oameni ca ei să-și deschidă inimile lor sărmane și reci pentru iubire asemenea ieslei, așteaptă ca ei să lase iubirea lui să acționeze în lume, să devină om pe pământ.

La noi este oare iubirea acasă, va găsi Dumnezeu locuință la noi?

Din suflet vă dorim să vă umpleți inima, mâinile, cu iubire. De Crăciun inima vă va fi plină ochi de bucurie!

Un An Nou 2015 binecuvântat!

                                                     Surorile Benedictine Viișoara 

Liniștea contemplativilor...șoaptă divină

Ziua în care Biserica comemorează Prezentarea la Templu a Preasfintei Fecioare Maria, 21 noiembrie 2014, este și ziua Pro Orantibus, a persoanelor de viață contemplativă. Pentru acești frați și surori ale noastre, liniștea este o componentă esențială a slujirii lor, un spațiu vital, care favorizează o trăire mai intensă și eficace în prezența Domnului, pentru binele Bisericii și al întregii lumi. Oferim în rândurile ce urmează o scurtă reflecție menită să pună în lumină frumusețea tăcută a acestei perle ascunse în inima Bisericii.

În societatea noastră, dominată de zgomot, liniștea înspăimântă și totodată fascinează. Este ”locul” în care putem sta față-n față cu noi înșine. Sau cu Domnul. Așa cum fac din primele secole ale creștinătății, călugări și călugărițe din diferite ordine și tradiții spirituale.

Zgomote din trafic, decibeli de discotecă, muzică în aeroport, iPod-uri și telefoane: un zgomot de fundal ne însoțește zi de zi. E ca și cum lumea modernă ar fi ostilă liniștii. Sau ca și cum ar ”culege” din ea doar sensul negativ. Pentru că există o liniște de moarte și una de viață, liniștea cimitirelor și cea a nou-născutului mulțumit că tocmai a fost hrănit. O liniște de dispreț, provocatoare. Și una de compătimire, miloasă. O liniște, semn de complicitate cu răul. Și o alta care, în realitate, este strigăt asurzitor împotriva nedreptăților.

Liniștea înspăimântă. Și fascinează în același timp. Înspăimîntă, pentru că te constrânge să te privești înăuntru, în adâncurile sufletului, cu riscul de a descoperi golul abisal al unei vieți umplute doar cu obiecte. Fascinează, pentru că este ”locul” posibilului, în care să te poți odihni, să poți respira, să te poți pune cu adevărat față-n față cu tine însuți sau cu Dumnezeu. Liniștea este din ce în ce mai mult ”marfă” rară, ”fruct exotic”, de cultivat ca un bun de mare preț. Chestie de excentrici..Și de călugări..Asemeni certozinilor din filmul lui Philip Gröning, ale căror fețe se pot vedea absorbite în rugăciune în timpul ocupațiilor zilnice: chipuri pacificate, pătrunse, într-un dialog tăcut cu Dumnezeu. Regizorul german a petrecut mai mult de patru luni cu discipolii sfântului Bruno, în mânăstirea de la Certosa. A observat cu atenție alternarea anotimpurilor, trezirea naturii după gerul iernii, freamătul vieții într-o floare sau în ramurile unui copac și din nou zăpada care acoperă totul. Pașii pe zăpadă, zgomotul plugului, mieunatul pisicilor cărora un călugăr le duce de mâncare, răgetul animalelor în depărtare, revărsarea asurzitoare a cascadelor, într-un cuvânt, muzica creației... Fără manierisme, fără o măiestrie aparentă, Gröning propune anumite  ”cadre” care nu sunt natură moartă ci viață ”tăcută”...

Filmul nu narează fapte, evenimente. Nu există o istorie. Timpul este suspendat, sau, mai bine spus, eliberat, sustras repetiției de gesturi alienante și restituit esențialului. Nu sunt cuvinte, doar acelea, puține, pronunțate în timpul plimbării de duminică. Nu este muzică, doar cea a naturii. Și, pentru cine privește, o cufundare în liniște, la început contrară  voinței, și apoi, după ce a fost pus în surdină zgomotul lumii, o liniște percepută  ca o purificare necesară, o formă de asceză, un act eliberator.

În zilele noastre, o știm prea bine, liniștea nu e la ordinea zilei, nu e trendy, pare a fi un lux, o alegere un pic snoabă a aristocraților și a celor ”pierde-vară”. Și, totuși, linștea este o necesitate vitală, un antidot împotriva dispersiei, a vanității sau a golului existențial. Filosoful Karl Jaspers are mare dreptate când afirmă: ”Ființele umane care nu știu ce înseamnă comuniunea în tăcere, nu sunt capabili să comunice cu adevărat.” Pe lângă asta, există, cum zicea Pascal, ”o elocvență a tăcerii”, care în iubire contează mai mult decât orice alt fel de limbaj.

Liniștea este o componentă  esențială a ”gramaticii dorinței”, cum ne-o confirmă  îndrăgostiții și misticii. Dar există, cum spuneam, fel și fel de liniște. Există o liniște care nu știe să facă să tacă tumultul interior și care este expresie a fricii și a golului. Există liniștea enigmatică a lui Buddha. Și este liniștea locuită de chipurile pe care le iubim. O liniște care ”flirtează” cu nimicul. Și o alta care este eliberare de gânduri inoportune, de tot ceea ce ne distrage. O liniște alienantă. Și o liniște care, conform părinților pustiului, este întâi de toate un ”habitare secum”, o locuire cu sine pentru a fi mai aproape de Domnul și de ceilalți, tipică persoanelor de viață contemplativă.

Dorim să ne rugăm în liniște pentru toate comunitățile și persoanele de viață contemplativă. Viața și prezența lor să genereze adevărate oaze în deșertul acestei lumi zbuciumate și să trezească în noi dorul de Paradis:

 ”Veșnice Părinte, îți mulțumim pentru mărturia tăcută a atâtor persoane care au îmbrățișat viața monastică. Mijlocirea lor în rugăciune este indispensabilă vieții și misiunii Bisericii, este pusă în slujba Noii Evanghelizări.

Fie ca rugăciunile și sacrificiile lor ”ascunse”, prin mijlocirea Preasfintei Fecioare Maria, contemplativa prin excelență, să genereze reînnoirea spirituală a Corpului Mistic al lui Cristos. Binecuvântează această formă specială de viață consacrată cu multe vocații autentice, care, îmbrățișând această separare de lume, să fie o anticipare a Împărăției tale veșnice. Prin Cristos Domnul nostru. Amin”.

Viişoara: Exerciţii spirituale pentru tinere

 Surorile Fiicele Sfintei Maria a Divinei Providenţe au organizat exerciţii spirituale pentru tinere, în perioada 27-31 august 2014, la Viişoara, cu tema "A fi fericit nu înseamnă a avea, ci a fi", sub îndrumarea pr. Petru-Sebastian Tamaş. 
 

Împreună cu tinerele am simţit din plin harul lui Dumnezeu şi ne-am bucurat de prezenţa surorile benedictine prin tot ceea ce ne-au oferit: cazare, dar mai ales zâmbete şi bucurie, amabilitate şi prietenie, deschidere şi bogăţie. Un moment important pentru formarea noastră a fost întâlnirea pe care am avut-o cu dânsele, adevărate clipe de fraternitate, de împărtăşire şi bucurie spirituală. Le-am răsplătit bogăţia interioară şi faptul că ne-au dăruit-o şi nouă cu două vase realizate de tinere la atelierul de cunoaştere şi lucru manual.

Iată impresiile tinerelor, cărora le mulţumim pentru că ne-au onorat cu prezenţa şi s-au deschis harului:

"Aceste zile petrecute la Viişoara m-au ajutat să redescopăr că lucrurile esenţiale sunt gratuite. Un om care iubeşte cu adevărat şi preţuieşte ceea ce a primit, este bucuros! Mi-au plăcut vorbele părintelui despre omul care stă în prezenţa Domnului, aceea că «miroase a Dumnezeu» şi că astfel îţi poţi da seama lângă ce fel de om te afli. Fiecare are nevoie de celălalt pentru a-l cunoaşte şi a-l face cunoscut mai bine pe Domnul. Bucuria este trăită împreună şi în comuniune! Îi mulţumesc lui Dumnezeu că mi-a oferit acest dar de care sper să mă folosesc în următorul traseu al vieţii mele" ( Simona D. - Roman).

"La Viişoara am trăit momente de har. Ne-am încărcat sufletul, am învăţat că Dumnezeu ne caută, iar noi suntem căutători pe acest pământ. Am aşteptat cu mare drag această provocare de a medita în casa surorilor benedictine. Oricine ar trebui să facă o experienţă în mănăstirea de la Viişoara, de aceea recomand cu drag să luăm pauză din viaţa cotidiană pentru sufletul nostru. Un mare rol în meditaţiile zilnice l-a avut pr. Petru Tamaş, dar şi surorile care au organizat aceste zile de reculegere, Fiicele Sfintei Maria a Divinei Providenţe. Este important să învăţăm să rămânem creştini mai ales după ce părăsim uşa bisericii şi să perseverăm în a face bine oricui, mai ales celor ce ni se par antipatici. O altă idee ce m-a marcat a fost aceea că noi trebuie să îi mulţumim Domnului pentru că nu ne asculta mereu rugăciunile, ci ne conduce cu braţul sau aşa cum şi-a propus în planul său. Nimic nu este întâmplător în viaţă, aşadar să ne găsim sensul doar alături de Cristos, să ne gândim cum ar vrea el să acţionăm în diverse momente şi să lăsăm gura lumii pentru că ne vom rata alegerile" (Iolanda B. - Bacău).

"Experienţa făcută la Viişoara mi-a umplut inima de bucurie prin faptul că m-a făcut să apreciez importanţa lui «a fi» în viaţa mea. Astfel m-am descoperit iubită de Dumnezeu pentru ceea ce sunt: un vas în mâinile olarului, iar tot ceea ce trebuie să fac este să mă las modelată. De acest gând m-am lăsat însoţită în aceste zile de har, dar şi de dorinţa de a deveni cât mai liberă pentru a asculta vocea Duhului şi pentru a împlini voinţa lui în viaţa mea. M-am lăsat surprinsă de modalitatea lui Dumnezeu de a alege şi a trimite, şi m-am simţit aleasă, asemeni celor «72 de aleşi», ca să dau mărturie despre bucuria de a crede în ambientul în care trăiesc. Şi care bucurie poate fi mai mare decât aceea de a te simţi iubit de Dumnezeu? Împreună cu Maria, mama noastră, îl preamăresc pe Domnul pentru lucrurile minunate pe care le-a înfăptuit până acum în viaţa mea, pentru că în istoria mea văd dorinţa sa de a mă mântui cu orice preţ. Suferinţa nu a reprezentat o piedică în calea bucuriei adevărate ce vine din iubire, sau în calea mântuirii, ci m-a ajutat să-l întâlnesc, să cresc şi să aprofundez relaţia cu el. Nu spun că a fost uşor, dar din fiecare astfel de moment m-am ales cu ceva ce înainte nu aveam. Darul acestor zile m-a ajutat să conştientizez mai mult ceea ce sunt şi misiunea mea: sunt iubită şi sunt chemată să iubesc şi să purific această iubire, unde sunt, aşa cum el m-a făcut; «Curaj! Eu sunt! Nu vă temeţi» (Mt 14,27)" (Ana Maria P. - Izvoare).

"Viişoara este locul unde divinul se întâlneşte cu umanul şi unde iubirea este nemărginită, iar bucuria de «a fi» se trăieşte din plin. Această experienţă alături de surorile din Mănăstirea de clauzură "Maica Unităţii" merită trăită de oricine, deoarece vocile suave şi rugăciunile înălţate de surori penetrează întreaga fiinţă, iar clipele de linişte şi pace interioară nu se pot găsi decât în intimitatea acelei tăceri şi vibraţii profunde unde te regăseşti doar tu cu el. Zilele alături de surorile guanelliene, de părintele Tamaş şi de tinere m-au făcut să trăiesc timpul mereu la prezent, iar frumuseţea şi bucuria întregului grup n-au impus bariere şi nici limite, deoarece totul s-a trăit la unison" (Luminiţa R. - Iaşi).

"Imaginea olarului (Dumnezeu olar) propusă în aceste zile a făcut să crească în mine credinţa, credinţă de a mă lăsa modelată de el, de a mă încredinţa grijii lui, pentru că acest olar divin nu creează oale nevrednice, e adevărat că uneori înfruntă un lut mai capricios, dar aceasta nu înseamnă că îl da deoparte, ci cu răbdare şi perseverenţa ajunge la un rezultat uimitor. Au fost zile pline de pace şi lumina, mulţumesc surorilor, părintelui şi lui Dumnezeu pentru că mi-au oferit această posibilitate de a participa la acest campus şi îmi doresc ca pe viitor să fiu un lut uşor de modelat, astfel încât olarului să-i facă plăcere că sunt în mâinile lui" (Alina C. - Moineşti).

"Aceste zile pentru mine au fost cu totul altfel, m-am apropiat mai mult de Dumnezeu, am reuşit să mă deschid şi să întreb tot ce aveam neclar. A fost prima experienţă unde am văzut mediul de viaţă a surorilor benedictine. Când am ajuns acolo şi le-am văzut după gratii, am simţit ceva cu adevărat înfricoşător. Diferite întrebări legate de viaţa lor îmi răsunau în minte, iar surorile prin disponibilitatea lor m-au ajutat să le găsesc câte un răspuns. Le mulţumesc fetelor, surorilor şi părintelui pentru că de la fiecare am învăţat câte ceva" (Ana-Maria C. - Moineşti).

"Am avut bucuria de a lua parte la exerciţiile spirituale care s-au ţinut la Surorile Benedictine din Viişoara. Deşi nu a fost prima experienţă, am trăit-o altfel. A fost cu adevărat un timp special în care am încercat şi cred că am reuşit, zic eu, să aprofundăm cuvântul lui Dumnezeu şi asta doar cu ajutorul pr. Petru Tamaş şi al surorilor din Congregaţia «Fiicele Sfintei Maria a Divinei Providenţe». Uşor-uşor îmi dau seama că adevărata fericire vine atunci când reuşim cu adevărat să-l căutăm şi să-l cunoaştem pe Domnul. Trebuie să ne bazăm pe ceea ce suntem şi să ignorăm pe cât posibil ceea ce avem. Datorită acestor zile petrecute cu Dumnezeu am prins forţa cu care trebuie să înaintez în viaţă. Am avut oportunitatea de a înţelege cu adevărat că Domnul este «olarul» şi doar de el trebuie să mă las «modelata». Tot în aceste zile, alături de persoanele din grup, m-am simţit un ucenic al Domnului, fiind acolo doar pentru a se pregăti să vestească şi să trăiască Evanghelia. Adevărată familie se formează acolo unde se aduna în Cristos şi pentru Cristos. Sunt absolut convinsă că viaţa nu are niciun farmec dacă încă nu întâlneşti adevărata iubire a lui Isus. A fost un timp minunat, un timp care a rămas de altfel sculptat în inimă" (Rafaela - Scheia).

Sr. Victoria Pop
şi sr. Tatiana Gheghici

* * *

Mai multe fotografii de la acest eveniment vor fi disponibile pe site-ul Congregaţiei "Fiicele Sfintei Maria a Divinei Providenţe": www.surorileguanelliene.ro, în secţiunea Activităţi. 

Preluat de pe http://www.ercis.ro

Îngerul calmului

”Să nu ai nimic, dar să posezi totul”: prin aceste cuvinte ar putea fi descrisă atitudinea înțelepților din toate religiile și din toate timpurile. Numai cine nu-și ancorează inima de o creatură, numai cine reușește să se detașeze de ceea ce alții rămân legați, este cu adevărat liber. Pentru misticii evului mediu conceptul de calm era important. Este calmă persoana care și-a abandonat eul propriu și s-a adăpostit în Dumnezeu, persoana care a devenit liniștită în inima sa pentru că s-a cufundat în încrederea în divinitate. În mistică, calmul exprimă eliberarea omului de eul său, golirea de preocupări și temeri pentru sine, pentru ca Dumnezeu să se poată naște în inima noastră, pentru ca noi să ne cunoaștem în intimitate adevărata noastră fire, nucleul pur al persoanei. Atunci când calmul este văzut ca atitudine de libertate interioară, de liniște interioară, ca distanță sănătoasă față de ceea ce din exterior năvălește în mine, ca distanță față de ceea ce amenință să mă ”invadeze” și să mă ia sub stăpânire, ea nu este pur și simplu o atitudine de caracter. Ea poate fi exersată. Pentru a ajunge la calm, eu trebuie să părăsesc multe lucruri.

Înainte de toate eu trebuie să părăsesc lumea. Misticii ne spun acest lucru. Antonio, părintele eremiților, a început prin a părăsi tot ce avea pentru a deveni liber pentru viață. Trebuie să se renunțe la atașamentul față de proprietate, față de succes, față de recunoașterea meritelor.

Cine însă rămâne atașat de ceva material devine dependent, iar dependența contrazice demnitatea umană. Adesea noi suntem destul de dependenți de bunăstarea noastră, de tabieturi, de persoane. Într-o scriere a Sfinților Părinți, un eremit ne explică, prin intermediul unei imagini, că noi putem să ne găsim bucuria numai în atitudinea de ”renunțare”. Un copil vede mai multe nuci într-un vas de sticlă. Bagă mâna pentru a lua cât mai multe, dar pumnul său închis nu reușește să treacă de gura strâmtă a vasului. Trebuie să renunțe la nuci. Poți să le mănânci numai dacă le iei una câte una.

Renunțarea nu este un gest ascetic pe care îl realizăm prin eforturi enorme și istovire. El derivă mai curând din profunda dorință de libertate interioară și din sentimentul că viața noastră devine cu adevărat rodnică numai dacă suntem independenți și liberi. Dacă nu mai depindem de ceea ce alții gândesc despre noi și așteaptă de la noi, dacă nu mai suntem dependenți de recunoașterea și de atenția celorlalți, intrăm în contact cu adevăratul nostru eu.

Calmul însă cere și detașare de mine însumi. Nu trebuie să mă ancorez de mine însumi, de preocupările mele, de angoasele mele, de sentimentele mele de depresie. Multe persoane se atașează de propriile lor răni. Nu reușesc să le abandoneze. Se folosesc de ele ca acuză împotriva persoanelor care le-au lovit. Făcând astfel, în cele din urmă refuză viața. Noi trebuie să renunțăm și la rănile și la umilirile noastre. Ai nevoie de îngerul calmului care să te introducă în arta renunțării la sine și la trecutul tău care să te învețe să fii capabil de a te distanța de tine însuți, de a te retrage și de a-ți privi viața dintr-un punct de vedere diferit, dintr-un punct de vedere de dincolo de tine însuți.

                                                                                                                    (după Anselm Grun) 

   

Zece sfaturi pentru o viaţă mai fericită de la Papa Francisc

 Papa Francisc a oferit într-un interviu acordat săptămânalului argentinian "Viva" un ghid

pentru o viaţă fericită.

El le recomandă oamenilor să închidă televizorul în timpul mesei pentru a comunica mai bine cu membrii familiei, iar părinţilor le transmite să îşi facă timp pentru a se juca împreună cu cei mici. 

Suveranul Pontif ne mai îndeamnă să evităm criticarea semenilor, să fim deschişi şi generoşi şi să nu practicăm prozelitismul. 

Zece paşi către o viaţă mai fericită, în opinia Papei Francisc:

1. Trăieşte şi lasă-i şi pe ceilalţi să trăiască.

2. Fii generos! Oamenii trebuie să fie deschişi şi generoşi cu ceilalţi deoarece cei care se retrag în sine riscă să devină egocentrici. "Iar apele care stagnează devin fetide". 

3. Acţionaţi cu calm în viaţă!

4. Un mod sănătos de petrecere a timpului liber. În opinia Papei, "consumerismul ne-a adus anxietate". Părinţii ar trebui să-şi facă timp pentru a se juca cu copiii şi să închidă televizorul atunci când stau la masă.

5. Duminica ar trebui să fie zi de sărbătoare. Şi muncitorii ar trebui să fie liberi în această zi dedicată familiei. 

6. Găsiţi căi inovative de a crea slujbe pentru cei tineri. "Trebuie să fim creativi cu tinerii. Dacă nu vor avea oportunităţi, vor începe să consume droguri" şi vor fi mai vulnerabili la suicid. 

7. Respectaţi şi îngrijiţi natura! Degradarea mediului se numără printre cele mai mari provocări ale momentului.

8. Nu mai fiţi negativi! "Nevoia de a vorbi urât despre alţii indică lipsa respectului de sine. Este mai sănătos să renunţi repede la lucrurile rele."

9. Nu faceţi prozelitism. Respectaţi credinţa celorlalţi. "Biserica creşte prin atractivitate, nu prin prozelitism", a declarat Papa."

10. Munciţi pentru pace. "Trăim în vremuri cu multe războaie, trebuie să facem un apel la pace. Pacea lasă impresia că este tăcută, dar nu este, e întotdeauna proactivă" şi dinamică, mai spune suveranul Pontif.