Liniștea contemplativilor...șoaptă divină

Ziua în care Biserica comemorează Prezentarea la Templu a Preasfintei Fecioare Maria, 21 noiembrie 2014, este și ziua Pro Orantibus, a persoanelor de viață contemplativă. Pentru acești frați și surori ale noastre, liniștea este o componentă esențială a slujirii lor, un spațiu vital, care favorizează o trăire mai intensă și eficace în prezența Domnului, pentru binele Bisericii și al întregii lumi. Oferim în rândurile ce urmează o scurtă reflecție menită să pună în lumină frumusețea tăcută a acestei perle ascunse în inima Bisericii.

În societatea noastră, dominată de zgomot, liniștea înspăimântă și totodată fascinează. Este ”locul” în care putem sta față-n față cu noi înșine. Sau cu Domnul. Așa cum fac din primele secole ale creștinătății, călugări și călugărițe din diferite ordine și tradiții spirituale.

Zgomote din trafic, decibeli de discotecă, muzică în aeroport, iPod-uri și telefoane: un zgomot de fundal ne însoțește zi de zi. E ca și cum lumea modernă ar fi ostilă liniștii. Sau ca și cum ar ”culege” din ea doar sensul negativ. Pentru că există o liniște de moarte și una de viață, liniștea cimitirelor și cea a nou-născutului mulțumit că tocmai a fost hrănit. O liniște de dispreț, provocatoare. Și una de compătimire, miloasă. O liniște, semn de complicitate cu răul. Și o alta care, în realitate, este strigăt asurzitor împotriva nedreptăților.

Liniștea înspăimântă. Și fascinează în același timp. Înspăimîntă, pentru că te constrânge să te privești înăuntru, în adâncurile sufletului, cu riscul de a descoperi golul abisal al unei vieți umplute doar cu obiecte. Fascinează, pentru că este ”locul” posibilului, în care să te poți odihni, să poți respira, să te poți pune cu adevărat față-n față cu tine însuți sau cu Dumnezeu. Liniștea este din ce în ce mai mult ”marfă” rară, ”fruct exotic”, de cultivat ca un bun de mare preț. Chestie de excentrici..Și de călugări..Asemeni certozinilor din filmul lui Philip Gröning, ale căror fețe se pot vedea absorbite în rugăciune în timpul ocupațiilor zilnice: chipuri pacificate, pătrunse, într-un dialog tăcut cu Dumnezeu. Regizorul german a petrecut mai mult de patru luni cu discipolii sfântului Bruno, în mânăstirea de la Certosa. A observat cu atenție alternarea anotimpurilor, trezirea naturii după gerul iernii, freamătul vieții într-o floare sau în ramurile unui copac și din nou zăpada care acoperă totul. Pașii pe zăpadă, zgomotul plugului, mieunatul pisicilor cărora un călugăr le duce de mâncare, răgetul animalelor în depărtare, revărsarea asurzitoare a cascadelor, într-un cuvânt, muzica creației... Fără manierisme, fără o măiestrie aparentă, Gröning propune anumite  ”cadre” care nu sunt natură moartă ci viață ”tăcută”...

Filmul nu narează fapte, evenimente. Nu există o istorie. Timpul este suspendat, sau, mai bine spus, eliberat, sustras repetiției de gesturi alienante și restituit esențialului. Nu sunt cuvinte, doar acelea, puține, pronunțate în timpul plimbării de duminică. Nu este muzică, doar cea a naturii. Și, pentru cine privește, o cufundare în liniște, la început contrară  voinței, și apoi, după ce a fost pus în surdină zgomotul lumii, o liniște percepută  ca o purificare necesară, o formă de asceză, un act eliberator.

În zilele noastre, o știm prea bine, liniștea nu e la ordinea zilei, nu e trendy, pare a fi un lux, o alegere un pic snoabă a aristocraților și a celor ”pierde-vară”. Și, totuși, linștea este o necesitate vitală, un antidot împotriva dispersiei, a vanității sau a golului existențial. Filosoful Karl Jaspers are mare dreptate când afirmă: ”Ființele umane care nu știu ce înseamnă comuniunea în tăcere, nu sunt capabili să comunice cu adevărat.” Pe lângă asta, există, cum zicea Pascal, ”o elocvență a tăcerii”, care în iubire contează mai mult decât orice alt fel de limbaj.

Liniștea este o componentă  esențială a ”gramaticii dorinței”, cum ne-o confirmă  îndrăgostiții și misticii. Dar există, cum spuneam, fel și fel de liniște. Există o liniște care nu știe să facă să tacă tumultul interior și care este expresie a fricii și a golului. Există liniștea enigmatică a lui Buddha. Și este liniștea locuită de chipurile pe care le iubim. O liniște care ”flirtează” cu nimicul. Și o alta care este eliberare de gânduri inoportune, de tot ceea ce ne distrage. O liniște alienantă. Și o liniște care, conform părinților pustiului, este întâi de toate un ”habitare secum”, o locuire cu sine pentru a fi mai aproape de Domnul și de ceilalți, tipică persoanelor de viață contemplativă.

Dorim să ne rugăm în liniște pentru toate comunitățile și persoanele de viață contemplativă. Viața și prezența lor să genereze adevărate oaze în deșertul acestei lumi zbuciumate și să trezească în noi dorul de Paradis:

 ”Veșnice Părinte, îți mulțumim pentru mărturia tăcută a atâtor persoane care au îmbrățișat viața monastică. Mijlocirea lor în rugăciune este indispensabilă vieții și misiunii Bisericii, este pusă în slujba Noii Evanghelizări.

Fie ca rugăciunile și sacrificiile lor ”ascunse”, prin mijlocirea Preasfintei Fecioare Maria, contemplativa prin excelență, să genereze reînnoirea spirituală a Corpului Mistic al lui Cristos. Binecuvântează această formă specială de viață consacrată cu multe vocații autentice, care, îmbrățișând această separare de lume, să fie o anticipare a Împărăției tale veșnice. Prin Cristos Domnul nostru. Amin”.