”Să nu ai nimic, dar să posezi totul”: prin aceste cuvinte ar putea fi descrisă atitudinea înțelepților din toate religiile și din toate timpurile. Numai cine nu-și ancorează inima de o creatură, numai cine reușește să se detașeze de ceea ce alții rămân legați, este cu adevărat liber. Pentru misticii evului mediu conceptul de calm era important. Este calmă persoana care și-a abandonat eul propriu și s-a adăpostit în Dumnezeu, persoana care a devenit liniștită în inima sa pentru că s-a cufundat în încrederea în divinitate. În mistică, calmul exprimă eliberarea omului de eul său, golirea de preocupări și temeri pentru sine, pentru ca Dumnezeu să se poată naște în inima noastră, pentru ca noi să ne cunoaștem în intimitate adevărata noastră fire, nucleul pur al persoanei. Atunci când calmul este văzut ca atitudine de libertate interioară, de liniște interioară, ca distanță sănătoasă față de ceea ce din exterior năvălește în mine, ca distanță față de ceea ce amenință să mă ”invadeze” și să mă ia sub stăpânire, ea nu este pur și simplu o atitudine de caracter. Ea poate fi exersată. Pentru a ajunge la calm, eu trebuie să părăsesc multe lucruri.
Înainte de toate eu trebuie să părăsesc lumea. Misticii ne spun acest lucru. Antonio, părintele eremiților, a început prin a părăsi tot ce avea pentru a deveni liber pentru viață. Trebuie să se renunțe la atașamentul față de proprietate, față de succes, față de recunoașterea meritelor.
Cine însă rămâne atașat de ceva material devine dependent, iar dependența contrazice demnitatea umană. Adesea noi suntem destul de dependenți de bunăstarea noastră, de tabieturi, de persoane. Într-o scriere a Sfinților Părinți, un eremit ne explică, prin intermediul unei imagini, că noi putem să ne găsim bucuria numai în atitudinea de ”renunțare”. Un copil vede mai multe nuci într-un vas de sticlă. Bagă mâna pentru a lua cât mai multe, dar pumnul său închis nu reușește să treacă de gura strâmtă a vasului. Trebuie să renunțe la nuci. Poți să le mănânci numai dacă le iei una câte una.
Renunțarea nu este un gest ascetic pe care îl realizăm prin eforturi enorme și istovire. El derivă mai curând din profunda dorință de libertate interioară și din sentimentul că viața noastră devine cu adevărat rodnică numai dacă suntem independenți și liberi. Dacă nu mai depindem de ceea ce alții gândesc despre noi și așteaptă de la noi, dacă nu mai suntem dependenți de recunoașterea și de atenția celorlalți, intrăm în contact cu adevăratul nostru eu.
Calmul însă cere și detașare de mine însumi. Nu trebuie să mă ancorez de mine însumi, de preocupările mele, de angoasele mele, de sentimentele mele de depresie. Multe persoane se atașează de propriile lor răni. Nu reușesc să le abandoneze. Se folosesc de ele ca acuză împotriva persoanelor care le-au lovit. Făcând astfel, în cele din urmă refuză viața. Noi trebuie să renunțăm și la rănile și la umilirile noastre. Ai nevoie de îngerul calmului care să te introducă în arta renunțării la sine și la trecutul tău care să te învețe să fii capabil de a te distanța de tine însuți, de a te retrage și de a-ți privi viața dintr-un punct de vedere diferit, dintr-un punct de vedere de dincolo de tine însuți.
(după Anselm Grun)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu