Exemplu de sfințenie pentru cauza unității creștinilor

FERICITA  MARIA  GABRIELLA  SAGHEDDU (1914 - 1939)

Maria Sagheddu (1914-1939) s-a născut la Dorgali, în Sardinia, într-o familie de ciobani. Martorii copilăriei și ai adolecenței sale ne-o prezintă ca fiind încăpățânată, critică, contestatară, rebelă. Cu toate acestea, înzestrată cu un profund simț al datoriei, al devotamentului și al ascultării, o ascultare însă cu aspecte contradictorii: “Asculta mormâind, dar era supusă. Răspundea cu nu, dar imediat se apuca de treabă”, asigură martorii.
Toți cei din jurul ei au văzut-o cu uimire schimbându-se spre optsprezece ani. Încetul cu încetul, se îmblânzește, nu se mai mânie, devine gânditoare, austeră, răbdătoare și rezervată. Se dedică mai mult rugăciunii, este mai atentă la nevoile aproapelui. Cere să fie înscrisă la Acțiunea Catolică. Începând de acum, devine mai supusă inspirațiilor Domnului, dorind să împlinească voia Sa. La douăzeci și unu de ani, se hotârăște să se consacre lui Dumnezeu și, urmând sfaturile părintelui său spiritual, intră la Mănăstirea Trapistă din Grottaferrata, o comunitate săracă din punct de vedere financiar și cultural, condusă atunci de Maica Maria Pia Gullini.
Viața spirituală a sorei Maria Gabriella va fi caracterizată de două elemente esențiale:

- cel dintâi și cel mai evident este recunoștința pentru milostivirea pe care Dumnezeu i-a dovedit-o, cerându-i să-i aparțină în întregime: îi plăcea să se compare cu Fiul risipitor și nu știa decât să mulțumească pentru chemarea sa la viața monahală, pentru mănăstire, pentru superioare, pentru surori, pentru tot. “Cât de bun este Domul!”, repeta neîncetat. Această recunoștință o va însoți până în ultimile sale clipe, până la agonie.
- cel de al-doilea este dorința sa de a răspunde harului cu toată puterea sa, ca să se săvârșească în ea ceea ce Domnul a început, ca să se împlinească voia lui Dumnezeu. Este conștientă că doar așa va putea ajunge la pacea adevărată.
În timpul noviciatului, trăiește cu teama că va fi dată afară, dar după ce-și depune voturile, învinge această frică și trăiește într-o abandonare plină de pace și încredere. Din acest moment, crește în ea dorința de a se oferi pe deplin. “Acum, Tu trebuie să acționezi!” îi va spune Domnului. Scurta sa viață monahală (trei ani și jumătate) se sâvărșește ca o euharistie, având doar grija de a se lepăda cu totul de sine pentru a-L urma pe Cristos în ascultarea Sa față de Tatăl, până la moarte. Vocația sorei Maria Gabriella a fost aceea a jertfei smerite, a dăruirii de sine totale Domnului.
Amintirile surorilor despre ea sunt simple și grăitoare: mereu gata să se recunoască vinovată, cerându-le iertare celorlalți fără să se îndreptățească, smerită, simplă și sinceră, gata să îndeplinească cu bucurie orice munca, ostenindu-se de bună voie cu muncile cele mai grele, fără să spună nimănui nimic.
Depunându-și voturile, îsi dă seama încă și mai mult de nevrednicia sa : “Viața mea nu valorează nimic, zice, pot s-o ofer liniștită.”
Stareța sa, Maica Maria Pia Gullini, era foarte sensibilă la mișcarea ecumenică și se ruga mult pentru unitatea creștinilor. A transmis și comunității sale această mare dorință a sufletului său. Atunci când, la invitația unui pionier al ecumenismului din Biserica Romano-Catolica, părintele Couturier, le prezintă surorilor îndemnul la rugăciune și la jertfa pentru marea cauză a unității creștinilor, sora Maria Gabriella simte că această chemare o privește în mod deosebit, că este vorba de o chemare la a-și jertfi tânăra sa viață. “Simt că Domnul mi-o cere, îi mărturisește stareței sale, mă simt chemată la aceasta, chiar atunci când nu vreau să mă gândesc.”
Drumul său este rapid, fără șovăire. Preocupată de a râmăne mereu în ascultare, conștientă de propria sa fragilitate, neavând decât o singură dorință: “voia lui Dumnezeu, slava Sa”, Maria Gabriella ajunge la această libertate care o duce la asemănarea deplină cu Isus care, “iubindu-i pe ai Săi care erau în lume, până la sfârșit i-a iubit.” (Io 13,1) În fata sfâșierii Trupului lui Hristos, simte nevoia de a se jertfi pe sine însăși, o jertfă pe care a împlinit-o până la capăt.
Încă din seara jertfei sale, tuberculoza pune stâpănire pe tânăra maica, care până atunci era perfect sănătoasă: o va duce la moarte după cincisprezece luni de suferință. În seara zilei de 23 aprilie 1939, sora Maria Gabriella își sfârșește îndelungata suferință, lăsându-se cu totul în voia lui Dumnezeu. Chiar în acest moment, clopotele sunau sfârșitul Duminicii Bunului Păstor, această duminică în care evanghelia vestește: “Va fi o singură turmă și un singur păstor.” (Io 10,16) Jertfa sa, chiar înainte de a fi săvârșită, ajunsese cunoscută în lumea anglicană, și de atunci a găsit un ecou larg în inimile multor credincioși din diferite confesiuni. În decursul anilor următori, un mare număr de candidate s-au prezentat la mănăstirea din Grottaferrata: prin aceasta, sora Maria Gabriella și-a dovedit foarte concret recunoștința față de comunitate.
Trupul său, care s-a aflat neatins în momentul recunoașterii din 1957, se odihnește acum într-o capelă (Cenacolul Unității) vecină cu Mănăstirea din Vitorchiano, unde comunitatea din Grottaferrata s-a transferat.
La patruzeci și patru de ani de la moartea sa, sora Maria Gabriella a fost beatificată de Sanctitatea Sa Papa Ioan Paul al II-lea, în Bazilica Sfântul Paul de la Roma, la 25 ianuarie 1983, sărbătoarea Convertirii Sfântului Apostol Paul și ziua în care se încheie Săptămâna de rugăciune pentru unitatea creștinilor.

Preluat de pe:  http://www.trappistevitorchiano.it/storia-beata-maria-gabriella-biografia.asp?Lang=RO

În drumul refacerii unității creștine - Rugăciunea

Scrisoare pastorală         

"Ca toţi să fie una!" (In 17,21)

Odată cu începutul pontificatului papei Ioan al XXIII-lea s-a deschis o nouă eră pe drumul anevoios al ecumenismului, pentru refacerea unităţii creştine. Flacăra speranţei unităţii în credinţă, întreţinută cu mari eforturi pe tot timpul mileniului doi, s-a reaprins, în mod surprinzător, prin spiritul curajos al noului papă şi episcop al Romei, Papa cel Bun, Sfântul Părinte Ioan al XXIII-lea, care s-a lăsat inspirat şi cucerit de rugăciunea-testament proclamată de divinul întemeietor tocmai la Cina cea de Taină: "Ca toţi să fie una!" (In 17,21).

Animat de rugăciunea lui Isus şi inspirat de Duhul Sfânt, ca una dintre cele mai mari surprize ale secolului şi, chiar mai mult, a mileniului doi, Papa cel Bun a anunţat întregii Biserici convocarea unui nou Conciliu ecumenic.

A considerat că a venit timpul să se acorde rugăciunii lui Isus o adevărată ascultare şi să se caute mai intens împlinirea ei.

Prin această sfântă inspiraţie şi prin convocarea Conciliului Vatican II, "Biserica Catolică, sub călăuzirea marelui ei păstor, Ioan al XXIII-lea, s-a angajat ireversibil să străbată calea căutării unităţii, invitându-i pe toţi să asculte glasul Duhului Domnului, care învaţă cum trebuie citite cu atenţie "semnele timpurilor". Experienţele pe care Biserica le-a trăit în aceşti ani şi pe care continuă să le trăiască o ajută să se lumineze şi mai profund asupra identităţii şi misiunii sale istorice", avea să precizeze un alt mare papă, sfântul Ioan Paul al II-lea, în scrisoarea enciclică Ut unum sint (nr. 3).

Angajarea ecumenică a Bisericii Catolice reprezintă, de fapt, planul lui Dumnezeu de a-i aduna pe toţi în unitate.

Într-adevăr, Biserica e o realitate care nu este închisă în sine însăşi, ci deschisă permanent dinamicii misionare şi ecumenice, pentru că e trimisă în lume să vestească şi să dea mărturie, să actualizeze şi să răspândească misterul de comuniune ce o constituie: să adune toate şi să-i adune pe toţi în Cristos; să fie pentru toţi "sacrament de unitate nedespărţită", preciza cu profundă convingere acelaşi Sfânt Părinte, un continuator fidel şi plin de însufleţire al Conciliului Vatican II şi un căutător necontenit al apropierii şi al unităţii (cf. Ioan Paul al II-lea, Ut unum sint, nr. 5).

Lui îi aparţine afirmaţia reluată în multe împrejurări că "dezbinarea contrazice pe faţă voinţa lui Cristos şi este un scandal pentru lume, constituind chiar o piedică pentru cauza preasfântă a vestirii evangheliei la toată făptura".

Nu cu mult timp înainte, la 21 noiembrie 2014, s-au împlinit 50 de ani de la promulgarea decretului despre ecumenism al Conciliului Vatican II cu titlul semnificativ Unitatis redintegratio, adică refacerea unităţii. Acest document conciliar, care poartă semnătura fericitului Paul al VI-lea, cel ce l-a urmat pe scaunul lui Petru pe sfântul Ioan al XXIII-lea şi care are în spatele său confirmarea celor 2.137 de voturi favorabile faţă de 11 împotrivă, a marcat fără îndoială un mare salt calitativ în raporturile dintre Biserica Catolică şi celelalte Biserici şi comunităţi ecleziale. El reprezintă, de fapt, poarta deschisă pe calea dialogului între Bisericile creştine şi este un punct de referinţă de neînlocuit pentru angajarea întregii Biserici Catolice şi a tuturor membrilor ei de refacere a unităţii pierdute.

Iniţiativele pe care le-a urmat Biserica Catolică pe drumul apropierii dintre creştini au avut şi au la bază acest document şi întreaga convingere a părinţilor conciliari, după gândul Sfântului Părinte Ioan al XXIII-lea şi al urmaşului său, fericitul Paul al VI-lea.

Pe aceste coordonate a mers mai departe sfântul papă Ioan Paul al II-lea, marele papă Benedict şi, desigur, actualul Sfânt Părinte papa Francisc, omul surpriză şi liderul incontestabil al căutării unităţii Bisericii.

Nu pot fi uitate toate iniţiativele acestor mari papi, personalităţi carismatice şi providenţiale ale timpurilor noi, şi, mai ales, nu trebuie să uităm ceea ce a reuşit să facă în scurt timp actualul papă Francisc, care a decis să meargă mai departe pe urmele înaintaşilor săi, căutând să facă noi paşi pe această cale a ecumenismului.

Întâlnirea plină de respect şi dragoste frăţească cu patriarhul Bartolomeu I la Ierusalim, la împlinirea a 50 de ani de la istorica îmbrăţişare a papei Paul al VI-lea cu patriarhul ecumenic al Constantinopolului, Atenagoras I, din anul de graţie 1964, repetarea acestui gest de preţuire în Domnul şi noua îmbrăţişare frăţească de la sfârşitul lunii noiembrie 2014, în sărbătoarea Sfântului Apostol Andrei, de data aceasta la Constantinopol, sunt noi şi impresionanţi paşi pe drumul obligatoriu al căutării unităţii.

Momentele ce s-au desfăşurat la Ierusalim şi la Constantinopol, ca şi cele trăite la Roma în ultimii ani, cu diferite şi fericite ocazii şi solemnităţi, ne dau o vie şi întemeiată speranţă că paşii făcuţi în ultimii 50 de ani se vor transforma în noi momente de apropiere spre împărtăşirea din acelaşi potir a celor două Biserici surori.

Luna ianuarie, care ne invită la o reînnoită săptămână de rugăciune pentru unitatea creştinilor, ne cheamă pe toţi la noi şi adevărate momente de trăire sufletească, adică la clipe de comuniune în spirit şi în rugăciune, când îl simţim alături pe Isus şi pe ceilalţi fraţi creştini în căutarea unităţii pierdute.

Calea către unitate începe cu transformarea inimii, cu o convertire interioară, cum preciza decretul Unitatis redintegratio la nr. 4, şi reprezintă o călătorie spirituală, care porneşte de la întâlnirea fraţilor pentru a merge către prietenie, de la prietenie la fraternitate, de la fraternitate la comuniune. Numai parcurgând acest drum schimbarea este posibilă şi realizabilă.

E nevoie, aşadar, de o dispoziţie sinceră la ascultarea şi urmarea îndemnurilor, care vine de la Duhul Sfânt, cel care ne călăuzeşte spre adevărul întreg (cf. In 16,13).

Rugându-ne unii pentru alţii şi unii împreună cu alţii, diferenţele noastre vor fi asumate şi depăşite în fidelitatea faţă de Domnul şi de evanghelia sa. (cf. papa Francisc, 30 noiembrie 2014).

Este, aşadar, nevoie de întâlnire, de dialog, de cunoaştere, de iertare şi de multă rugăciune dar este şi adevărat că dorinţa sfântă de reconciliere a tuturor creştinilor în unitatea Bisericii lui Cristos, una şi unică, depăşeşte puterile şi calităţile omeneşti (cf. UR, 8 şi 24).

Speranţa noastră e alimentată însă de rugăciunea lui Cristos însuşi care nu încetează să se roage pentru Biserică, pentru ca în ea să se oglindească mereu imaginea unităţii fericite din sânul Sfintei Treimi.

Să continuăm, aşadar, luminaţi de Duhul Sfânt pe care el însuşi ni l-a dăruit şi l-a lăsat să rămână cu noi, astfel încât eforturile noastre să fie mereu susţinute şi călăuzite de harul său dumnezeiesc.

Drumul dialogului şi al rugăciunii continuă. Este singura cale de a dobândi harul de a face ca vocea comună a celor care cred să ajungă la Dumnezeul unităţii şi să se realizeze pe pământ rugăciunea lui Cristos, care nu încetează să se îndrepte spre Tatăl în numele tuturor celor care sunt ai săi: "Nu mă rog numai pentru ei, ci şi pentru cei care vor crede în mine, prin cuvântul lor, ca toţi să fie una, după cum tu, Tată, eşti în mine şi eu în tine, ca şi ei să fie una în noi, pentru ca lumea să creadă că tu m-ai trimis" (In 17,20-21).

În Săptămâna de Rugăciune pentru Unitatea Creştinilor (18-25 ianuarie), exemplul celor mai mari lideri ai creştinismului, papa Francisc şi patriarhul ecumenic Bartolomeu I al Constantinopolului, constituie un adevărat model de preţuire, iubire, dialog şi rugăciune, pe care trebuie să-l urmăm şi să-l transformăm într-o îmbrăţişare frăţească pe drumul refacerii unităţii creştine.

Lumea are nevoie de astfel de semne şi de astfel de modele. Lumea are nevoie de unitate şi de iubire pentru ca toţi să fim ca fraţii.

Cu bucurie şi binecuvântare de la Domnul unităţii şi al păcii!

Iaşi, 1 ianuarie 2015

+ Petru Gherghel, episcop de Iaşi

Preluat de pe http: //www.ercis.ro