Ziua în care Biserica
comemorează Prezentarea la Templu a Preasfintei Fecioare Maria, 21 noiembrie
2014, este și ziua Pro Orantibus, a persoanelor de viață contemplativă. Pentru
acești frați și surori ale noastre, liniștea este o componentă esențială a
slujirii lor, un spațiu vital, care favorizează o trăire mai intensă și eficace
în prezența Domnului, pentru binele Bisericii și al întregii lumi. Oferim în
rândurile ce urmează o scurtă reflecție menită să pună în lumină frumusețea
tăcută a acestei perle ascunse în inima Bisericii.
În societatea noastră, dominată de zgomot, liniștea înspăimântă și totodată
fascinează. Este ”locul” în care putem sta față-n față cu noi înșine. Sau cu
Domnul. Așa cum fac din primele secole ale creștinătății, călugări și
călugărițe din diferite ordine și tradiții spirituale.
Zgomote din trafic, decibeli de discotecă, muzică în aeroport, iPod-uri și
telefoane: un zgomot de fundal ne însoțește zi de zi. E ca și cum lumea modernă
ar fi ostilă liniștii. Sau
ca și cum ar ”culege” din ea doar sensul negativ. Pentru că există o liniște de
moarte și una de viață, liniștea cimitirelor și cea a nou-născutului mulțumit
că tocmai a fost hrănit. O
liniște de dispreț, provocatoare. Și una de compătimire, miloasă. O liniște,
semn de complicitate cu răul. Și o alta care, în realitate, este strigăt
asurzitor împotriva nedreptăților.
Liniștea înspăimântă. Și fascinează în același timp. Înspăimîntă, pentru că
te constrânge să te privești înăuntru, în adâncurile sufletului, cu riscul de a
descoperi golul abisal al unei vieți umplute doar cu obiecte. Fascinează,
pentru că este ”locul” posibilului, în care să te poți odihni, să poți respira,
să te poți pune cu adevărat față-n față cu tine însuți sau cu Dumnezeu. Liniștea
este din ce în ce mai mult ”marfă” rară, ”fruct exotic”, de cultivat ca un bun
de mare preț. Chestie de excentrici..Și de călugări..Asemeni certozinilor din
filmul lui Philip Gröning, ale căror fețe se pot vedea absorbite în rugăciune
în timpul ocupațiilor zilnice: chipuri pacificate, pătrunse, într-un dialog
tăcut cu Dumnezeu. Regizorul german a petrecut mai mult de patru luni cu discipolii
sfântului Bruno, în mânăstirea de la Certosa. A observat cu atenție alternarea
anotimpurilor, trezirea naturii după gerul iernii, freamătul vieții într-o
floare sau în ramurile unui copac și din nou zăpada care acoperă totul. Pașii
pe zăpadă, zgomotul plugului, mieunatul pisicilor cărora un călugăr le duce de
mâncare, răgetul animalelor în depărtare, revărsarea asurzitoare a cascadelor, într-un
cuvânt, muzica creației... Fără manierisme, fără o măiestrie aparentă, Gröning
propune anumite ”cadre” care nu sunt
natură moartă ci viață ”tăcută”...
Filmul nu narează fapte, evenimente. Nu există o istorie. Timpul este suspendat,
sau, mai bine spus, eliberat, sustras repetiției de gesturi alienante și
restituit esențialului. Nu sunt cuvinte, doar acelea, puține, pronunțate în
timpul plimbării de duminică. Nu este muzică, doar cea a naturii. Și, pentru
cine privește, o cufundare în liniște, la început contrară voinței, și apoi, după ce a fost pus în
surdină zgomotul lumii, o liniște percepută
ca o purificare necesară, o formă de asceză, un act eliberator.
În zilele noastre, o știm prea bine, liniștea nu e la ordinea zilei, nu e trendy, pare a fi un lux, o alegere un
pic snoabă a aristocraților și a celor ”pierde-vară”. Și, totuși, linștea este
o necesitate vitală, un antidot împotriva dispersiei, a vanității sau a golului
existențial. Filosoful Karl Jaspers are mare dreptate când afirmă: ”Ființele
umane care nu știu ce înseamnă comuniunea în tăcere, nu sunt capabili să
comunice cu adevărat.” Pe lângă asta, există, cum zicea Pascal, ”o elocvență a
tăcerii”, care în iubire contează mai mult decât orice alt fel de limbaj.
Liniștea este o componentă esențială
a ”gramaticii dorinței”, cum ne-o confirmă îndrăgostiții și misticii. Dar există, cum
spuneam, fel și fel de liniște. Există o liniște care nu știe să facă să tacă
tumultul interior și care este expresie a fricii și a golului. Există liniștea
enigmatică a lui Buddha. Și este liniștea locuită de chipurile pe care le
iubim. O liniște care ”flirtează” cu nimicul. Și o alta care este eliberare de
gânduri inoportune, de tot ceea ce ne distrage. O liniște alienantă. Și o
liniște care, conform părinților pustiului, este întâi de toate un ”habitare
secum”, o locuire cu sine pentru a fi mai aproape de Domnul și de ceilalți,
tipică persoanelor de viață contemplativă.
Dorim să ne rugăm în liniște pentru toate comunitățile și persoanele de
viață contemplativă. Viața și prezența lor să genereze adevărate oaze în
deșertul acestei lumi zbuciumate și să trezească în noi dorul de Paradis:
”Veșnice
Părinte, îți mulțumim pentru mărturia tăcută a atâtor persoane care au
îmbrățișat viața monastică. Mijlocirea lor în rugăciune este indispensabilă
vieții și misiunii Bisericii, este pusă în slujba Noii Evanghelizări.
Fie ca rugăciunile și
sacrificiile lor ”ascunse”, prin mijlocirea Preasfintei Fecioare Maria,
contemplativa prin excelență, să genereze reînnoirea spirituală a Corpului
Mistic al lui Cristos. Binecuvântează această formă specială de viață
consacrată cu multe vocații autentice, care, îmbrățișând această separare de
lume, să fie o anticipare a Împărăției tale veșnice. Prin Cristos Domnul nostru.
Amin”.
