Viişoara: Exerciţii spirituale pentru tinere

 Surorile Fiicele Sfintei Maria a Divinei Providenţe au organizat exerciţii spirituale pentru tinere, în perioada 27-31 august 2014, la Viişoara, cu tema "A fi fericit nu înseamnă a avea, ci a fi", sub îndrumarea pr. Petru-Sebastian Tamaş. 
 

Împreună cu tinerele am simţit din plin harul lui Dumnezeu şi ne-am bucurat de prezenţa surorile benedictine prin tot ceea ce ne-au oferit: cazare, dar mai ales zâmbete şi bucurie, amabilitate şi prietenie, deschidere şi bogăţie. Un moment important pentru formarea noastră a fost întâlnirea pe care am avut-o cu dânsele, adevărate clipe de fraternitate, de împărtăşire şi bucurie spirituală. Le-am răsplătit bogăţia interioară şi faptul că ne-au dăruit-o şi nouă cu două vase realizate de tinere la atelierul de cunoaştere şi lucru manual.

Iată impresiile tinerelor, cărora le mulţumim pentru că ne-au onorat cu prezenţa şi s-au deschis harului:

"Aceste zile petrecute la Viişoara m-au ajutat să redescopăr că lucrurile esenţiale sunt gratuite. Un om care iubeşte cu adevărat şi preţuieşte ceea ce a primit, este bucuros! Mi-au plăcut vorbele părintelui despre omul care stă în prezenţa Domnului, aceea că «miroase a Dumnezeu» şi că astfel îţi poţi da seama lângă ce fel de om te afli. Fiecare are nevoie de celălalt pentru a-l cunoaşte şi a-l face cunoscut mai bine pe Domnul. Bucuria este trăită împreună şi în comuniune! Îi mulţumesc lui Dumnezeu că mi-a oferit acest dar de care sper să mă folosesc în următorul traseu al vieţii mele" ( Simona D. - Roman).

"La Viişoara am trăit momente de har. Ne-am încărcat sufletul, am învăţat că Dumnezeu ne caută, iar noi suntem căutători pe acest pământ. Am aşteptat cu mare drag această provocare de a medita în casa surorilor benedictine. Oricine ar trebui să facă o experienţă în mănăstirea de la Viişoara, de aceea recomand cu drag să luăm pauză din viaţa cotidiană pentru sufletul nostru. Un mare rol în meditaţiile zilnice l-a avut pr. Petru Tamaş, dar şi surorile care au organizat aceste zile de reculegere, Fiicele Sfintei Maria a Divinei Providenţe. Este important să învăţăm să rămânem creştini mai ales după ce părăsim uşa bisericii şi să perseverăm în a face bine oricui, mai ales celor ce ni se par antipatici. O altă idee ce m-a marcat a fost aceea că noi trebuie să îi mulţumim Domnului pentru că nu ne asculta mereu rugăciunile, ci ne conduce cu braţul sau aşa cum şi-a propus în planul său. Nimic nu este întâmplător în viaţă, aşadar să ne găsim sensul doar alături de Cristos, să ne gândim cum ar vrea el să acţionăm în diverse momente şi să lăsăm gura lumii pentru că ne vom rata alegerile" (Iolanda B. - Bacău).

"Experienţa făcută la Viişoara mi-a umplut inima de bucurie prin faptul că m-a făcut să apreciez importanţa lui «a fi» în viaţa mea. Astfel m-am descoperit iubită de Dumnezeu pentru ceea ce sunt: un vas în mâinile olarului, iar tot ceea ce trebuie să fac este să mă las modelată. De acest gând m-am lăsat însoţită în aceste zile de har, dar şi de dorinţa de a deveni cât mai liberă pentru a asculta vocea Duhului şi pentru a împlini voinţa lui în viaţa mea. M-am lăsat surprinsă de modalitatea lui Dumnezeu de a alege şi a trimite, şi m-am simţit aleasă, asemeni celor «72 de aleşi», ca să dau mărturie despre bucuria de a crede în ambientul în care trăiesc. Şi care bucurie poate fi mai mare decât aceea de a te simţi iubit de Dumnezeu? Împreună cu Maria, mama noastră, îl preamăresc pe Domnul pentru lucrurile minunate pe care le-a înfăptuit până acum în viaţa mea, pentru că în istoria mea văd dorinţa sa de a mă mântui cu orice preţ. Suferinţa nu a reprezentat o piedică în calea bucuriei adevărate ce vine din iubire, sau în calea mântuirii, ci m-a ajutat să-l întâlnesc, să cresc şi să aprofundez relaţia cu el. Nu spun că a fost uşor, dar din fiecare astfel de moment m-am ales cu ceva ce înainte nu aveam. Darul acestor zile m-a ajutat să conştientizez mai mult ceea ce sunt şi misiunea mea: sunt iubită şi sunt chemată să iubesc şi să purific această iubire, unde sunt, aşa cum el m-a făcut; «Curaj! Eu sunt! Nu vă temeţi» (Mt 14,27)" (Ana Maria P. - Izvoare).

"Viişoara este locul unde divinul se întâlneşte cu umanul şi unde iubirea este nemărginită, iar bucuria de «a fi» se trăieşte din plin. Această experienţă alături de surorile din Mănăstirea de clauzură "Maica Unităţii" merită trăită de oricine, deoarece vocile suave şi rugăciunile înălţate de surori penetrează întreaga fiinţă, iar clipele de linişte şi pace interioară nu se pot găsi decât în intimitatea acelei tăceri şi vibraţii profunde unde te regăseşti doar tu cu el. Zilele alături de surorile guanelliene, de părintele Tamaş şi de tinere m-au făcut să trăiesc timpul mereu la prezent, iar frumuseţea şi bucuria întregului grup n-au impus bariere şi nici limite, deoarece totul s-a trăit la unison" (Luminiţa R. - Iaşi).

"Imaginea olarului (Dumnezeu olar) propusă în aceste zile a făcut să crească în mine credinţa, credinţă de a mă lăsa modelată de el, de a mă încredinţa grijii lui, pentru că acest olar divin nu creează oale nevrednice, e adevărat că uneori înfruntă un lut mai capricios, dar aceasta nu înseamnă că îl da deoparte, ci cu răbdare şi perseverenţa ajunge la un rezultat uimitor. Au fost zile pline de pace şi lumina, mulţumesc surorilor, părintelui şi lui Dumnezeu pentru că mi-au oferit această posibilitate de a participa la acest campus şi îmi doresc ca pe viitor să fiu un lut uşor de modelat, astfel încât olarului să-i facă plăcere că sunt în mâinile lui" (Alina C. - Moineşti).

"Aceste zile pentru mine au fost cu totul altfel, m-am apropiat mai mult de Dumnezeu, am reuşit să mă deschid şi să întreb tot ce aveam neclar. A fost prima experienţă unde am văzut mediul de viaţă a surorilor benedictine. Când am ajuns acolo şi le-am văzut după gratii, am simţit ceva cu adevărat înfricoşător. Diferite întrebări legate de viaţa lor îmi răsunau în minte, iar surorile prin disponibilitatea lor m-au ajutat să le găsesc câte un răspuns. Le mulţumesc fetelor, surorilor şi părintelui pentru că de la fiecare am învăţat câte ceva" (Ana-Maria C. - Moineşti).

"Am avut bucuria de a lua parte la exerciţiile spirituale care s-au ţinut la Surorile Benedictine din Viişoara. Deşi nu a fost prima experienţă, am trăit-o altfel. A fost cu adevărat un timp special în care am încercat şi cred că am reuşit, zic eu, să aprofundăm cuvântul lui Dumnezeu şi asta doar cu ajutorul pr. Petru Tamaş şi al surorilor din Congregaţia «Fiicele Sfintei Maria a Divinei Providenţe». Uşor-uşor îmi dau seama că adevărata fericire vine atunci când reuşim cu adevărat să-l căutăm şi să-l cunoaştem pe Domnul. Trebuie să ne bazăm pe ceea ce suntem şi să ignorăm pe cât posibil ceea ce avem. Datorită acestor zile petrecute cu Dumnezeu am prins forţa cu care trebuie să înaintez în viaţă. Am avut oportunitatea de a înţelege cu adevărat că Domnul este «olarul» şi doar de el trebuie să mă las «modelata». Tot în aceste zile, alături de persoanele din grup, m-am simţit un ucenic al Domnului, fiind acolo doar pentru a se pregăti să vestească şi să trăiască Evanghelia. Adevărată familie se formează acolo unde se aduna în Cristos şi pentru Cristos. Sunt absolut convinsă că viaţa nu are niciun farmec dacă încă nu întâlneşti adevărata iubire a lui Isus. A fost un timp minunat, un timp care a rămas de altfel sculptat în inimă" (Rafaela - Scheia).

Sr. Victoria Pop
şi sr. Tatiana Gheghici

* * *

Mai multe fotografii de la acest eveniment vor fi disponibile pe site-ul Congregaţiei "Fiicele Sfintei Maria a Divinei Providenţe": www.surorileguanelliene.ro, în secţiunea Activităţi. 

Preluat de pe http://www.ercis.ro

Îngerul calmului

”Să nu ai nimic, dar să posezi totul”: prin aceste cuvinte ar putea fi descrisă atitudinea înțelepților din toate religiile și din toate timpurile. Numai cine nu-și ancorează inima de o creatură, numai cine reușește să se detașeze de ceea ce alții rămân legați, este cu adevărat liber. Pentru misticii evului mediu conceptul de calm era important. Este calmă persoana care și-a abandonat eul propriu și s-a adăpostit în Dumnezeu, persoana care a devenit liniștită în inima sa pentru că s-a cufundat în încrederea în divinitate. În mistică, calmul exprimă eliberarea omului de eul său, golirea de preocupări și temeri pentru sine, pentru ca Dumnezeu să se poată naște în inima noastră, pentru ca noi să ne cunoaștem în intimitate adevărata noastră fire, nucleul pur al persoanei. Atunci când calmul este văzut ca atitudine de libertate interioară, de liniște interioară, ca distanță sănătoasă față de ceea ce din exterior năvălește în mine, ca distanță față de ceea ce amenință să mă ”invadeze” și să mă ia sub stăpânire, ea nu este pur și simplu o atitudine de caracter. Ea poate fi exersată. Pentru a ajunge la calm, eu trebuie să părăsesc multe lucruri.

Înainte de toate eu trebuie să părăsesc lumea. Misticii ne spun acest lucru. Antonio, părintele eremiților, a început prin a părăsi tot ce avea pentru a deveni liber pentru viață. Trebuie să se renunțe la atașamentul față de proprietate, față de succes, față de recunoașterea meritelor.

Cine însă rămâne atașat de ceva material devine dependent, iar dependența contrazice demnitatea umană. Adesea noi suntem destul de dependenți de bunăstarea noastră, de tabieturi, de persoane. Într-o scriere a Sfinților Părinți, un eremit ne explică, prin intermediul unei imagini, că noi putem să ne găsim bucuria numai în atitudinea de ”renunțare”. Un copil vede mai multe nuci într-un vas de sticlă. Bagă mâna pentru a lua cât mai multe, dar pumnul său închis nu reușește să treacă de gura strâmtă a vasului. Trebuie să renunțe la nuci. Poți să le mănânci numai dacă le iei una câte una.

Renunțarea nu este un gest ascetic pe care îl realizăm prin eforturi enorme și istovire. El derivă mai curând din profunda dorință de libertate interioară și din sentimentul că viața noastră devine cu adevărat rodnică numai dacă suntem independenți și liberi. Dacă nu mai depindem de ceea ce alții gândesc despre noi și așteaptă de la noi, dacă nu mai suntem dependenți de recunoașterea și de atenția celorlalți, intrăm în contact cu adevăratul nostru eu.

Calmul însă cere și detașare de mine însumi. Nu trebuie să mă ancorez de mine însumi, de preocupările mele, de angoasele mele, de sentimentele mele de depresie. Multe persoane se atașează de propriile lor răni. Nu reușesc să le abandoneze. Se folosesc de ele ca acuză împotriva persoanelor care le-au lovit. Făcând astfel, în cele din urmă refuză viața. Noi trebuie să renunțăm și la rănile și la umilirile noastre. Ai nevoie de îngerul calmului care să te introducă în arta renunțării la sine și la trecutul tău care să te învețe să fii capabil de a te distanța de tine însuți, de a te retrage și de a-ți privi viața dintr-un punct de vedere diferit, dintr-un punct de vedere de dincolo de tine însuți.

                                                                                                                    (după Anselm Grun)