Le rugăm pe Surorile de la Mănăstirea „Maica Unităţii” să ne împărtăşească
câte ceva din „aventura” lor benedictină în România (interviu realizat de Pr. Celeste Pianezze, membru al Comisiei de Ecumenism C.R.S.M).
1.
Aţi venit în România din dorinţa expresă a PS
Petru Gherghel, episcop de Iaşi. De ce o mănăstire benedictină situată între
cele de la Bistriţa,
Văratec, Agapia?
Considerăm că Mănăstirea Benedictină „Maica Unităţii”,
atât ca realizare cât şi ca poziţionare geografică în această zonă centrală a
monahismului ortodox român face parte dintr-un plan deosebit al Providenţei
divine care a inspirat-o, i-a fost alături de la primii paşi ai proiectului şi
până astăzi când continuă să o asiste în ciuda multelor dificultăţi pe care le
întâmpină, normale de altfel oricărui început de drum, într-un context socio-cultural
şi religios în care viaţa contemplativă este încă prea puţin cunoscută şi
înţeleasă dată fiind lipsa unei tradiţii monastice îndelungate. Locul a fost
ales la propunerea PS Petru Gherghel, într-o zonă frumos împădurită, într-un
cadru mirific, liniştit, propice stilului de viaţă contemplativă caracterizată
de o trăire mai intensă şi intimă în prezenţa divinităţii, de spiritul de
reculegere şi meditaţie, de înălţare sufletească iar construirea ei s-a
realizat cu ajutorul Providenţei şi a sacrificiilor surorilor din Arhicenobiul
Benedictin „Sfântul Andrei apostolul” din Arpino (IT).
E sugestivă prezenţa ei în zona cea mai bogată a celor
mai înfloritoare Mănăstiri ortodoxe. În această îmbinare vedem prefigurată
unitatea celor două Biserici surori. În România există un bun raport între
creştinii catolici şi cei ortodocşi. Nu întâmplător vorbim de o mănăstire
benedictină într-o ţară majoritar ortodoxă dacă e să ţinem cont de faptul că
Sfântul Benedict, fondatorul Ordinului nostru este un sfânt respectat şi
venerat chiar şi de fraţii ortodocşi tocmai pentru că el nu este nici catolic
nici ortodox pentru că a trăit cu 500 de ani înainte de schisma din 1054.
Poziţionarea geografică a Mănăstirii noastre, dincolo de aceste considerente,
vrea să sugereze că de fraţii ortodocşi ne uneşte aceeaşi iubire de Cristos,
aceleaşi valori comune, că slujim aceluiaşi Dumnezeu şi că Monahismul catolic
şi cel Ortodox, în rugăciune şi dialog vor fi instrumentele privilegiate de
Dumnezeu pentru a conduce Bisericile surori la unitatea şi comuniunea deplină.
2.
Numele Mănăstirii, „Maica Unităţii”, are o
semnificaţie simbolică?
Putem afirma că numele Mănăstirii are o semnificaţie
cu atât mai simbolică cu cât în România, ţară majoritar ortodoxă, situată la
răscrucea dintre Orient şi Occident, în care creştinii catolici ocupă doar 5%
din totalul populaţiei, problema ecumenismului deţine un loc important şi
actual.
Construirea unei Mănăstiri catolice benedictine în
România nu este deci întâmplătoare ci o considerăm ca pe un dar al Providenţei
făcut Bisericii locale şi universale, Providenţă care a condus în mod miraculos
toate etapele acestui proces uman-divin. E demn de menţionat faptul că
proiectul a fost încredinţat de la bun început Mariei, care, după cum a
declarat Papa Paul al VI-lea, este Maica Unităţii datorită rolului său matern
de a unifica toţi membrii familiei umane, proiect făcut cu scopul de a aduce
laudă lui Dumnezeu şi de a mijloci pentru necesităţile întregii lumi şi Biserici,
într-un mod particular pentru realizarea deplinei comuniuni dintre Bisericile
surori. În Mănăstirea noastră din Arpino de unde a început întreaga aventură
benedictină pe pământ românesc, de veacuri este păstrată o statuie a Maicii
Domnului din Loreto care a obţinut minuni extraordinare pentru noi şi pentru
cei din Arpino încât a fost proclamată Patroana oraşului. În faţa ei am mers cu
proiectul în mână şi i-am spus: „Tu ştii că am primit o invitaţie să fondăm o
Mănăstire catolică în România dar ştii şi faptul că nu avem nici tinere, nici bani
pentru a o construi. Cu toate acestea, suntem dispuse la orice sacrificiu,
chiar şi acela de a termina toate resursele noastre, dar tu trebuie să ne
ajuţi! Ce am putea realiza numai cu forţele noastre? Avem multă încredere în
Tine şi dacă Tu vrei această Mănăstire, procură Tu vocaţii şi bani!” şi i-am
pus proiectul sub mantie. Angajamentul nostru era irevocabil…
3.
Viaţa monastică ce a luat naştere în Orient a
constituit o legătură importantă între creştinii din Orient şi cei din
Occident. În timpuri mai recente au fost întemeiate comunităţi de viaţă
monastică angajate în mod evident pe calea ecumenismului, ca de exemplu
Mănăstirea de la Chevetogne,
Grandchamp, comunitatea din Taizè, comunitatea monastică de la Bosè. Pentru aceste
comunităţi ecumenismul este forţa propulsatoare. Sunt aceste comunităţi un
punct de referinţă pentru voi?
Este impropriu să afirmăm că aceste comunităţi sunt
pentru noi un punct de referinţă. Punctele de referinţă atât pentru noi cât şi
pentru ele considerăm că sunt: Sfânta Evanghelie, Magisteriul Bisericii şi
Sfânta Regulă. Sunt ele care ne ghidează şi ne orientează viaţa monastică iar
noi încercăm să fim fidele acestora.
Asta nu ne împiedică totuşi să avem cu ele un raport
de prietenie şi de comuniune frăţească la nivel spiritual, fără a întreţine însă
o colaborare prea strânsă. În acest sens am primit invitaţii de participare la
întâlniri ecumenice din partea comunităţii de la Bosè, de la Assissi sau pentru
celebrarea Vesperelor ecumenice cu Sfântul Părinte la sfârşitul Săptămânii de
rugăciune pentru unitatea creştinilor, invitaţii care au fost onorate în măsura
posibilităţilor. Chiar şi comunitatea noastră a fost gazda unor astfel de
iniţiative, ca de exemplu organizarea unei conferinţe inter-religioase la Arpino unde s-au întâlnit
reprezentanţi aparţinând diverselor religii orientale şi occidentale.
Superiorii noştri fac parte şi din comisia inter-religioasă a Organizaţiei
mondiale monastice DIM. Toate acestea demonstrează faptul că există o implicare
şi o colaborare şi din partea noastră în această cauză comună de realizare a
unităţii creştinilor.
4.
Ce contribuţie puteţi aduce vieţii religioase
din România pentru ca persoanele consacrate să ofere mai mult spaţiu rugăciunii
ecumenice şi unei mărturii cu adevărat evanghelice?
Fericitul Părinte Papa Ioan Paul al II-lea, în
scrisoarea enciclică Ut unum sint
referitoare la angajarea ecumenică (cap.1, 22) afirmă: „Pe drumul ecumenic spre
unitate, primatul îi revine fără îndoială rugăciunii în comun, unirii în
rugăciune a celor care se strâng laolaltă în jurul lui Cristos însuşi. Dacă
creştinii, în pofida dezbinărilor lor, vor şti mereu mai mult să se unească în
rugăciune comună în jurul lui Cristos, vor deveni tot mai conştienţi de faptul
că ceea ce îi desparte e foarte limitat în comparaţie cu ceea ce îi uneşte.
Dacă se vor întâlni tot mai des şi mai cu sârg în faţa lui Cristos în
rugăciune, ei vor putea afla curajul să înfrunte întreaga realitate umană
dureroasă a dezbinărilor şi se vor regăsi împreună în acea comunitate a
Bisericii pe care Cristos o formează neîncetat în Duhul Sfânt, în ciuda tuturor
slăbiciunilor şi a limitelor omeneşti”. Ţinând cont de acest lucru şi urmând şi
îndemnul Sfântului Benedict de „a nu prefera nimic iubirii lui Cristos”, dorim
să aducem şi noi contribuţia majoră a rugăciunii, jertfa de laudă ce se înalţă
zilnic asemenea parfumului plăcut de tămâie prin celebrarea liturgiei împreună
cu fraţii noştri ortodocşi care în diferite ocazii ni se alătură cu entuziasm,
motiv pentru care îi aducem mulţumire Domnului şi ne bucurăm.
La aceasta se adaugă convertirea interioară a inimii
fără de care nu există ecumenism adevărat aşa cum se menţionează în documentul
conciliar Unitatis Redintegratio (cap.2,
7-8): ”Dorinţa de unitate se naşte şi creşte din reînnoirea cugetului, din
lepădarea de sine şi din revărsarea liberă a iubirii. Trebuie deci să cerem de la Duhul dumnezeiesc harul
abnegaţiei sincere, al umilinţei şi blândeţii în slujire, al generozităţii
frăţeşti faţă de semeni. Vor promova şi vor înfăptui cu atât mai bine unirea
creştinilor cu cât se vor strădui să ducă o viaţă mai autentic conformă cu
Evanghelia. Cu cât va fi mai strânsă comuniunea lor cu Tatăl, Fiul şi Duhul
Sfânt, cu atât vor putea spori mai intim şi mai uşor fraternitatea reciprocă.
Convertirea inimii şi sfinţenia vieţii, împreună cu rugăciunile individuale şi
publice pentru unirea creştinilor, trebuie socotite sufletul întregii mişcări
ecumenice şi pot fi numite pe drept cuvânt ecumenism spiritual”.
Pe lângă această implicare la nivel spiritual, de
însemnătate primordială, putem găzdui la Mănăstirea „Maica Unităţii” evenimente cu
caracter ecumenic şi inter-religios, momente de rugăciune comună cum de altfel
s-a şi întâmplat în vara anului 2008 când fraţii capucini au organizat o veghe
de rugăciune cu caracter ecumenic în incinta bisericii Mănăstirii.
Sunt încurajatoare cuvintele ce ne-au fost adresate de
Mons. Jean-Claude Perisset în anul 2005 cu ocazia unei întâlniri a mai multor
surori de viaţă contemplativă din România aparţinând unor varii spiritualităţi
ce a avut loc în Mănăstirea noastră, cuvinte pe care le redăm în încheierea
acestei relatări: „Aţi început în linişte şi rugăciune, dar, puţin câte puţin,
planta semănată de voi va produce roade. Alte Congregaţii desfăşoară diferite
lucrări, în schimb, vouă vă revine sarcina lui Moise de pe munte. Voi, femeile,
aveţi mai mult curaj. Ceea ce vrea femeia, Dumnezeu vrea!”
Ut in omnibus
glorificetur Deus!
