Exista un loc

În toate epocile bărbaţi şi femei care şi-au consacrat viața lui Dumnezeu  în rugăciune - cum sunt călugării şi călugăriţele - şi-au stabilit comunităţile lor în locuri deosebit de frumoase, la sate, pe coline, în văile montane, pe malul lacurilor sau pe malul mării, sau chiar pe mici insule. Aceste locuri unesc două elemente foarte importante pentru viaţa contemplativă: frumuseţea creaţiei, care face trimitere la frumuseţea Creatorului, şi tăcerea, garantată de depărtarea faţă de oraşe şi faţă de marile căi de comunicaţie. Tăcerea este condiţia ambientală care favorizează mai bine reculegerea, ascultarea lui Dumnezeu, meditaţia. Deja însuşi faptul de a gusta tăcerea, de a se lăsa, ca să spunem aşa, "umpluţi" de tăcere, ne predispune la rugăciune. Marele profet Ilie pe muntele Horeb  a asistat la un vârtej de vânt, apoi la un cutremur şi în sfârşit la fulgere de foc, dar nu a recunoscut în ele glasul lui Dumnezeu.  În schimb l-a recunoscut într-o dulce adiere (cf. 1Re 19,11-13). Dumnezeu vorbeşte în tăcere, dar trebuie să ştim să-l ascultăm. Pentru aceasta mănăstirile sunt oaze în care Dumnezeu vorbeşte omenirii. Și  în ele se află curtea interioară, loc simbolic, pentru că este un spaţiu închis, dar deschis spre cer.

Tăcerea şi frumuseţea locului în care trăieşte comunitatea monastică - frumuseţe simplă şi austeră – se constituie ca o reflexie a armoniei spirituale pe care comunitatea însăşi încearcă să o realizeze. Lumea este presărată de aceste oaze ale spiritului, unele foarte vechi, îndeosebi în Europa, altele recente, altele restaurate de noi comunităţi. Privind lucrurile într-o optică spirituală, aceste locuri ale spiritului sunt o structură de bază a lumii. Şi nu este o întâmplare că multe persoane, în special în perioadele de vacanță, vizitează aceste locuri şi se opresc acolo pentru câteva zile. Și sufletul, slavă Domnului, are exigenţele sale!

Elocventă în acest sens este mărturia unui preot  găzduit la noi în foresteria monastică pentru câteva zile de reculegere personală, mărturie pe care o redăm în rândurile ce urmează:

“E imposibil să nu-ţi simţi sufletul provocat când pornești să urci spre casa Domnului, creatorul celor mai cristaline ape, stâncă neclintită pentru cei mai împăduriţi munţi, arhitectul celor mai înălţătoare suflete. Astfel că primul lucru pe care l-am făcut când am intrat în mănăstire a fost să îngenunchez în faţa Stăpânului unităţii şi a mamei sale, Maria, Maica unităţii. Capela surorilor benedictine te cucereşte din prima şi te face să îngenunchezi. Simţi că locul e sfânt. Tăcerea te copleşeşte instantaneu şi simţi nevoia să-ţi sprijini genunchii de pământ în profundă adoraţie.

E o tăcere atât de pătrunzătoare încât auzi sunetul lin al celui ce respiră viu din tabernacolul altarului, auzi atât de clar bătăile inimii celui răstignit, îţi auzi propriul suflet cum se zbate în tine să te ridice mai sus şi să te elibereze de orice păcat. În toată mănăstirea e atât de linişte încât şi zgomotul acestor taste mi se pare asurzitor. Dacă-mi opresc pentru câteva secunde respiraţia am impresia că aud şi cum trec norii cerului purtaţi de vânt.

Aici viaţa nu e zgomot, nu e agitaţie, e doar rugăciune şi muncă, e tăcere întreruptă de sunetul ce anunţă programul. Singurul care îndrăznește să rupă liniștea este  clopotul ce-l invită pe Domnul să privească spre pământ, spre fiicele lui. Cu cât drag trebuie să-şi aştearnă Domnul privirea ocrotitoare şi dătătoare de binecuvântare peste aceste locuri, mai ales în orele când se înalţă cântările psalmilor, cântări ce pătrund perdeaua norilor şi se unesc cu îngerii. Când te rogi cântând simți că Domnul iubeşte acest loc, îl ocroteşte la umbra aripilor sale şi savurează fiecare moment de rugăciune.

Rugăciunea de aici e omniprezentă. Viaţa devine rugăciune. Rugăciunea nu e doar ceva ce se face din când în când, ci e un mod de a fi, de a trăi… e viaţa lor, devine viaţa ta şi a mea. Rugăciunea e sincronizată cu respiraţia şi cu viaţa, de la ora dimineţii (5 jumătate) până la ora din noapte (21:00), împletindu-se armonios cu întreaga zi. Peste toată rugăciunea psalmilor şi a meditaţiilor, domneşte rugăciunea rugăciunilor şi jertfa jertfelor, sfânta şi dumnezeiasca Liturghie.

Locul ăsta, cum spunea cineva, îmi ridică cerul la inimă. Sau cum simt eu: îmi pune cerul în suflet! Mi-e aşa dragă culoarea cerului de aici şi nici măcar nu îndrăznesc să mă satur să privesc locul în care munţii ating cerul ca într-o contopire armonioasă. Aici totul e altfel. Aici simţi că timpul are răbdare cu oamenii şi oamenii au răbdare cu timpul. Privind la viaţa de aici înţeleg de ce mai rabdă Dumnezeu lumea noastră plină de răutate, meschinării şi păcate: pentru că sunt unii care-l iubesc şi-l slujesc cu mult mai mult decât ar putea cineva să-l rănească şi să-l urască. Dragostea de aici, din câteva inimi, învinge ura a zeci şi sute de oameni înverşunaţi sau saturaţi de prezenţa lui Dumnezeu. Locul de aici şi inimile înflăcărate care se zbat în el sunt izvor de răbdare pentru Dumnezeu, pentru oameni, pentru timpul istoric.

Aici am descoperit locul în care se retrage Dumnezeu când e alungat din alte inimi. E ca un castel de refugiu. Aici vine şi se bucură de inimile pline de desfătare ale mireselor sale. E o fortăreaţă pe care cel rău, Diavolul, şi cei răi, oamenii, nu o pot cuceri, pentru că e palatul Regelui, casa Domnului Oştirilor. Aici Dumnezeu se simte ca la el acasă, aici Isus se simte ocrotit ca în braţele maicii sale, mama noastră Maria, Maica unităţii. Aici e locul unde şi omul şi Dumnezeu îşi trag sufletul pentru a putea purta o nouă bătălie, pentru a duce până la capăt crucea de fiecare zi. Aici fiecare poate învăţa cum să învie din morţi asemenea lui Cristos.

Mi-a rămas întipărită o imagine atât de sublimă. Undeva, la picioarele tabernacolului, o soră stă aşezată, ca o mireasă la picioarele mirelui, ca Ioan la pieptul lui Isus şi-i soarbe cu nesaţ cuvintele. E copleşitoare imaginea de iubire. E clar că în tăcerea asta tot ce se aude acolo e bătaia inimii: a ei pentru el şi a lui pentru ea… două inimi sincronizate care au acelaşi ritm, ritmul iubirii şi al dăruirii totale. Oare ce-şi spun, ce îşi şoptesc?

Am să revin mereu cu drag în locul care mi-a pus cerul în suflet, rugăciunea în viaţă, tăcerea în inimă. Însă până revin, lumea trebuie să ştie că există un loc cu inimi minunate, un loc în care Dumnezeu face minuni!”

Prin Maria la Isus - o reconsiderare a Rozariului

„Recitaţi Rozariul în fiecare zi!”Acesta este mesajul principal transmis de Sfânta Fecioară celor trei păstoraşi la Fatima şi cred că acelaşi mesaj ne este adresat şi nouă în cursul lunii octombrie, lună dedicată Reginei Preasfântului Rozariu. Padre Pio spunea: „Această rugăciune este sinteza credinţei, susţinerea speranţei, manifestarea iubirii noastre. Rozariul este Evanghelia Mariei. ”

O devoţiune deosebită faţă de Sfântul Rozariu a avut-o şi Papa Ioan Paul al II -lea, de fericită amintire, în timpul pontificatului său. El a spus tuturor: „Nu vă fie teamă să deschideţi porţile lui Cristos, să începeţi totul cu Cristos, să vă îndreptaţi privirile spre El. Doar El ne poate dărui pacea şi ne poate elibera. Însă cum îl putem vedea pe Isus? Prin intermediul Rozariului!” Da, în compania Mariei, prima care l-a primit, este mult mai uşor să-l vezi şi să-l iubeşti pe Isus. Adăugând misterelor de bucurie, de durere şi de slavă misterele de lumină, Papa Ioan Paul al II –lea a dorit să poată fi contemplată întreaga viaţă a lui Isus. Rozariul devine astfel „un compendiu al Evangheliei.” Recitându-l, comuniunea dintre noi devine autentică şi împreună cu Maria continuăm să-l însoţim pe Isus, la fel cum a făcut ea pe când se afla pe pământ. Rozariul ne adună şi ne face contemporani cu Isus: alături de Maria trăim cu El, iubim cu El, gândim cu El, parcurgem străzile şi pieţele noastre cu El, schimbăm lumea cu El. Din aceste  motive Rozariul este o sursă de pace. Tot Sf. Părinte subliniază:” Nu se poate recita Sf. Rozariu fără a ne simţi implicaţi într-un efort concret de punere a propriei persoane în slujba păcii.”

Rozariul este rugăciunea familiei şi este rugăciunea pentru familie. Familia care se roagă unită, rămâne unită. Sfântul Rozariu este prin excelenţă rugăciunea care favorizează comuniunea familială, rugăciunea care permite ca toţi membrii familiei să se regăsească, să devină capabili să se privească din nou în ochi, să comunice, să fie solidari, să se ierte, pentru a porni din nou la drum, reînnoiţi de Sf. Duh. E frumos şi fructuos să îmbogăţim viaţa noastră spirituală cu această rugăciune, nu? Nu este oare Rozariul itinerariul vieţii lui Cristos, de la întrupare şi moarte până la înviere şi înălţare? Să ne rugăm Rozariul cu fiii noştri şi pentru fiii noştri, educându-i din fragedă copilărie pentru acest moment zilnic de rugăciune a familiei ce constituie un ajutor spiritual ce nu poate fi subestimat. Recitându-l în familie este şi mai frumos deoarece întăreşte legăturile de iubire: „Recitarea zilnică a Rozariului în cadrul familiei este un ajutor eficace pentru diminuarea efectelor devastatoare ale acestei crize epocale prin care trece omenirea. El ne ajută să creştem în cunoaşterea şi iubirea lui Cristos.”(Papa Ioan Paul al II-lea) Familia care recită împreună Rozariul reproduce puţin din clima casei din Nazaret: se pune Isus în centru, se împărtăşesc bucurii şi dureri, se pun în mâinile lui nevoi şi proiecte, se obţin de la El speranţa şi forţa pentru drum.

„Aş dori să vă fac multe recomandări, spune acelaşi Sfânt Părinte, dar vă las una esenţială: continuaţi să iubiţi Sf. Rozariu şi să-l recitaţi oriunde vă aflaţi. Este o rugăciune care vă formează la şcoala Evangheliei văzute şi trăite.” Mulţi se întreabă dacă această rugăciune mariană nu este o practică şi o devoţiune „depăşită” de dinamismul stilului nostru de viaţă, specifică doar persoanelor mai pioase şi nostalgice? Ei bine, nu. Rozariul este o rugăciune foarte actuală, pentru că fiind esenţialmente cristocentrică ne permite să parcurgem itinerariul vieţii pământeşti a lui Isus, fiind pătrunsă de doctrina sa infailibilă şi devenind astfel mereu actuală pentru salvarea omului. „Mesajul de la Fatima prezentat la început este cea mai mare intervenţie a lui Dumnezeu, prin Maria, în istoria Bisericii şi a umanităţii.” ( Pio X) Rozariul este izvor permanent de bucurie, de interioritate profundă, de garanţie a salvării veşnice, de speranţă încrezătoare. Recitând Rozariul, prin Maria găsim izvorul vieţii, graţie Mariei umanitatea primeşte nenumărate haruri, harul devine salvare. Astfel, omul redescoperă nostalgia cerului şi implicit a lui Dumnezeu. Este important ca rugăciunea să fie făcută cu iubire, din inimă. Când ne rugăm cu inima, Maria nu ne poate refuza nimic din ceea ce ne este necesar pentru salvarea sufletului. Fiind plină de iubire, rugăciunea Rozariului devine spontană şi nu mai este acea rugăciune excesiv de repetitivă ce predispune la plictiseală, acel verbalism nesemnificativ aşa cum susţin unele voci.

„Cine se roagă se mântuieşte”, spunea Sf. Alfons Maria de Liguori. Să privim la Maria, cu deosebire în această lună a Rozariului, cu Maria să stăm la picioarele Crucii pentru a-i oferi Tatălui ceresc sacrificiul lui Cristos şi să-l unim cu jertfa propriei vieţi. Cu Maria să trăim bucuria Învierii şi să proclamăm şi noi cuvintele imnului „Magnificat” care cântă milostivirea divină.