Mărturii contemplative

”Nu voi m-ați ales pe mine, ci eu v-am ales pe voi” (In, 15)

Încep cu aceste cuvinte din In 15, convinsă  fiind că nimic nu putem face fără ajutorul Său și că de la Domnul pleacă orice inițiativă. Începutul oricărei vocații e să descoperi  în interiorul tău că ai fost ales de Dumnezeu nu pentru meritele tale ci pentru un proiect al său de iubire. Ne descoperim astfel  destinatarii unui  dar imens, care așteaptă un răspuns. „Iată-mă” pe care îl spunem cu viața noastră, ”fiat-ul” zilnic, pentru noi, surorile de viață contemplativă, este un apostolat rodnic în iubire, în mănăstire.

Alegerea de a răspunde Iubirii cu iubire a fost adeziunea la o chemare interioară. ”Da-ul” meu s-a concretizat în Mănăstirea Benedictină ”Maica Unității” din România, unde am fost primită acum patru ani. A fost  o perioadă intensă,  în care am învățat ”la școala slujirii divine” cum numește Sfântul Benedict mănăstirea, să împărtășesc cu surorile ceea ce contează cu adevărat și are valoare: dăruirea în slujba lui Dumnezeu și a fraților prin intermediul  rugăciunii,  retrasă de lume,  renunțând la tine însăți, într-o iubire fără limite.

Împinse de iubire putem parcurge lumea  în lung și-n lat, deoarece inima care iubește nu poate fi încătușată de gratii, e aproape de orice om aflat în suferință, împarte orice bucurie pentru a-l lăuda pe Dumnezeu, e prieten al celor singuri, e închis cu cei închiși, nu-și găsește pacea până ce Cristos nu va fi totul în toți. Prin intermediul rugăciunii și al sacrificiilor, se ”zboară” alături de membrele cele mai îndepărtate ale Corpului mistic care este Biserica.

Viața mea religioasă a început încă de când eram foarte tânără, când pentru a răspunde chemării Domnului, am ales să fac parte din Congregația  ”Slujitoarele Săracilor” întemeiate la Palermo de Fericitul Giacomo Cusmano, deoarece la vremea  respectivă nu erau mănăstiri catolice în România. La ele am depus voturile pe viață. În ciuda iubirii mele pentru săraci, dorul după viața contemplativă a rămas în inima mea, dor care s-a împlinit datorită înțelegerii superiorilor mei. Cu permisiunea și binecuvântarea lor pot acum, într-un alt mod, să colaborez cu ei, pentru ca focul iubirii să aprindă toate inimile oamenilor, de aproape și de departe.

Timpul petrecut  în așteptare nu a fost inutil, dar formativ și dacă credem că totul este spre binele celor care îl iubesc pe Domnul, descoperim cât de minunat este să te abandonezi în mâinile Tatălui care dorește să ne îndrume spre adevărata fericire parcurgând drumul vieții simplu și în același timp obositor. Vă cer să vă rugați pentru mine după cum și eu mă rog pentru voi pentru ca, trăind viața monastică, să devin laudă a gloriei lui Dumnezeu.  

                                                                                                                                        
                                                                                                                                            (sr. Myriam)

Mărturii contemplative

 ”Viață monastică? Ești sigură? Cu tot ceea ce este de făcut în lume? Și apoi, chiar tu, așa vivace...!
Și studiile, proiectele, prietenii, călătoriile tale? Sunt daruri de sus ce nu trebuie risipite!...” Acestea sunt unele dintre reacțiile generate de alegerea vieții contemplative. Victime ale ”raționalismului”, ale ”eficientismului”, vrem cu orice preț să înțelegem, să vedem, să atingem. Când o alegere de viață este un răspuns dat unei chemări divine, nu are nevoie de justificări.

Mi-am dat seama de vocația mea la vârsta de 24 de ani; terminasem studiile și nimic nu reușea să-mi mai dea satisfacție ca înainte; mă simțeam inutilă și nerealizată, totul mi se părea fum inconsistent. Aveam de toate: bunăstare, prieteni, distracții, posibilitatea de a călători dar în concret, nu aveam nimic, eram sclava atâtor idoli. Credeam că sunt fericită, dar când am avut curajul să mă privesc înăuntru, după o lungă și intensă perioadă de rugăciune în fața Preasfântului Sacrament, am descoperit un gol imens, care era nevoie de iubire adevărată, nevoie de Dumnezeu, nu unul după bunul meu plac, ca Cel în care eu credeam, dar de Dumnezeul adevărat, care s-a făcut Om în Isus Cristos pentru a ne da posibilitatea de a ne realiza ca și persoane libere și capabile de iubire.

Citisem un articol într-o revistă a Diecezei noastre de Iași despre o zi într-o mănăstire de clauzură, amintindu-mi ceea ce îmi spusese o mătușă care participase la consacrarea Mănăstirii ”Maica Unității” a Surorilor Benedictine din Dieceza noastră: ”Acolo, maicile, în spatele gratiilor, cântă asemenea îngerilor”. Imediat m-am gândit: ”Acolo vreau să fiu și eu!” Simțeam în inima mea că Cineva mai mare decât mine, mă chema să trăiesc o viață diversă de cea pe care mi-o oferea lumea, pe care să o ofer în mod exclusiv Domnului în mănăstire, în slujba Lui și a aproapelui, prin intermediul rugăciunii, a meditării Cuvântului lui Dumnezeu, a vieții fraterne, a liniștii, a singurătății, a ospitalității.

După șase ani trăiți în mănăstire, mărturisesc că viața asta nu este inutilă, însă e un dar al Domnului pentru cine este chemat, pentru Biserică și pentru lumea întreagă, dar care nu este proprietatea noastră, însă este un dar pentru ceilalți. ”Lumea nu o părăsim din dispreț dar dintr-o prea mare iubire” îmi spunea odată o soră mai în vârstă.

Trăind în mănăstire, am înțeles că binele nu face gălăgie și că surorile contemplative sunt asemeni parfumului Magdalenei, care, în aparență risipit, a parfumat întreaga casă; sunt o prezență care, purificată prin intermediul renunțării la a-și construi o proprie istorie, se lasă plăsmuită de Dumnezeu. Astfel, toți, chiar fără să o știe, au pe cineva care se roagă pentru ei. Îmbrățișând o astfel de viață retrasă, noi nu “dezertăm” din lume dar, dacă aderăm cu adevărat la Dumnezeu, mintea noastră se deschide și inima se dilată, pentru a ne ruga și munci în favoarea celor care nu știu sau nu vor. Cu cât ne apropiem mai mult de Dumnezeu, cu atât suntem mai utili celorlalți. Viața contemplativă este un răspuns radical și gratuit dat Iubirii gratuite a lui Dumnezeu, căruia Sfântul Benedict ne sugerează ”să nu-i preferăm nimic”.

A trăi în mănăstire, pentru mine înseamnă să trăiesc istoria lui Ester, femeia evreică care mijlocește pe lângă regele persian Assuero în favoarea poporului său israelit. O soră de viață contemplativă nu este niciodată în afara timpului și a lumii în care trăiește dar devine inima și binecuvântarea acestora în măsura în care își trăiește propria vocație.

Aș dori să închei cu o afirmație a Sfântului Ioan Paul al II-lea: ”Persoanele consacrate contemplative sunt constructori ai cetății divine. Prin viața voastră cotidiană de rugăciune și de sacrificiu, voi sunteți semne ale Iubirii salvifice și sunteți de mare ajutor pentru întreaga Biserică și Papei, îmbogățind astfel Biserica pelerină cu o misterioasă fecunditate.În clauzură se iubește cu iubirea cu care Cristos ne-a iubit până la sfârșit. Această iubire este drojdia care dospește tot aluatul. Vă doresc să fiți această drojdie”.

                                                                                                                                        Sr. M. Cristiana

Chemarea ta

Din voinţa Sfântului Părinte papa Francisc, noul an pastoral 2015, la nivelul întregii Bisericii, este dedicat vieţii consacrate. Un adevărat semn de preţuire pentru toţi cei care au ales viaţa consacrată şi un motiv de mare bucurie pentru întreaga Biserică.

Între momentele cele mai semnificative care presupun o mare angajare, ziua de 2 februarie are o semnificaţie aparte: este momentul când toate surorile şi toţi fraţii, angajaţi să trăiască profesiunea celor trei voturi, se unesc în spirit, în meditaţie şi în rugăciune, preamărindu-l pe Dumnezeu pentru alegerea primită şi reînnoind făgăduinţele făcute pe drumul de slujire.

Ne bucurăm să împărtăşim cu întreaga Biserică, cu Sfântul Părinte papa Francisc şi cu toate familiile călugăreşti, sentimentul aducerii de mulţumire faţă de Dumnezeu, care, după exemplul celui dintâi consacrat, Isus cel ascultător, sărac şi curat, şi al preacuratei Fecioare Maria, care şi-a oferit întreaga fiinţă, trupul şi sufletul său lui Dumnezeu, răspunzând la planul de iubire al Părintelui ceresc, cu acelaşi "Iată-mă, fie mie după cuvântul tău!", cheamă şi în timpurile noastre noi şi nenumărate persoane pe acest drum fericit de răspândire a iubirii şi a slujirii.

Cu adevărat simţim cu toţii cum Domnul face prin viaţa consacrată un gest imens de iubire şi de dăruire faţă de lume, pentru fericirea oamenilor.

În ziua de 2 februarie suntem invitaţi să ne îndreptăm gândul către persoanele care ne ies în cale, ne interpelează şi ne oferă exemplul lor de iubire şi de slujire. 

Preluat de pe http:// www.ercis.ro

Deseori îmi adresez ”de ce”- ul existenței mele...

Cu cât meditez mai mult asupra sensului proprie-mi vieți, cu atât mai mult văd falsitatea atâtor răspunsuri ce nu îmi finalizează căutarea...

Cu cât mă scufund mai mult în imensitatea orașului...cu atât mai multă singurătate mă încearcă.

Cu cât mai multe nenorociri și dezastre, nedreptăți, vicii și ignoranță în jurul meu, CU ATÂT SIMT O NEVOIE IMEDIATĂ DE A-MI DEFINI VIAȚA.

De ce exist? Pentru ce?

Ce legătură are modesta-mi viață cu această lume măreață, în această istorie deseori necunoscută, în acest nou ceas al societății?

Cred cu toată siguranța că Tatăl m-a creat din iubire: El mă iubește, iar eu sunt obiectul acestei iubiri. El iubește lumea, iubește oamenii și mă creează pentru a face posibilă iubirea în această epocă în care trăiesc.

Astfel descopăr că Tatăl mă creează cu originalitate, cu speranță, cu o misiune de realizat: a face din lume PĂMÂNTUL LUI DUMNEZEU, asemănătoare Cuvântului prin mijlocirea iubirii, care este, înainte de toate, adevăr, dreptate, salvare.

Mi-a fost încredințată VOCAȚIA, intransferabilă, pe care trebuie să o împlinesc în scurta-mi existență.

Pentru ea exist, pentru ea Tatăl îmi dăruiește anumite oportunități și calități...

Dintotdeauna Tatăl mă concepe în Fiul Său Isus, mă creează după chipul Său și mă iubește în Duh, pentru a face din sărmanu-mi chip, OMUL ADEVĂRULUI SĂU, PROIECȚIE A IUBIRII SALE între frații mei oamenii.

Toate încercările mele în rugăciune, meditație și căutare, sunt pentru a mi se arăta zilnic voia Tatălui.

Unicul meu țel: SĂ FIU FIDEL misiunii de prezență eliberatoare, de slujire între oameni.

În fiecare zi descopăr noi și mai profunde experiențele vocației mele.

Astfel învăț să privesc lumea cu ochi noi. 

Și cred că toate lucrurile, persoanele și întâmplările leagă o nouă relație cu viața mea: totul devine o REVELAȚIE ce mă invită la convertire prin PREZENȚA ÎN SLUJIRE.

Totul devine o întrebare despre ce fac cu posibilitățile ce îmi sunt oferite. Totul mă acuză de lașitate, omisiune și anonimat...: săracul, bețivul, prostituata, invalidul, muncitorul exploatat...mă întreabă ce semnificație are existența mea pentru ei.

Ajung să descopăr că ei, prin strigătul lor dureros de ajutor, sunt ”RUGĂCIUNEA” pe care Domnul mi-o adresează spre dăruirea absolută a vieții mele.

Odată cu trecerea timpului, descopăr de fiecare dată mai profund că vocația nu este o realitate externă persoanei: este însăși propria existență către, prin, pentru...ceilalți.

ASTFEL MĂ CONCEPE DINTOTDEAUNA TATĂL...

Vocația nu înseamnă în mod fundamental ”a face ceva” ci ”A FI CINEVA”, ”a fi cineva pentru...”.

Vocația nu este o realitate străină de cucerit, ci potențialul interior ce crește și se dăruiește.

Simt un gol imens descoperindu-mă împărțit, atras și purtat de mii de dorințe și neliniști, superficial, definit de slăbiciuni și lașitate.

Și astfel îmi pare imposibil să realizez misiunea de prezență și dăruire cu care Tatăl m-a însărcinat...dar când depășesc criza, înțeleg că îndoielile mele sunt o chemare la rugăciune, o nevoie imediată de Domnul, ce mă obligă să renunț la mine și să mă abandonez puterii și forței Sale.

Îndoiala devine puternică nu din cauza îndoielii mele, ci din cauza abandonării rugăciunii și îndepărtării de problemele concrete ale oamenilor.

Vocația se construiește cu DA-ul de fiecare zi, descoperind în fiecare moment o nouă față a lui Dumnezeu în aproapele ce suferă și se distruge lângă mine. Doar prin iubire pot deveni CREDINCIOS.

Rugăciune:
”Poruncește, Doamne, că sluga ta ascultă”
Ce pot să-ți spun?
Nimic.
Doar că îmi păstrez inima deschisă, 
simțurile, 
tot ce sunt eu.
Pentru a putea auzi
Ceea ce dorești. 
Sunt aici pentru a face voia Ta. 
M-ai invadat, Doamne,
m-ai învins
și mi-ai dat viață.
Poruncește, Doamne, pentru că eu 
acum Te pot auzi.

TU ȘTII CĂ ATUNCI CÂND DOMNUL CHEAMĂ, CERE TOTUL.

Exemplu de sfințenie pentru cauza unității creștinilor

FERICITA  MARIA  GABRIELLA  SAGHEDDU (1914 - 1939)

Maria Sagheddu (1914-1939) s-a născut la Dorgali, în Sardinia, într-o familie de ciobani. Martorii copilăriei și ai adolecenței sale ne-o prezintă ca fiind încăpățânată, critică, contestatară, rebelă. Cu toate acestea, înzestrată cu un profund simț al datoriei, al devotamentului și al ascultării, o ascultare însă cu aspecte contradictorii: “Asculta mormâind, dar era supusă. Răspundea cu nu, dar imediat se apuca de treabă”, asigură martorii.
Toți cei din jurul ei au văzut-o cu uimire schimbându-se spre optsprezece ani. Încetul cu încetul, se îmblânzește, nu se mai mânie, devine gânditoare, austeră, răbdătoare și rezervată. Se dedică mai mult rugăciunii, este mai atentă la nevoile aproapelui. Cere să fie înscrisă la Acțiunea Catolică. Începând de acum, devine mai supusă inspirațiilor Domnului, dorind să împlinească voia Sa. La douăzeci și unu de ani, se hotârăște să se consacre lui Dumnezeu și, urmând sfaturile părintelui său spiritual, intră la Mănăstirea Trapistă din Grottaferrata, o comunitate săracă din punct de vedere financiar și cultural, condusă atunci de Maica Maria Pia Gullini.
Viața spirituală a sorei Maria Gabriella va fi caracterizată de două elemente esențiale:

- cel dintâi și cel mai evident este recunoștința pentru milostivirea pe care Dumnezeu i-a dovedit-o, cerându-i să-i aparțină în întregime: îi plăcea să se compare cu Fiul risipitor și nu știa decât să mulțumească pentru chemarea sa la viața monahală, pentru mănăstire, pentru superioare, pentru surori, pentru tot. “Cât de bun este Domul!”, repeta neîncetat. Această recunoștință o va însoți până în ultimile sale clipe, până la agonie.
- cel de al-doilea este dorința sa de a răspunde harului cu toată puterea sa, ca să se săvârșească în ea ceea ce Domnul a început, ca să se împlinească voia lui Dumnezeu. Este conștientă că doar așa va putea ajunge la pacea adevărată.
În timpul noviciatului, trăiește cu teama că va fi dată afară, dar după ce-și depune voturile, învinge această frică și trăiește într-o abandonare plină de pace și încredere. Din acest moment, crește în ea dorința de a se oferi pe deplin. “Acum, Tu trebuie să acționezi!” îi va spune Domnului. Scurta sa viață monahală (trei ani și jumătate) se sâvărșește ca o euharistie, având doar grija de a se lepăda cu totul de sine pentru a-L urma pe Cristos în ascultarea Sa față de Tatăl, până la moarte. Vocația sorei Maria Gabriella a fost aceea a jertfei smerite, a dăruirii de sine totale Domnului.
Amintirile surorilor despre ea sunt simple și grăitoare: mereu gata să se recunoască vinovată, cerându-le iertare celorlalți fără să se îndreptățească, smerită, simplă și sinceră, gata să îndeplinească cu bucurie orice munca, ostenindu-se de bună voie cu muncile cele mai grele, fără să spună nimănui nimic.
Depunându-și voturile, îsi dă seama încă și mai mult de nevrednicia sa : “Viața mea nu valorează nimic, zice, pot s-o ofer liniștită.”
Stareța sa, Maica Maria Pia Gullini, era foarte sensibilă la mișcarea ecumenică și se ruga mult pentru unitatea creștinilor. A transmis și comunității sale această mare dorință a sufletului său. Atunci când, la invitația unui pionier al ecumenismului din Biserica Romano-Catolica, părintele Couturier, le prezintă surorilor îndemnul la rugăciune și la jertfa pentru marea cauză a unității creștinilor, sora Maria Gabriella simte că această chemare o privește în mod deosebit, că este vorba de o chemare la a-și jertfi tânăra sa viață. “Simt că Domnul mi-o cere, îi mărturisește stareței sale, mă simt chemată la aceasta, chiar atunci când nu vreau să mă gândesc.”
Drumul său este rapid, fără șovăire. Preocupată de a râmăne mereu în ascultare, conștientă de propria sa fragilitate, neavând decât o singură dorință: “voia lui Dumnezeu, slava Sa”, Maria Gabriella ajunge la această libertate care o duce la asemănarea deplină cu Isus care, “iubindu-i pe ai Săi care erau în lume, până la sfârșit i-a iubit.” (Io 13,1) În fata sfâșierii Trupului lui Hristos, simte nevoia de a se jertfi pe sine însăși, o jertfă pe care a împlinit-o până la capăt.
Încă din seara jertfei sale, tuberculoza pune stâpănire pe tânăra maica, care până atunci era perfect sănătoasă: o va duce la moarte după cincisprezece luni de suferință. În seara zilei de 23 aprilie 1939, sora Maria Gabriella își sfârșește îndelungata suferință, lăsându-se cu totul în voia lui Dumnezeu. Chiar în acest moment, clopotele sunau sfârșitul Duminicii Bunului Păstor, această duminică în care evanghelia vestește: “Va fi o singură turmă și un singur păstor.” (Io 10,16) Jertfa sa, chiar înainte de a fi săvârșită, ajunsese cunoscută în lumea anglicană, și de atunci a găsit un ecou larg în inimile multor credincioși din diferite confesiuni. În decursul anilor următori, un mare număr de candidate s-au prezentat la mănăstirea din Grottaferrata: prin aceasta, sora Maria Gabriella și-a dovedit foarte concret recunoștința față de comunitate.
Trupul său, care s-a aflat neatins în momentul recunoașterii din 1957, se odihnește acum într-o capelă (Cenacolul Unității) vecină cu Mănăstirea din Vitorchiano, unde comunitatea din Grottaferrata s-a transferat.
La patruzeci și patru de ani de la moartea sa, sora Maria Gabriella a fost beatificată de Sanctitatea Sa Papa Ioan Paul al II-lea, în Bazilica Sfântul Paul de la Roma, la 25 ianuarie 1983, sărbătoarea Convertirii Sfântului Apostol Paul și ziua în care se încheie Săptămâna de rugăciune pentru unitatea creștinilor.

Preluat de pe:  http://www.trappistevitorchiano.it/storia-beata-maria-gabriella-biografia.asp?Lang=RO

În drumul refacerii unității creștine - Rugăciunea

Scrisoare pastorală         

"Ca toţi să fie una!" (In 17,21)

Odată cu începutul pontificatului papei Ioan al XXIII-lea s-a deschis o nouă eră pe drumul anevoios al ecumenismului, pentru refacerea unităţii creştine. Flacăra speranţei unităţii în credinţă, întreţinută cu mari eforturi pe tot timpul mileniului doi, s-a reaprins, în mod surprinzător, prin spiritul curajos al noului papă şi episcop al Romei, Papa cel Bun, Sfântul Părinte Ioan al XXIII-lea, care s-a lăsat inspirat şi cucerit de rugăciunea-testament proclamată de divinul întemeietor tocmai la Cina cea de Taină: "Ca toţi să fie una!" (In 17,21).

Animat de rugăciunea lui Isus şi inspirat de Duhul Sfânt, ca una dintre cele mai mari surprize ale secolului şi, chiar mai mult, a mileniului doi, Papa cel Bun a anunţat întregii Biserici convocarea unui nou Conciliu ecumenic.

A considerat că a venit timpul să se acorde rugăciunii lui Isus o adevărată ascultare şi să se caute mai intens împlinirea ei.

Prin această sfântă inspiraţie şi prin convocarea Conciliului Vatican II, "Biserica Catolică, sub călăuzirea marelui ei păstor, Ioan al XXIII-lea, s-a angajat ireversibil să străbată calea căutării unităţii, invitându-i pe toţi să asculte glasul Duhului Domnului, care învaţă cum trebuie citite cu atenţie "semnele timpurilor". Experienţele pe care Biserica le-a trăit în aceşti ani şi pe care continuă să le trăiască o ajută să se lumineze şi mai profund asupra identităţii şi misiunii sale istorice", avea să precizeze un alt mare papă, sfântul Ioan Paul al II-lea, în scrisoarea enciclică Ut unum sint (nr. 3).

Angajarea ecumenică a Bisericii Catolice reprezintă, de fapt, planul lui Dumnezeu de a-i aduna pe toţi în unitate.

Într-adevăr, Biserica e o realitate care nu este închisă în sine însăşi, ci deschisă permanent dinamicii misionare şi ecumenice, pentru că e trimisă în lume să vestească şi să dea mărturie, să actualizeze şi să răspândească misterul de comuniune ce o constituie: să adune toate şi să-i adune pe toţi în Cristos; să fie pentru toţi "sacrament de unitate nedespărţită", preciza cu profundă convingere acelaşi Sfânt Părinte, un continuator fidel şi plin de însufleţire al Conciliului Vatican II şi un căutător necontenit al apropierii şi al unităţii (cf. Ioan Paul al II-lea, Ut unum sint, nr. 5).

Lui îi aparţine afirmaţia reluată în multe împrejurări că "dezbinarea contrazice pe faţă voinţa lui Cristos şi este un scandal pentru lume, constituind chiar o piedică pentru cauza preasfântă a vestirii evangheliei la toată făptura".

Nu cu mult timp înainte, la 21 noiembrie 2014, s-au împlinit 50 de ani de la promulgarea decretului despre ecumenism al Conciliului Vatican II cu titlul semnificativ Unitatis redintegratio, adică refacerea unităţii. Acest document conciliar, care poartă semnătura fericitului Paul al VI-lea, cel ce l-a urmat pe scaunul lui Petru pe sfântul Ioan al XXIII-lea şi care are în spatele său confirmarea celor 2.137 de voturi favorabile faţă de 11 împotrivă, a marcat fără îndoială un mare salt calitativ în raporturile dintre Biserica Catolică şi celelalte Biserici şi comunităţi ecleziale. El reprezintă, de fapt, poarta deschisă pe calea dialogului între Bisericile creştine şi este un punct de referinţă de neînlocuit pentru angajarea întregii Biserici Catolice şi a tuturor membrilor ei de refacere a unităţii pierdute.

Iniţiativele pe care le-a urmat Biserica Catolică pe drumul apropierii dintre creştini au avut şi au la bază acest document şi întreaga convingere a părinţilor conciliari, după gândul Sfântului Părinte Ioan al XXIII-lea şi al urmaşului său, fericitul Paul al VI-lea.

Pe aceste coordonate a mers mai departe sfântul papă Ioan Paul al II-lea, marele papă Benedict şi, desigur, actualul Sfânt Părinte papa Francisc, omul surpriză şi liderul incontestabil al căutării unităţii Bisericii.

Nu pot fi uitate toate iniţiativele acestor mari papi, personalităţi carismatice şi providenţiale ale timpurilor noi, şi, mai ales, nu trebuie să uităm ceea ce a reuşit să facă în scurt timp actualul papă Francisc, care a decis să meargă mai departe pe urmele înaintaşilor săi, căutând să facă noi paşi pe această cale a ecumenismului.

Întâlnirea plină de respect şi dragoste frăţească cu patriarhul Bartolomeu I la Ierusalim, la împlinirea a 50 de ani de la istorica îmbrăţişare a papei Paul al VI-lea cu patriarhul ecumenic al Constantinopolului, Atenagoras I, din anul de graţie 1964, repetarea acestui gest de preţuire în Domnul şi noua îmbrăţişare frăţească de la sfârşitul lunii noiembrie 2014, în sărbătoarea Sfântului Apostol Andrei, de data aceasta la Constantinopol, sunt noi şi impresionanţi paşi pe drumul obligatoriu al căutării unităţii.

Momentele ce s-au desfăşurat la Ierusalim şi la Constantinopol, ca şi cele trăite la Roma în ultimii ani, cu diferite şi fericite ocazii şi solemnităţi, ne dau o vie şi întemeiată speranţă că paşii făcuţi în ultimii 50 de ani se vor transforma în noi momente de apropiere spre împărtăşirea din acelaşi potir a celor două Biserici surori.

Luna ianuarie, care ne invită la o reînnoită săptămână de rugăciune pentru unitatea creştinilor, ne cheamă pe toţi la noi şi adevărate momente de trăire sufletească, adică la clipe de comuniune în spirit şi în rugăciune, când îl simţim alături pe Isus şi pe ceilalţi fraţi creştini în căutarea unităţii pierdute.

Calea către unitate începe cu transformarea inimii, cu o convertire interioară, cum preciza decretul Unitatis redintegratio la nr. 4, şi reprezintă o călătorie spirituală, care porneşte de la întâlnirea fraţilor pentru a merge către prietenie, de la prietenie la fraternitate, de la fraternitate la comuniune. Numai parcurgând acest drum schimbarea este posibilă şi realizabilă.

E nevoie, aşadar, de o dispoziţie sinceră la ascultarea şi urmarea îndemnurilor, care vine de la Duhul Sfânt, cel care ne călăuzeşte spre adevărul întreg (cf. In 16,13).

Rugându-ne unii pentru alţii şi unii împreună cu alţii, diferenţele noastre vor fi asumate şi depăşite în fidelitatea faţă de Domnul şi de evanghelia sa. (cf. papa Francisc, 30 noiembrie 2014).

Este, aşadar, nevoie de întâlnire, de dialog, de cunoaştere, de iertare şi de multă rugăciune dar este şi adevărat că dorinţa sfântă de reconciliere a tuturor creştinilor în unitatea Bisericii lui Cristos, una şi unică, depăşeşte puterile şi calităţile omeneşti (cf. UR, 8 şi 24).

Speranţa noastră e alimentată însă de rugăciunea lui Cristos însuşi care nu încetează să se roage pentru Biserică, pentru ca în ea să se oglindească mereu imaginea unităţii fericite din sânul Sfintei Treimi.

Să continuăm, aşadar, luminaţi de Duhul Sfânt pe care el însuşi ni l-a dăruit şi l-a lăsat să rămână cu noi, astfel încât eforturile noastre să fie mereu susţinute şi călăuzite de harul său dumnezeiesc.

Drumul dialogului şi al rugăciunii continuă. Este singura cale de a dobândi harul de a face ca vocea comună a celor care cred să ajungă la Dumnezeul unităţii şi să se realizeze pe pământ rugăciunea lui Cristos, care nu încetează să se îndrepte spre Tatăl în numele tuturor celor care sunt ai săi: "Nu mă rog numai pentru ei, ci şi pentru cei care vor crede în mine, prin cuvântul lor, ca toţi să fie una, după cum tu, Tată, eşti în mine şi eu în tine, ca şi ei să fie una în noi, pentru ca lumea să creadă că tu m-ai trimis" (In 17,20-21).

În Săptămâna de Rugăciune pentru Unitatea Creştinilor (18-25 ianuarie), exemplul celor mai mari lideri ai creştinismului, papa Francisc şi patriarhul ecumenic Bartolomeu I al Constantinopolului, constituie un adevărat model de preţuire, iubire, dialog şi rugăciune, pe care trebuie să-l urmăm şi să-l transformăm într-o îmbrăţişare frăţească pe drumul refacerii unităţii creştine.

Lumea are nevoie de astfel de semne şi de astfel de modele. Lumea are nevoie de unitate şi de iubire pentru ca toţi să fim ca fraţii.

Cu bucurie şi binecuvântare de la Domnul unităţii şi al păcii!

Iaşi, 1 ianuarie 2015

+ Petru Gherghel, episcop de Iaşi

Preluat de pe http: //www.ercis.ro

Piatra-Neamț - Despre o zi de marți la Viișoara

Un vechi proverb asiatic spune că ar trebui să stăm în meditaţie 20 de minute pe zi, numai dacă nu suntem prea ocupaţi - atunci ar trebui să stăm o oră. Intuind presiunea pe care o simţim la sfârşit de an, în apropierea sărbătorilor, părintele Gabriel Ciobanu, îndrumătorul nostru spiritual, ne-a propus, la fel cum sugerează şi proverbul, să avem o zi de reculegere colectivă, în care să ne deconectam de la problemele cotidiene şi să dăm ocazia sufletelor noastre să se facă auzite. Ideea a fost foarte bine primită, iar în urma discuţiilor, am stabilit ca în ziua de 16 decembrie 2014, să ne adunăm cu toţii la biserica măicuţelor benedectine de la Viişoara, o localitate din apropierea oraşului.

 Drumul până la mănăstire a pregătit momentele ce aveau să urmeze. Aerul rece, brazii poleiţi cu promoroaca, liniştea cerului de iarnă - toate ne-au detensionat şi treptat, ne-au deschis ca pe nişte flori de floarea-soarelui la îndemnurile părintelui. Am început cu o rugăciune, după care am făcut cunoştinţă cu maicile: trei femei blânde şi calde, ce emanau linişte sufletească din toată fiinţa lor.

După aceea, a urmat primul moment de meditaţie. În aparenţă, discuţiile ar fi putut părea comune, evidente, dar în realitate acestea au fost revelatoare tocmai pentru că spuneau lucruri simple, ce ne frământă pe fiecare dintre noi, dar pe care le exprimam cu greu în cuvinte. Am vorbit despre relaţii.

 Am înţeles că noi suntem rezultatul relaţiilor pe care le avem, iar relaţiile pe care le avem, depind de cum suntem noi. Există o conexiune, o relaţie puternică de interdependentă, pe care trebuie să învăţăm să o controlăm. Am discutat despre toate, de la relaţia de familie, prietenie şi de iubire, până la relaţia cu Dumnezeu, şi am încercat să aflăm motivele pentru care acţionăm şi reacţionăm în modul în care o facem.
 

 Pentru a vedea şi reversul medaliei, următoarea temă de discuţie a fost bârfă şi invidia - două otrăvuri puternice în orice relaţie. Aceasta a avut loc în cadrul sfintei Liturghii, iar cuvintele părintelui din timpul predicii au venit ca nişte mustrări blânde şi sfaturi preţioase. Următoarea frază conturează cel mai bine ideea de bârfa: "Minţile ilustre, discuta idei geniale, spirituale, elevate. Minţile medii discuta evenimente, iar minţile reduse îi discuta pe alţii". Aşadar, impresionaţi de lucrurile reamintite în timpul celor două meditaţii, ne-am rugat împreună la Dumnezeu, să ne întărească - aşa cum spune şi rugăciunea cercetaşului: "Dă-mi, Doamne, harul, să am mâinile curate, curata să-mi fie limba, gândurile curate (...)"

 După Liturghie, am concluzionat cele învăţate, fiecare spunându-şi părerea despre acea zi. Atunci am realizat cât de mult ne-a apropiat această experienţă şi cât contează să acorzi timp pentru reculegere (atât la nivel individual, cât şi pentru grup). Ca o notă generală, ne-am propus toţi să repetăm experienţă cât de curând.

Pentru că relaxarea să fie completă, am încheiat prin nişte jocuri, după care ne-am întors cu toţii la casele noastre, dornici să împărtăşim şi cu alţii bucuria ce şi-a făcut loc în sufletele noastre. Şi cel mai important, am reuşit să înţelegem secretul iubirii: "Dacă vrei să fii iubit, iubeşte!" (Seneca)

                                                                                                                       Maria Borcilă

                                                                                                          Preluat de pe http: // www.ercis.ro

Urare de Craciun

CRĂCIUN 2014

Crăciunul este pătrunderea iubirii în această lume întunecată, rece. Acestei lumi îi aparține și inima noastră. Și aici, bunătatea și iubirea pot să pătrundă. Nu trebuie să ne fie teamă că suntem săraci, goi și reci. Așa era și ieslea din staulul din Betleem. Ea avea însă o însușire determinantă: era deschisă.

Și, de fapt, asta este tot ce ni se cere de Crăciun: să fim deschiși. Dumnezeu sălășluiește în bunătatea ce trece de la om la om, în împăcarea dintre oameni, în înțelegerea reciprocă, în amabilitate și răbdare. Dumnezeu îi așteaptă pe oameni ca ei să-și deschidă inimile lor sărmane și reci pentru iubire asemenea ieslei, așteaptă ca ei să lase iubirea lui să acționeze în lume, să devină om pe pământ.

La noi este oare iubirea acasă, va găsi Dumnezeu locuință la noi?

Din suflet vă dorim să vă umpleți inima, mâinile, cu iubire. De Crăciun inima vă va fi plină ochi de bucurie!

Un An Nou 2015 binecuvântat!

                                                     Surorile Benedictine Viișoara