Despre fidelitate

Fidelitatea…o virtute dificilă a timpurilor noastre, pe cât de dificilă pe atât de necesară. Cât de fideli suntem? Ne întrebăm poate deseori...și cum să facem în așa fel încât să rămânem fideli chemării adresate de Domnul fiecăruia dintre noi indiferent de statutul de viață pe care îl avem?

Fidelitatea în chemare nu trebuie considerată niciodată ca fiind ceva scontat ci ea implică o muncă asiduă, zi de zi, în mijlocul încercărilor inevitabile ale vieții, o reînnoire continuă a acelui DA prin care răspundem chemării divine. E ceea ce mărturisește de altfel și Ben Harrison, un frate misionar al Carității Maicii Tereza de Calcutta, care a lucrat mult în formarea și apostolatul comunităților sale pentru cei fără casă, prizonieri și drogați: "Îmi amintesc - scrie - când am intrat pentru prima oară în convent. Nu eram sigur că voi reuşi să rămân mai mult de o săptămână. Apoi, în timp ce treceau lunile, continuam să rămân surprins de faptul că încă mai eram acolo prezent. Luam lucrurile doar aşa cum veneau, zi după zi, şi aşteptam să văd cât va dura aceasta. În sfârşit, după câţiva ani de profesiune temporară, venise momentul să decid dacă să fac profesiunea perpetuă. Mă gândeam îndelung şi cu multă dificultate la posibilele opţiuni ce-mi stăteau în faţă". Nu a fost o decizie uşoară "întrucât avusesem mereu teamă să-mi asum un angajament, aşa încât gândul de a mă consacra lui Dumnezeu pentru tot restul vieţii mele (dar şi celorlalte realităţi implicite consacrării) mi se părea imposibil". Prin urmare, este necesar să analizăm bine existenţa îndoielilor şi dificultăţilor în viaţa noastră. Ele au o funcţie providenţială: "Ne menţin oneşti, ne amintesc din ce suntem făcuţi, şi câtă nevoie avem de Dumnezeu. Ne constrâng să luăm şi să reluăm hotărârea de a-l urma, o decizie care, ori de câte ori o luăm, se întăreşte tot mai mult".

 Uneori noi ne gândim la profesiune ca la un angajament care durează pentru o anumită perioadă, doar o perioadă mai lungă decât profesiunea temporară. În formula de depunere a voturilor, în fraternitatea mea, noi spunem că facem voturile pentru toată viaţa. Însă eu am înţeles că sensul profund al voturilor nu se măsoară în ani sau în alt mod. În acest act de credinţă şi de iubire eu spun că acum, în acest moment, vreau să-i dăruiesc lui Dumnezeu tot ceea ce sunt, tot ceea ce am, tot ceea ce iubesc, tot ceea ce fac şi tot ceea ce voi deveni, şi că vreau să fac aceasta în mod absolut, total, astăzi, pentru totdeauna în timp şi dincolo de timp. Aceasta este dorinţa mea. Perpetuu nu înseamnă zece, douăzeci sau cincizeci de ani, în funcţie de cât îmi este dat să mai trăiesc. Perpetuu înseamnă: pentru tot timpul şi dincolo de tot timpul, doresc să fiu unit cu Dumnezeul meu fără întrerupere, începând cu acest moment până în veşnicie".

 Dar ne întrebăm: "Cum este posibil să faci o astfel de dăruire de sine? Dacă nu sunt stăpân pe mine însumi, cum pot să mă ofer pe mine însumi? Dacă nu sunt stăpân pe zilele şi orele mele, şi cu atât mai mult pe viitorul meu, cum le pot dărui altcuiva?" Şi iată răspunsul: "Ştiu doar că am această dorinţă şi că această voinţă mi-a fost pusă în inimă în acest moment precis. Şi că această dorinţă pot să o şi pierd, în momentul imediat următor. Nu pot, deci, să mă încred în mine sau în ceva ce se află înlăuntrul meu, nu mă pot încrede în mine însumi, nici în cuvântul meu sau în promisiunea mea solemnă. Pot doar să mă încred în Dumnezeu, în milostivirea şi harul său. Totuşi, dorinţa de a-i aparţine lui este în acest moment atât de mare încât eu sunt gata să fiu ridicol, riscând falimentul şi dezonoarea. Sunt gata să-mi asum riscul de a-l provoca pe Dumnezeu să facă pentru mine ceea ce eu nu aş reuşi niciodată să fac de unul singur. Şi, aşa mă decid să fac profesiunea mea perpetuă". Este vorba despre un angajament care îmbrăţişează întreaga mea viaţă, dar care trebuie trăit zi după zi.

Ce poate să ne dea puterea de a persevera? Dacă cineva priveşte la sine însuşi şi la propria slăbiciune ar putea spune: "Nu ştiu dacă există ceva (în mine) care ar putea să mă păstreze fidel. S-ar putea întâmpla ca să plec chiar mâine. Însă ceea ce cred este că trebuie să mă încred în Dumnezeu, să mă rog lui cerându-i să continue să-mi dea dorinţa de a fi cu totul al său, în fiecare zi, zi de zi. Trebuie să fiu pregătit să trăiesc într-o nesiguranţă totală, sărac cu duhul, fără încredere în propria mea voinţă. Trebuie să fiu gata să cred că Dumnezeu îmi va da tot ceea ce îmi este de trebuinţă ca să fiu fidel, în fiecare zi. Pot să-i cer lui Dumnezeu să nu permită ca eu să abandonez acest drum. Pot să-l implor să mă facă să înţeleg nevoia absolută pe care o am de el, aşa încât să-i pot rămâne ataşat ca şi cum ar fi el cel care... îmi salvează viaţa în timpul unei furtuni. Pot să mă angajez, iar şi iar, de multe ori la rând. În momentul schimbării şi al creşterii, al găsirii salvării şi a noii vieţi, în momentul îndoielilor şi al întrebărilor, eu trebuie să dau totul, mereu şi continuu, trebuie să simt din nou nimicul meu şi bucuria care îmi vine din convingerea de a-i aparţine lui, mereu tot mai mult, dându-i astăzi ceea ce ieri nu primisem încă. Pentru că, dacă focul nu arde mereu tot mai adânc în inima trunchiului, va sfârşi prin a se stinge". Ceea ce contează este deci dăruirea totală și absolută de sine.

Pentru a susţine propria fidelitate, pe lângă rugăciune, hrana lecturii spirituale, primirea sfintei Împărtăşanii în starea de har şi reînnoirea prin spovadă, este important să avem un director spiritual sau "cineva care să mă oblige să fiu sincer cu mine însumi". Ştim bine că suntem capabili să ne înşelăm pe noi înșine şi să ne justificăm dorinţele. Tocmai de aceea avem nevoie de cineva care să ne ajute să vedem înşelăciunile noastre şi cele ale vrăjmaşului. Chiar şi fraţii din comunitate continuă să ne cheme pe calea cea dreaptă, cu condiţia ca noi să le acordăm atenţie şi să fim dispuși să-i ascultăm!".

Dumnezeu este «Cel Fidel». El ne dăruieşte «voinţa şi puterea de a acţiona» (Fil 2,13). Să ne rugăm ca el să continue să ne dăruiască aceste două daruri, iar noi să continuăm să rămânem deschişi să le primim, doar în această zi răspunzând fidelității Sale cu fidelitatea noastră.

Il volo della contemplazione

Quanto più un uccello si innalza dalla terra per volare più in alto, quanto più in alto sale, tanto maggiormente entra nell’aria più pura e più sicurezza trova, per non essere preso dai cacciatori: tanto più è sicuro quanto più in alto sale col suo volo. Così l’anima cristiana tanto è più sicura e libera da ogni predatore, quanto ella, col volo della sua contemplazione, più si alza nell’aria più pura che sta sotto del cielo della mia Divinità. Sali, dunque, quanto più puoi nella tranquillità di quest’aria, dove, in un amabile silenzio, ampiezza e sicurezza, avrai un respiro dolcissimo, delicato e retto.

…Quelli che sono nella libertà, godono un’allegrezza non interrotta, un’allegra libertà ed una suprema pace di cuore, ed i più fortunati sono quelli che tengono più forza nelle ali, per andare in alto. Chi più sa impennarti queste ali del niente che sono tutte le cose di qua e del niente che è lei stessa in sé, più salirà in alto, verso il suo Tutto infinito di ogni bene.

                              (Ven. M. Celeste Crostarosa, dai “Trattenimenti” IV)  

Metodologia iubirii

                                              

Oricât de simplu ar suna, metodologia iubirii este atât de dificilă în practică, încât ne ferim de folosirea ei. La prima vedere, ea pare chiar imposibilă. Cum e posibil să iubești oameni răi? Totuși, exact asta spun că trebuie să facem. Adică, dacă trebuie să facem o cercetare în siguranță asupra oamenilor răi, atunci să o facem în iubire. Trebuie să începem de la posibilitatea a priori a iubirii față de ei.

Calea iubirii este un echilibru dinamic al polurilor opuse, o tensiune creativă dureroasă a incertitudinilor, o punte dificilă între acțiuni extreme. Să luăm în considerare creșterea unui copil. A-i respinge toate comportamentele greșite înseamnă a nu-l iubi. A tolera toate comportamentele lui greșite înseamnă a nu-l iubi. Trebuie să fim și toleranți și intoleranți în același timp, acceptând și pretinzând, trebuie să fim rigizi și flexibili. E nevoie de o compasiune aproape dumnezeiască.

Nu este un lucru usor să îmbrățișezi urâțenia având ca motiv doar speranța că într-un fel necunoscut ar putea apărea o transformare a ei în frumusețe. Cum funcționează metodologia iubirii? Cum vindecă ea? Nu se știe exact pentru că iubirea poate lucra în multe feluri. Și nici unul dintre ele nu este previzibil. Știm că prima sarcină a iubirii este purificarea de sine. Atunci când cineva s-a purificat prin harul lui Dumnezeu, până acolo încât să ajungă să-și iubească dușmanii, se întâmplă un lucru foarte frumos. E ca și cum barierele sufletului ar deveni curate până la transparență, iar individul ar radia o lumină unică.  

Efectul acestei lumini diferă. Unii, pe drumul lor către sfințenie, se vor mișca mai ager, încurajați de ea. Alții, aflați în drumul lor către rău, atunci când vor întâlni lumina, își vor schimba direcția. Purtătorul luminii, care este doar un vehicul pentru ea, fiind lumina lui Dumnezeu, deseori nu va fi conștient de aceste efecte. În cele din urmă, cei care urăsc lumina o vor ataca. Lucrurile stau ca și cum acțiunile lor rele sunt puse în lumină și arse. Energia maligna este prin urmare secată, stăpânită și neutralizată. Procesul ar putea fi dureros pentru purtătorul luminii, uneori chiar fatal. Acest lucru nu înseamnă însă succesul răului. El mai degrabă se retrage. Răul a fost cel care l-a ridicat pe Cristos pe cruce, fapt care ne-a făcut pe noi să-l vedem din depărtare.

Compasiunea lui Dumnezeu:

Te cunosc. Te-am creat. Te-am iubit încă de pe când erai în pântecele mamei. Ai fugit -după cum știi- de iubirea mea, dar eu te iubesc la fel oricât de departe ai fugi. Eu sunt cel care ți-a dat chiar și puterea de a fugi și nu te voi lăsa niciodată. Eu te accept așa cum ești. Ești iertat. Îți știu toate suferințele. Le-am știut dintotdeauna. Mai presus de înțelegerea ta, când tu suferi, eu sufăr. Știu de asemenea toate micile trucuri prin care încerci să ascunzi urâțenia pe care ți-ai făcut-o tu însuți sau alții în viața ta. Dar tu ești frumos, mai profund decât poți tu vedea. Ești frumos deoarece tu însuți, ca persoana unică, reflecți deja ceva din frumusețea Sfințeniei Mele, într-un fel fără de sfârșit. Ești frumos pentru că Eu și doar Eu văd frumusețea care-ar trebui să devii. Prin puterea transformatoare a iubirii Mele, care e perfectă prin slăbiciune, frumusețea ta va căpăta perfecțiune. Vei deveni extrem de frumos, într-un fel unic, de neînlocuit. Pentru aceasta, nici Eu, nici tu nu vom lucra singuri, vom lucra împreună.

Valoarea liniștei

Linişte şi rugăciune

Dacă ne lăsăm ghidaţi de cea mai veche carte de rugăciuni, Psalmii, notăm două forme principale ale rugăciunii, pe de o parte lamentarea şi strigătul de ajutor, şi pe de altă parte mulţumirea şi lauda adusă lui Dumnezeu. Într-un mod mai puţin vizibil există o a treia formă a rugăciunii, fără cereri sau exprimare clară a laudei. De exemplu, în Psalmul 130 nu este decât calm şi încredere: «Mi-am smerit şi mi-am domolit sufletul meu… Să nădăjduiască în Domnul, de acum şi până în veac!»

Uneori, rugăciunea devine tăcută. Comuniunea paşnică cu Dumnezeu se poate face fără cuvinte. «Mi-am smerit şi mi-am domolit sufletul meu, ca un prunc înţărcat de mama lui.” Atunci rugăciunea nu are nevoie de cuvinte, poate nici de reflecţii.

Cum este posibil să atingem liniştea interioară? Uneori suntem aparent tăcuţi, dar, înăuntru, discutăm puternic, ne confruntăm cu parteneri imaginari sau luptăm cu noi înşine. Liniştea sufletelor noastre necesită un fel de simplitate: «N-am umblat după lucruri mari, nici după lucruri mai presus de mine. «Linişte înseamnă recunoaşterea faptului că grijile noastre nu pot face mare lucru. Linişte înseamnă să lăsăm lui Dumnezeu ceea ce este mai presus de noi şi de capacităţile noastre. Un moment de linişte, chiar şi foarte scurt, este ca o oprire sfântă, ca o odihnă de sabat, ca un armistiţiu al grijilor.

Frământarea gândurilor noastre poate fi comparată cu furtuna care a lovit barca discipolilor pe Marea Galileei, în timp ce Isus dormea. Ca şi ei, putem fi pierduţi, neliniştiţi, incapabili de a ne calma noi înşine. Dar Cristos este de asemenea capabil să vină în ajutorul nostru. Căci cel care a certat vântul şi marea şi care a poruncit “şi s-a făcut linişte mare”, poate de asemenea să ne liniştească sufletul când ne este tulburat de frică şi griji. (Marcu, 4).

Rămânând în linişte, noi ne încredem şi sperăm în Dumnezeu. Un psalm sugerează că liniştea este în acelaşi timp o formă de laudă. Noi citim de obicei primul verset al Psalmului 64: «Laudă Ţi se cuvine, Dumnezeule ». Această traducere urmează versiunea greacă, dar în prezent, textul ebraic care poate fi citit în majoritatea bibliilor este: «Ţie Ţi se cuvine cântare, Dumnezeule». Când încetează cuvintele şi gândurile, Dumnezeu este lăudat în minunea liniştei şi în admiraţie.

Cuvântul lui Dumnezeu: tunet şi linişte

În pustia Sinai, Dumnezeu i-a vorbit lui Moise şi fiilor lui Israel. Tunete şi fulgere şi sunet de trâmbiţe foarte puternic au precedat şi însoţit Cuvântul Domnului (Exodul, 19). Secole mai târziu, profetul Ilie s-a întors la muntele lui Dumnezeu. Acolo a retrăit experienţa strămoşilor lui: vijelie, cutremur şi foc şi a fost pregătit să-L asculte pe Dumnezeu vorbindu-i în furtună. Dar Dumnezeu nu a fost în fenomenele tradiţionale ale puterii sale. Când a încetat zgomotul puternic, Ilie a auzit o «adiere de vânt lin» şi Domnul i-a vorbit (III Regi, 19).

Dumnezeu vorbeşte cu voce tare sau într-un suflu de linişte ? Trebuie să luăm ca model poporul strâns la poalele Sinaiului sau pe profetul Ilie? Este probabil o alternativă falsă. Fenomenele teribile care au însoţit darul celor zece porunci subliniază importanţa lor. Păstrarea sau respingerea lor este o chestiune de viaţă sau de moarte. Văzând un copil care aleargă direct sub o maşină, are dreptate să strige cât de tare poate. În situaţii analoage, profeţii au prevestit cuvântul Domnului, într-o manieră ce face să ne răsune urechile.

Cuvintele spuse cu voce tare se fac auzite, ele impresionează. Dar noi ştim bine că ele cu greu ne ating inimile. În loc să fie primite, ele întâmpină rezistenţă. Experienţa lui Ilie ne arată că Dumnezeu nu vrea să impresioneze, ci să fie înţeles şi primit. Dumnezeu a ales o «adiere de vânt lin» pentru a vorbi. 
Acesta este un paradox: Dumnezeu este tăcut şi totuşi El vorbeşte

Când cuvântul Domnului devine« adiere de vânt lin», el este mai eficace ca niciodată pentru a ne schimba inimile. Vijelia puternică de pe Muntele Sinai a sfărâmat rocile, dar cuvântul tăcut al lui Dumnezeu este capabil să biruie inimile de piatră. Pentru Ilie însuşi, liniştea neaşteptată a fost probabil mai de temut decât vijelia şi tunetul. Manifestările puternice ale lui Dumnezeu i-au fost oarecum familiare. Liniştea lui Dumnezeu este cea care tulbură, aceasta fiind diferită de tot ceea ce Ilie cunoştea până atunci.

Liniştea ne pregăteşte pentru o nouă întâlnire cu Dumnezeu. În linişte, cuvântul Domnului poate ajunge până în colţurile cel mai ascunse ale inimilor noastre. În linişte, el se revelează «mai ascuţit decât orice sabie cu două tăişuri, şi pătrunde până la despărţitura sufletului şi duhului» (Evrei 4,12). În linişte, încetăm să ne ascundem în faţa lui Dumnezeu şi lumina lui Hristos poate să atingă, să vindece şi să le transforme chiar şi pe cele de care ne este ruşine.

Linişte şi iubire

Cristos a spus: Aceasta este porunca Mea: să vă iubiţi unul pe altul, precum v-am iubit Eu (Ioan 15,12). Noi avem nevoie de linişte pentru a primi aceste cuvinte şi pentru a le pune în practică. Când suntem agitaţi şi neliniştiţi, noi avem atâtea argumente şi motive pentru a nu putea ierta şi iubi prea uşor. Dar când noi avem «sufletul nostru în pace şi linişte», aceste motive dispar. Poate că noi evităm uneori liniştea, preferând orice zgomot, cuvinte sau distracţii, pentru că pacea interioară este o afacere riscantă: ea ne face goi şi săraci, ea distruge amărăciunea şi revoltele şi ne conduce către darurile noastre. Liniştite şi sărace, inimile noastre sunt copleşite de Sfântul Duh, sunt umplute de o iubire necondiţionată. Liniştea este un umil dar sigur drum către iubire.

Sfânta Scolastica, o sfântă mereu actuală

“Pentru a îmbrăca din nou Biserica sa cu frumuseţea fecioriei, el a împodobit-o pe Scolastica cu podoabele inocenţei şi ţie ţi-a făcut-o mai plăcută prin admirabila simplitate a porumbiţei. Soră a gloriosului părinte sfânt Benedict, lui i-a fost asociată şi în sfinţenie, şi, sub îndrumarea lui, căutându-te pe tine mai presus de orice lucru, a produs roade îmbelşugate de har şi a meritat să se bucure veşnic de iubirea ta.” (din Prefaţa Suplimentului Monastic la Misalul Roman, 1980, 153)

^{Biserica ne propune azi, 10 februarie, ca model de viaţă şi spiritualitate figura sfintei Scolastica, sora sfântului Benedict, întemeietorul vieţii monahale în Occident şi patron al Europei. Prea multe date despre ea nu avem, fiind un personaj învăluit în mister, una din multele sfinte ascunse din istoria Bisericii. Singurul izvor istoric despre viaţa sfintei Scolastica sunt capitolele 33 şi 34 din cartea a doua a “Dialogurilor” sfântului Grigore cel Mare (540-604). Amănuntele, legendare, care au fost adăugate ulterior, nu reuşesc să aducă prea multe noutăţi la imaginea simpla şi impresionantă a sfintei. Chiar sfântul Grigore cel Mare nu şi-a propus să redea o biografie a ei, doar o aminteşte în legătură cu descrierea profilului interior al părintelui  monahismului occidental. A vorbi de Sfânta Scolastica devine astfel un nou mod de a exalta figura sfântului Benedict, căruia ea i-a fost prima discipolă, cea mai ilustră şi sub a cărui îndrumare a ajuns la o viaţă spirituală intensă şi de o bogăţie multifaţetată. Deşi mulţi sunt tentaţi să o considere fondatoare a ramurii feminine a Ordinului Benedictin, nu o putem numi astfel, ci mai degrabă ea apare ca un strălucit reflex al sfinţeniei lui Benedict.}

^{Anul naşterii celor doi sfinţi pare să fie acelaşi: 480. Se presupune că Benedict şi Scolastica erau gemeni, şi chiar dacă nu au fost gemeni din punct de vedere biologic, cu siguranţă în viaţa lor spirituală au pornit şi au mers împreună până la moarte. Au murit amândoi în anul 547, la o diferenţă de 40 de zile. Scolastica s-a consfinţit lui Dumnezeu din tinereţe şi l-a urmat pe fratele ei la Subiaco şi la Monte-Cassino unde s-a stabilit într-o mănăstire. Dar, deşi era atât de aproape, Benedict cobora numai o singură dată pe an pentru a se întâlni cu sora lui. De aceea, ne putem uşor închipui ce mult îşi dorea Scolastica să fie cât mai îndelungată această vizită anuală. Benedict însă ţinea cu orice preţ să respecte regula care-i interzicea să înnopteze în afara zidurilor mănăstirii. Cu prilejul ultimei întâlniri, probabil în prima joi din Postul Mare al anului 547, Dumnezeu a arătat totuşi că iubirea afectuoasă  dintre cei doi fraţi îi era mai plăcută decât fidelitatea riguroasă faţă de Regula de viaţă pe care Benedict şi-o alesese singur. De aici deducem că dincolo de legi şi reguli emise pentru a ne ajuta să-l căutăm şi să-l urmăm pe Domnul conform voinţei Sale, nu există cale mai sigură decât cea a unei carităţi arzătoare şi sincere.}

^{În zadar s-a rugat Scolastica de fratele ei să rămână cu ea toată noaptea, până la ziuă, pentru a continua convorbirea despre bunurile cereşti, cum ne relatează sfântul Grigore cel Mare. Când Benedict o dojeneşte sever pentru dorinţa ei contrară obligaţiilor lui, Scolastica îşi ia capul în mâini şi se reculege în rugăciune. “Şi a avut mai multă trecere la Dumnezeu pentru că a avut mai multă iubire” comentează sfântul Grigore. Ploaia torenţială şi tunetele l-au oprit pe Benedict să se mai întoarcă la mănăstire, lucru pentru care a învinuit-o pe sfânta Scolastica. Drept răspuns, ea îi spune:” Iată, te-am rugat, dar tu nu ai voit să mă asculţi, l-am rugat pe Domnul şi El m-a ascultat. Acum, dacă poţi, întoarce-te la mănăstire.” Ca urmare a celor petrecute, sfânta Scolastica este invocată împotriva fulgerelor şi pentru a dobândi ploaie bună şi curată. La trei zile după acea prelungită convorbire, pe când sfântul Benedict se afla în rugăciune, a văzut sufletul surorii sale zburând spre cer sub forma unei porumbiţe. După patruzeci de zile avea să meargă şi el pe acelaşi drum, pentru ca împreună să trăiască bucuria din ceruri.}

^{După această scurtă trecere în revistă a profilului său biografic, ne putem întreba, pe bună dreptate, ce mesaj ne adresează această mare sfântă benedictină, aparent pierdută în negura vremurilor?}

^{Ralph Waldo Emerson, cunoscut filozof şi scriitor american afirma că “marile genii au biografiile cele mai scurte”. Cu adevărat, măreţia spirituală a unui sfânt nu se măsoară după abundenţa datelor biografice şi nici după numărul minunilor săvârşite în viaţă ci depinde de perfecţiunea cu care a practicat virtuţile creştine, îndeosebi cea a carităţii care întăreşte şi fructifică şi celelalte virtuţi. În cazul sfintei Scolastica, un singur miracol, cel al ploii miraculoase, dar dincolo de acesta putem întrezări perfecţiunea spirituală ce izvora din profunda ei viaţă interioară animată de o iubire intensă, constantă şi fidelă faţă de voinţa Domnului şi faţă de aproapele.}

^{Sfinţii au încercat mereu să trăiască ascunşi, departe de ochii lumii, nu din dispreţ faţă de aceasta ci dintr-o prea mare iubire faţă de cei rămaşi în lume pentru care mijlocesc cu rugăciuni, jertfe şi sacrificii. Au lăsat Domnului grija de a scoate la iveală, la timpul şi în modul dorite de El, faptele lor bune şi meritorii. Scolastica a ales de mică să trăiască o viaţă ascunsă cu Cristos în Dumnezeu, meditând şi trăind intens Cuvântul lui Dumnezeu. O putem numi precursoare a sfântului Benedict, care cu rugăciunea ei fervoroasă şi cu oferta sacrificiilor zilnice l-a ajutat şi a pregătit terenul pentru naşterea şi apariţia Ordinului Benedictin. Don Guglielmo Salvi, benedictin de la Subiaco, în cartea “Sfântul Benedict, Părinte al Europei” (Subiaco, 1948) scrie: “Providenţa pune adesea alături de mari sfinţi figure feminine pentru a-i inspira sau a-i ajuta în opere în care nu este de ajuns doar contribuţia lor şi pentru a ne aminti că bărbatul şi femeia sunt chemaţi la reciprocitatea care constituie baza unei îmbogăţiri mutuale chiar şi în întruparea celor mai mari carisme. Astfel, alături de un sfânt Vasile o întălnim pe Macrina, sora sa, alături de sfântul Ambrozie pe Marcellina, alături de sfântul Augustin pe Monica iar în timpuri mai recente alături de un sfânt Francisc pe Clara iar alături de sfântul Francisc de Sales pe Ioana Francisca de Chantal. Sfântului Benedict, Dumnezeu i-a dat ca însoţitoare feciorelnică pe sora sa după trup, ridicând-o la înălţimea lui spirituală.}

^{Sfânta Scolastica era o sfântă autentică deoarece era foarte umană. Ştia să surâdă şi chiar să şi glumească cu delicateţe după cum reiese din replica: “Iată, te-am rugat, dar tu nu ai voit să mă asculţi, l-am rugat pe Domnul şi El m-a ascultat. Acum, dacă poţi, întoarce-te la mănăstire.” “Cine îl caută cu adevărat pe Dumnezeu, caută bucuria şi găsind-o, o răspândeşte din preaplinul inimii. Sfânta Scolastica ne este model şi pentru atitudinea ce trebuie să o avem  în faţa morţii ce nu trebuie văzută ca o distrugere dar ca o reînnoire, nu ca o înfrângere dar ca o victorie, nu ca o tristeţe dar ca o sărbătoare, o transfigurare şi început al unei vieţi mai bogate şi mai fericite.}

^{Sfinţii sunt un mare dar al Domnului pentru întreaga Biserică şi pentru omenire, campioni ai virtuţii şi modele de imitat. Ne amintesc că toţi suntem chemaţi la sfinţenie, că sfinţenia nu este un lux ci o necesitate intrinsecă nouă ca şi copii ai lui Dumnezeu. Cunoaşterea vieţii şi spiritualităţii lor generează dorinţa vie de a-i imita şi de a le practica virtuţile. Exemplul sfintei Scolastica să ne dea curajul şi generozitatea necesare de a-l urma pe Cristos într-o dăruire totală, cu o inimă pură şi simplă, în fidelitatea umilă a unei iubiri coerente şi convinse faţă de Cristos căruia nimic să nu-i preferăm în timp şi în veşnicie.}                  

Drumul nostru spre unitatea crestinilor

”Maica Unității” din România - o Mănăstire Benedictină într-o țară ortodoxă 

Le rugăm pe Surorile de la Mănăstirea „Maica Unităţii” să ne împărtăşească câte ceva din „aventura” lor benedictină în România (interviu realizat de Pr. Celeste Pianezze, membru al Comisiei de Ecumenism C.R.S.M).

1.     Aţi venit în România din dorinţa expresă a PS Petru Gherghel, episcop de Iaşi. De ce o mănăstire benedictină situată între cele de la Bistriţa, Văratec, Agapia?

Considerăm că Mănăstirea Benedictină „Maica Unităţii”, atât ca realizare cât şi ca poziţionare geografică în această zonă centrală a monahismului ortodox român face parte dintr-un plan deosebit al Providenţei divine care a inspirat-o, i-a fost alături de la primii paşi ai proiectului şi până astăzi când continuă să o asiste în ciuda multelor dificultăţi pe care le întâmpină, normale de altfel oricărui început de drum, într-un context socio-cultural şi religios în care viaţa contemplativă este încă prea puţin cunoscută şi înţeleasă dată fiind lipsa unei tradiţii monastice îndelungate. Locul a fost ales la propunerea PS Petru Gherghel, într-o zonă frumos împădurită, într-un cadru mirific, liniştit, propice stilului de viaţă contemplativă caracterizată de o trăire mai intensă şi intimă în prezenţa divinităţii, de spiritul de reculegere şi meditaţie, de înălţare sufletească iar construirea ei s-a realizat cu ajutorul Providenţei şi a sacrificiilor surorilor din Arhicenobiul Benedictin „Sfântul Andrei apostolul” din Arpino (IT).

E sugestivă prezenţa ei în zona cea mai bogată a celor mai înfloritoare Mănăstiri ortodoxe. În această îmbinare vedem prefigurată unitatea celor două Biserici surori. În România există un bun raport între creştinii catolici şi cei ortodocşi. Nu întâmplător vorbim de o mănăstire benedictină într-o ţară majoritar ortodoxă dacă e să ţinem cont de faptul că Sfântul Benedict, fondatorul Ordinului nostru este un sfânt respectat şi venerat chiar şi de fraţii ortodocşi tocmai pentru că el nu este nici catolic nici ortodox pentru că a trăit cu 500 de ani înainte de schisma din 1054. Poziţionarea geografică a Mănăstirii noastre, dincolo de aceste considerente, vrea să sugereze că de fraţii ortodocşi ne uneşte aceeaşi iubire de Cristos, aceleaşi valori comune, că slujim aceluiaşi Dumnezeu şi că Monahismul catolic şi cel Ortodox, în rugăciune şi dialog vor fi instrumentele privilegiate de Dumnezeu pentru a conduce Bisericile surori la unitatea şi comuniunea deplină.

2.     Numele Mănăstirii, „Maica Unităţii”, are o semnificaţie simbolică?

Putem afirma că numele Mănăstirii are o semnificaţie cu atât mai simbolică cu cât în România, ţară majoritar ortodoxă, situată la răscrucea dintre Orient şi Occident, în care creştinii catolici ocupă doar 5% din totalul populaţiei, problema ecumenismului deţine un loc important şi actual.

Construirea unei Mănăstiri catolice benedictine în România nu este deci întâmplătoare ci o considerăm ca pe un dar al Providenţei făcut Bisericii locale şi universale, Providenţă care a condus în mod miraculos toate etapele acestui proces uman-divin. E demn de menţionat faptul că proiectul a fost încredinţat de la bun început Mariei, care, după cum a declarat Papa Paul al VI-lea, este Maica Unităţii datorită rolului său matern de a unifica toţi membrii familiei umane, proiect făcut cu scopul de a aduce laudă lui Dumnezeu şi de a mijloci pentru necesităţile întregii lumi şi Biserici, într-un mod particular pentru realizarea deplinei comuniuni dintre Bisericile surori. În Mănăstirea noastră din Arpino de unde a început întreaga aventură benedictină pe pământ românesc, de veacuri este păstrată o statuie a Maicii Domnului din Loreto care a obţinut minuni extraordinare pentru noi şi pentru cei din Arpino încât a fost proclamată Patroana oraşului. În faţa ei am mers cu proiectul în mână şi i-am spus: „Tu ştii că am primit o invitaţie să fondăm o Mănăstire catolică în România dar ştii şi faptul că nu avem nici tinere, nici bani pentru a o construi. Cu toate acestea, suntem dispuse la orice sacrificiu, chiar şi acela de a termina toate resursele noastre, dar tu trebuie să ne ajuţi! Ce am putea realiza numai cu forţele noastre? Avem multă încredere în Tine şi dacă Tu vrei această Mănăstire, procură Tu vocaţii şi bani!” şi i-am pus proiectul sub mantie. Angajamentul nostru era irevocabil…

3.     Viaţa monastică ce a luat naştere în Orient a constituit o legătură importantă între creştinii din Orient şi cei din Occident. În timpuri mai recente au fost întemeiate comunităţi de viaţă monastică angajate în mod evident pe calea ecumenismului, ca de exemplu Mănăstirea de la Chevetogne, Grandchamp, comunitatea din Taizè, comunitatea monastică de la Bosè. Pentru aceste comunităţi ecumenismul este forţa propulsatoare. Sunt aceste comunităţi un punct de referinţă pentru voi?

Este impropriu să afirmăm că aceste comunităţi sunt pentru noi un punct de referinţă. Punctele de referinţă atât pentru noi cât şi pentru ele considerăm că sunt: Sfânta Evanghelie, Magisteriul Bisericii şi Sfânta Regulă. Sunt ele care ne ghidează şi ne orientează viaţa monastică iar noi încercăm să fim fidele acestora.

Asta nu ne împiedică totuşi să avem cu ele un raport de prietenie şi de comuniune frăţească la nivel spiritual, fără a întreţine însă o colaborare prea strânsă. În acest sens am primit invitaţii de participare la întâlniri ecumenice din partea comunităţii de la Bosè, de la Assissi sau pentru celebrarea Vesperelor ecumenice cu Sfântul Părinte la sfârşitul Săptămânii de rugăciune pentru unitatea creştinilor, invitaţii care au fost onorate în măsura posibilităţilor. Chiar şi comunitatea noastră a fost gazda unor astfel de iniţiative, ca de exemplu organizarea unei conferinţe inter-religioase la Arpino unde s-au întâlnit reprezentanţi aparţinând diverselor religii orientale şi occidentale. Superiorii noştri fac parte şi din comisia inter-religioasă a Organizaţiei mondiale monastice DIM. Toate acestea demonstrează faptul că există o implicare şi o colaborare şi din partea noastră în această cauză comună de realizare a unităţii creştinilor.

4.     Ce contribuţie puteţi aduce vieţii religioase din România pentru ca persoanele consacrate să ofere mai mult spaţiu rugăciunii ecumenice şi unei mărturii cu adevărat evanghelice?

Fericitul Părinte Papa Ioan Paul al II-lea, în scrisoarea enciclică Ut unum sint referitoare la angajarea ecumenică (cap.1, 22) afirmă: „Pe drumul ecumenic spre unitate, primatul îi revine fără îndoială rugăciunii în comun, unirii în rugăciune a celor care se strâng laolaltă în jurul lui Cristos însuşi. Dacă creştinii, în pofida dezbinărilor lor, vor şti mereu mai mult să se unească în rugăciune comună în jurul lui Cristos, vor deveni tot mai conştienţi de faptul că ceea ce îi desparte e foarte limitat în comparaţie cu ceea ce îi uneşte. Dacă se vor întâlni tot mai des şi mai cu sârg în faţa lui Cristos în rugăciune, ei vor putea afla curajul să înfrunte întreaga realitate umană dureroasă a dezbinărilor şi se vor regăsi împreună în acea comunitate a Bisericii pe care Cristos o formează neîncetat în Duhul Sfânt, în ciuda tuturor slăbiciunilor şi a limitelor omeneşti”. Ţinând cont de acest lucru şi urmând şi îndemnul Sfântului Benedict de „a nu prefera nimic iubirii lui Cristos”, dorim să aducem şi noi contribuţia majoră a rugăciunii, jertfa de laudă ce se înalţă zilnic asemenea parfumului plăcut de tămâie prin celebrarea liturgiei împreună cu fraţii noştri ortodocşi care în diferite ocazii ni se alătură cu entuziasm, motiv pentru care îi aducem mulţumire Domnului şi ne bucurăm.

La aceasta se adaugă convertirea interioară a inimii fără de care nu există ecumenism adevărat aşa cum se menţionează în documentul conciliar Unitatis Redintegratio (cap.2, 7-8): ”Dorinţa de unitate se naşte şi creşte din reînnoirea cugetului, din lepădarea de sine şi din revărsarea liberă a iubirii. Trebuie deci să cerem de la Duhul dumnezeiesc harul abnegaţiei sincere, al umilinţei şi blândeţii în slujire, al generozităţii frăţeşti faţă de semeni. Vor promova şi vor înfăptui cu atât mai bine unirea creştinilor cu cât se vor strădui să ducă o viaţă mai autentic conformă cu Evanghelia. Cu cât va fi mai strânsă comuniunea lor cu Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt, cu atât vor putea spori mai intim şi mai uşor fraternitatea reciprocă. Convertirea inimii şi sfinţenia vieţii, împreună cu rugăciunile individuale şi publice pentru unirea creştinilor, trebuie socotite sufletul întregii mişcări ecumenice şi pot fi numite pe drept cuvânt ecumenism spiritual”.

Pe lângă această implicare la nivel spiritual, de însemnătate primordială, putem găzdui la Mănăstirea „Maica Unităţii” evenimente cu caracter ecumenic şi inter-religios, momente de rugăciune comună cum de altfel s-a şi întâmplat în vara anului 2008 când fraţii capucini au organizat o veghe de rugăciune cu caracter ecumenic în incinta bisericii Mănăstirii.

Sunt încurajatoare cuvintele ce ne-au fost adresate de Mons. Jean-Claude Perisset în anul 2005 cu ocazia unei întâlniri a mai multor surori de viaţă contemplativă din România aparţinând unor varii spiritualităţi ce a avut loc în Mănăstirea noastră, cuvinte pe care le redăm în încheierea acestei relatări: „Aţi început în linişte şi rugăciune, dar, puţin câte puţin, planta semănată de voi va produce roade. Alte Congregaţii desfăşoară diferite lucrări, în schimb, vouă vă revine sarcina lui Moise de pe munte. Voi, femeile, aveţi mai mult curaj. Ceea ce vrea femeia, Dumnezeu vrea!”

 Ut in omnibus glorificetur Deus!