Sfintele Pasti

„Dacă aşadar, aţi înviat împreună cu Cristos, râvniţi la cele de sus, unde Cristos şade de-a dreapta lui Dumnezeu. Năzuiţi spre cele de sus, nu la cele de pe pământ.”

                                  (Col 3, 1-2)

                    

Cristos a înviat, a înviat cu adevărat! Și este viu pentru totdeauna. Este aici cu noi, cu fiecare dintre noi, în mod misterios și concret totodată. Credința este cea care ne ajută să-i descoperim prezența dătătoare de pace.

Aceasta este Vestea cea mai Bună și cea mai frumoasă de pe pământ! De ce să nu mergem zilnic cu El, punând mâna noastră în mâna Lui? Cine nu are nevoie de El? El vrea și poate să ne ajute să trăim o viață diversă, o viață ca a Lui, generată și susținută de Iubirea Sa. Cristos stă și bate la ușa noastră pentru a veni să locuiască cu noi, în casa noastră, în inima noastră, pentru a ne ajuta și pentru a ne da acea Pace pe care cu toții o dorim. Să-i dăm voie deci să ne facă părtași de Învierea Sa!

Din suflet vă dorim un Paşte binecuvântat, cu multe haruri!

Vă însoțim mereu cu rugăciunile noastre!

                                   CRISTOS A ÎNVIAT!  ALELUIA!

                                      Surorile   Benedictine   Contemplative Viișoara

           

Rugăciunea

        

Mică introducere

      Spune Romano Guardini: “In general omul nu se roagă cu plăcere. Este uşor ca el să simtă la rugăciune un sens de plictiseală, un obstacol, o aversiune chiar şi ostilitate.

Orice alt lucru îi va părea mai atractiv şi mai important. Spune că nu are timp, că are alte obligaţi mai urgente, dar îndată ce a lăsat rugăciunea, iată-l că începe să facă lucrurile cele mai inutile. Omul trebuie să înceteze de a-l înşela pe Dumnezeu şi pe el însuşi.

E mult mai bine să spun deschis: “Nu vreau să mă rog”.

Dar este adevărat că rugăciunea este numai plictiseală?

Să încercăm să o privim puţin mai de-aproape… această rugăciune…

De ce ne rugăm ?

      La această întrebare am putea răspunde cu simplitate: “pentru că Isus s-a rugat, pentru că Isus însuşi ne-a spus să ne rugăm,şi pentru că El însuşi ne-a învăţat să ne rugăm cu (rugăciunea) Tatăl Nostru. (Lc. 5.16;…. )

Dar am vrea să înţelegem mai bine.

      Rugăciunea este o necesitate intimă a omului înnăscută în inima sa. De ce?

Numai pentru că Dumnezeu ne-a creat ca să intrăm în comuniune cu El şi rugăciunea include în acest joc de comuniune.

      Rugăciunea este un instrument de prietenie, poate chiar mai înalt, mai misterios şi mai sublim. Spune Sf. Tereza de Avila: “Rugăciunea nu este nimic altceva, decât un intim raport de prietenie, o întreţinere cât mai deasă numai cu Acela de care ştim că suntem iubiţi”.

În jocul prieteniei componentul principal este acela al comunicării.

      Într-o prietenie fundamental este o întâlnire interpersonală şi aceasta nu se face fără cuvinte, fără explicaţie. Imaginea a două persoane care stau una lângă alta, dar fără să exprime raportul lor, este o imagine a două persoane care nu au nici un raport între ele. Deci în prietenie importantă este comunicarea. Suntem deci invitaţi la un dialog cu Isus.  Acesta este sensul rugăciunii: ne rugăm pentru a creşte prietenia noastră cu      

Dumnezeu. Rugăciunea este mijlocul, iar scopul este prietenia cu Dumnezeu.

Cum ne rugăm?

      Eh, dacă rugăciunea este o comunicare, atunci trebuie să fie făcută cu cuvinte. Dar care cuvinte să folosim cu Dumnezeu?

Această întrebarea  i-a fost făcută Sf. Tereza de Lisieux câteva zile înainte de a muri. Sora Celina i-a spus aşa: ce-i spui Tereza lui Isus când te rogi? “ Iar ea a răspuns: eu nu-i spun nimic, eu îl iubesc! ”. Limbajul rugăciunii este limbajul iubirii. În iubire este un drum precis de făcut, care merge de la cuvinte la linişte,  dar liniştea rugăciunii va fi maximul cuvintelor. Nu se poate pleca natural de la linişte. Trebuie să se înceapă de la cuvinte. Copiilor  li se cere să înveţe pe de rost rugăciunile cele mai cunoscute, iar celor mai mari li se cere să se exprime prin toată corporalitatea. Şi corpul este un element important în rugăciune. Ne rugăm întotdeauna cu demnitate, preferându-se o poziţie comodă dar constantă, decât să ne schimbi poziţia după fiecare două minute.

     Trebuie subliniată în rugăciune si dimensiunea cântecului. Dacă comunicarea se întăreşte de valoarea cuvintelor, cântecul transcende cuvântul însuşi şi se aproprie de la sine de dimensiunea religioasă. “Inteligenţa să se acorde cu glasul“ repeta încontinuu Sf. Benedict.

      Nu se cântă pentru a ne auto-contempla, dar pentru a ne transcende pe noi înşine. Pentru aceasta cântarea la rugăciune ne ajută să trăim limbajul iubirii şi ne poartă încet - încet să gustăm chiar şi liniştea.

Cine se roagă?

      In aparenţă putem spune că suntem noi care ne rugăm.

Dar acesta nu este de tot adevărat. Se spunea de Sf. Francisc: “Non tam orans, quam oratio factus”. Nu mai era el care se ruga, dar lui însuşi  era devenit o rugăciune vie. Este Duhul Sfânt care se roagă in noi…. Atunci noi ce facem? Noi colaborăm la rugăciune. Încercarea   noastră este de a ne ataşa rugăciunii adevărate, o încercare de a ne sintoniza  pe frecvenţa Duhului Sfânt.

      Pentru aceasta în rugăciune este indispensabilă ascultarea. Ascultarea inimi, ascultarea  Cuvântului lui Dumnezeu, ascultarea liniştei. Mai întâi se ascultă şi apoi ne introducem in limbajul iubirii. Nu se poate ruga în mijlocul confuziunea gândurilor, dar trebuie să facem linişte pentru a putea asculta liniştea. Să înţelegem că nu

suntem noi care ne rugăm, dar este Duhul sfânt care se roagă în noi ne dă mai multă umilinţă şi ne înfrânează toate acele argumente care au puţin sau nimic de a face cu rugăciunea.

Cui ne rugăm?

      Ne rugăm lui Dumnezeu, nu având nici un dubiu. Dar Dumnezeul creştinilor este Treimea. Ne rugăm deci Tatălui, prin mijlocirea Fiului în Duhul Sfânt. De aceea rugăciunea cea mai importantă este Tatăl Nostru, pentru că este adresată Tatălui şi ne-a învăţat-o Fiul şi nu se înţelege numai cu Duhul lui Dumnezeu.

      Atunci rugăciunea la sfinţi? Rugându-ne cu Cristos, suntem uniţi cu toţii cei care sunt membrele sale. Aceasta ne facem să înţelegem că rugăciunea nu acţionează niciodată singură dar întotdeauna  împreună cu altele. Împreună  se ajunge în Paradis, de singuri  mergem la iad.

Când ne rugăm?

      Timpul rugăciuni trebuie să ritmeze viaţa de fiecare zi. Cu dimineaţa ziua se reînnoieşte şi apoi se încheie cu seara. Dimineaţa se repetă de fiecare dată începutul întregii vieţi, iar seara este ca o prevestire a acelei ultime, adică moartea. Toată aceasta se exprime in rugăciunea de dimineaţă şi de seară. Dacă ele lipsesc, ziua pierde orice demnitate umană. Seara se prinde ziua şi invers. Ziua începe întotdeauna cu seara dinainte. Ziua începe cu deşteptarea şi aceasta este mai mult sau mai puţin plăcută  independent de cum sa dormit. Dar somnul este determinat de cea ce la precedat imediat înainte. Reculegerea de dimineaţă şi seară trebuie să adune bucuriile, preocupările şi durerile întregii zilei. Nu vom putea să calculăm destul importanţa  acestei reculegeri.

      Un alt moment important al rugăciuni este înainte de masă. Masa la toate popoarele în vechime  era un act religios. El însemna comuniune cu divinitatea şi comuniune reciprocă intre invitaţi. Un lucru este să te aşezi la masa de a te bucura de o masă bună de unul singur şi alt lucru este să primeşti hrana din mâna lui Dumnezeu şi să-i spui Mulţumesc.

      Ar putea fi trei momente principale:

      La răsăritul şi apusul soarelui la amiază şi înainte de masă. Aşa se rugau profeţii cei mari al Vechiului Testament: “Daniel înălţa de trei ori pe zi  rugăciunea” (sa spre cer) şi aşa face şi Biserica in cele trei rugăciuni mari la Laude, Vespere şi ora medie.

      Cu aceste scurte consideraţii închei această primă întâlnire despre rugăciune şi o fac propriu cu o rugăciune:

“Rugăciunea este o dorinţă, o tresărire a inimii, este un suflu  care nu ştii  de unde veni şi unde merge.

Rugăciunea este o întâlnire, câte o dată ceartă, deseori o aşteptare.

Este plânsul lui Petru la cântul cocoşului,

Este starea Mariei la picioarele crucii.

Rugăciunea este un moment de eternitate,

Este o alegere a iubirii,

Este un sărut o îmbrăţişare un vis.

Rugăciunea este o amintire un proiect,

Este o strigare şi este linişte.

Sunt lacrimile de cine plânge şi pentru cine plânge,

Sunt invocaţiile pământului, şi laudele Bisericii.

Rugăciunea este respiraţia noastră, viaţa noastră totul nostru.

Nu este un om care nu se roagă,

Sunt numai oameni care nu ştiu să se roage“.  

Despre fidelitate

Fidelitatea…o virtute dificilă a timpurilor noastre, pe cât de dificilă pe atât de necesară. Cât de fideli suntem? Ne întrebăm poate deseori...și cum să facem în așa fel încât să rămânem fideli chemării adresate de Domnul fiecăruia dintre noi indiferent de statutul de viață pe care îl avem?

Fidelitatea în chemare nu trebuie considerată niciodată ca fiind ceva scontat ci ea implică o muncă asiduă, zi de zi, în mijlocul încercărilor inevitabile ale vieții, o reînnoire continuă a acelui DA prin care răspundem chemării divine. E ceea ce mărturisește de altfel și Ben Harrison, un frate misionar al Carității Maicii Tereza de Calcutta, care a lucrat mult în formarea și apostolatul comunităților sale pentru cei fără casă, prizonieri și drogați: "Îmi amintesc - scrie - când am intrat pentru prima oară în convent. Nu eram sigur că voi reuşi să rămân mai mult de o săptămână. Apoi, în timp ce treceau lunile, continuam să rămân surprins de faptul că încă mai eram acolo prezent. Luam lucrurile doar aşa cum veneau, zi după zi, şi aşteptam să văd cât va dura aceasta. În sfârşit, după câţiva ani de profesiune temporară, venise momentul să decid dacă să fac profesiunea perpetuă. Mă gândeam îndelung şi cu multă dificultate la posibilele opţiuni ce-mi stăteau în faţă". Nu a fost o decizie uşoară "întrucât avusesem mereu teamă să-mi asum un angajament, aşa încât gândul de a mă consacra lui Dumnezeu pentru tot restul vieţii mele (dar şi celorlalte realităţi implicite consacrării) mi se părea imposibil". Prin urmare, este necesar să analizăm bine existenţa îndoielilor şi dificultăţilor în viaţa noastră. Ele au o funcţie providenţială: "Ne menţin oneşti, ne amintesc din ce suntem făcuţi, şi câtă nevoie avem de Dumnezeu. Ne constrâng să luăm şi să reluăm hotărârea de a-l urma, o decizie care, ori de câte ori o luăm, se întăreşte tot mai mult".

 Uneori noi ne gândim la profesiune ca la un angajament care durează pentru o anumită perioadă, doar o perioadă mai lungă decât profesiunea temporară. În formula de depunere a voturilor, în fraternitatea mea, noi spunem că facem voturile pentru toată viaţa. Însă eu am înţeles că sensul profund al voturilor nu se măsoară în ani sau în alt mod. În acest act de credinţă şi de iubire eu spun că acum, în acest moment, vreau să-i dăruiesc lui Dumnezeu tot ceea ce sunt, tot ceea ce am, tot ceea ce iubesc, tot ceea ce fac şi tot ceea ce voi deveni, şi că vreau să fac aceasta în mod absolut, total, astăzi, pentru totdeauna în timp şi dincolo de timp. Aceasta este dorinţa mea. Perpetuu nu înseamnă zece, douăzeci sau cincizeci de ani, în funcţie de cât îmi este dat să mai trăiesc. Perpetuu înseamnă: pentru tot timpul şi dincolo de tot timpul, doresc să fiu unit cu Dumnezeul meu fără întrerupere, începând cu acest moment până în veşnicie".

 Dar ne întrebăm: "Cum este posibil să faci o astfel de dăruire de sine? Dacă nu sunt stăpân pe mine însumi, cum pot să mă ofer pe mine însumi? Dacă nu sunt stăpân pe zilele şi orele mele, şi cu atât mai mult pe viitorul meu, cum le pot dărui altcuiva?" Şi iată răspunsul: "Ştiu doar că am această dorinţă şi că această voinţă mi-a fost pusă în inimă în acest moment precis. Şi că această dorinţă pot să o şi pierd, în momentul imediat următor. Nu pot, deci, să mă încred în mine sau în ceva ce se află înlăuntrul meu, nu mă pot încrede în mine însumi, nici în cuvântul meu sau în promisiunea mea solemnă. Pot doar să mă încred în Dumnezeu, în milostivirea şi harul său. Totuşi, dorinţa de a-i aparţine lui este în acest moment atât de mare încât eu sunt gata să fiu ridicol, riscând falimentul şi dezonoarea. Sunt gata să-mi asum riscul de a-l provoca pe Dumnezeu să facă pentru mine ceea ce eu nu aş reuşi niciodată să fac de unul singur. Şi, aşa mă decid să fac profesiunea mea perpetuă". Este vorba despre un angajament care îmbrăţişează întreaga mea viaţă, dar care trebuie trăit zi după zi.

Ce poate să ne dea puterea de a persevera? Dacă cineva priveşte la sine însuşi şi la propria slăbiciune ar putea spune: "Nu ştiu dacă există ceva (în mine) care ar putea să mă păstreze fidel. S-ar putea întâmpla ca să plec chiar mâine. Însă ceea ce cred este că trebuie să mă încred în Dumnezeu, să mă rog lui cerându-i să continue să-mi dea dorinţa de a fi cu totul al său, în fiecare zi, zi de zi. Trebuie să fiu pregătit să trăiesc într-o nesiguranţă totală, sărac cu duhul, fără încredere în propria mea voinţă. Trebuie să fiu gata să cred că Dumnezeu îmi va da tot ceea ce îmi este de trebuinţă ca să fiu fidel, în fiecare zi. Pot să-i cer lui Dumnezeu să nu permită ca eu să abandonez acest drum. Pot să-l implor să mă facă să înţeleg nevoia absolută pe care o am de el, aşa încât să-i pot rămâne ataşat ca şi cum ar fi el cel care... îmi salvează viaţa în timpul unei furtuni. Pot să mă angajez, iar şi iar, de multe ori la rând. În momentul schimbării şi al creşterii, al găsirii salvării şi a noii vieţi, în momentul îndoielilor şi al întrebărilor, eu trebuie să dau totul, mereu şi continuu, trebuie să simt din nou nimicul meu şi bucuria care îmi vine din convingerea de a-i aparţine lui, mereu tot mai mult, dându-i astăzi ceea ce ieri nu primisem încă. Pentru că, dacă focul nu arde mereu tot mai adânc în inima trunchiului, va sfârşi prin a se stinge". Ceea ce contează este deci dăruirea totală și absolută de sine.

Pentru a susţine propria fidelitate, pe lângă rugăciune, hrana lecturii spirituale, primirea sfintei Împărtăşanii în starea de har şi reînnoirea prin spovadă, este important să avem un director spiritual sau "cineva care să mă oblige să fiu sincer cu mine însumi". Ştim bine că suntem capabili să ne înşelăm pe noi înșine şi să ne justificăm dorinţele. Tocmai de aceea avem nevoie de cineva care să ne ajute să vedem înşelăciunile noastre şi cele ale vrăjmaşului. Chiar şi fraţii din comunitate continuă să ne cheme pe calea cea dreaptă, cu condiţia ca noi să le acordăm atenţie şi să fim dispuși să-i ascultăm!".

Dumnezeu este «Cel Fidel». El ne dăruieşte «voinţa şi puterea de a acţiona» (Fil 2,13). Să ne rugăm ca el să continue să ne dăruiască aceste două daruri, iar noi să continuăm să rămânem deschişi să le primim, doar în această zi răspunzând fidelității Sale cu fidelitatea noastră.

Il volo della contemplazione

Quanto più un uccello si innalza dalla terra per volare più in alto, quanto più in alto sale, tanto maggiormente entra nell’aria più pura e più sicurezza trova, per non essere preso dai cacciatori: tanto più è sicuro quanto più in alto sale col suo volo. Così l’anima cristiana tanto è più sicura e libera da ogni predatore, quanto ella, col volo della sua contemplazione, più si alza nell’aria più pura che sta sotto del cielo della mia Divinità. Sali, dunque, quanto più puoi nella tranquillità di quest’aria, dove, in un amabile silenzio, ampiezza e sicurezza, avrai un respiro dolcissimo, delicato e retto.

…Quelli che sono nella libertà, godono un’allegrezza non interrotta, un’allegra libertà ed una suprema pace di cuore, ed i più fortunati sono quelli che tengono più forza nelle ali, per andare in alto. Chi più sa impennarti queste ali del niente che sono tutte le cose di qua e del niente che è lei stessa in sé, più salirà in alto, verso il suo Tutto infinito di ogni bene.

                              (Ven. M. Celeste Crostarosa, dai “Trattenimenti” IV)  

Metodologia iubirii

                                              

Oricât de simplu ar suna, metodologia iubirii este atât de dificilă în practică, încât ne ferim de folosirea ei. La prima vedere, ea pare chiar imposibilă. Cum e posibil să iubești oameni răi? Totuși, exact asta spun că trebuie să facem. Adică, dacă trebuie să facem o cercetare în siguranță asupra oamenilor răi, atunci să o facem în iubire. Trebuie să începem de la posibilitatea a priori a iubirii față de ei.

Calea iubirii este un echilibru dinamic al polurilor opuse, o tensiune creativă dureroasă a incertitudinilor, o punte dificilă între acțiuni extreme. Să luăm în considerare creșterea unui copil. A-i respinge toate comportamentele greșite înseamnă a nu-l iubi. A tolera toate comportamentele lui greșite înseamnă a nu-l iubi. Trebuie să fim și toleranți și intoleranți în același timp, acceptând și pretinzând, trebuie să fim rigizi și flexibili. E nevoie de o compasiune aproape dumnezeiască.

Nu este un lucru usor să îmbrățișezi urâțenia având ca motiv doar speranța că într-un fel necunoscut ar putea apărea o transformare a ei în frumusețe. Cum funcționează metodologia iubirii? Cum vindecă ea? Nu se știe exact pentru că iubirea poate lucra în multe feluri. Și nici unul dintre ele nu este previzibil. Știm că prima sarcină a iubirii este purificarea de sine. Atunci când cineva s-a purificat prin harul lui Dumnezeu, până acolo încât să ajungă să-și iubească dușmanii, se întâmplă un lucru foarte frumos. E ca și cum barierele sufletului ar deveni curate până la transparență, iar individul ar radia o lumină unică.  

Efectul acestei lumini diferă. Unii, pe drumul lor către sfințenie, se vor mișca mai ager, încurajați de ea. Alții, aflați în drumul lor către rău, atunci când vor întâlni lumina, își vor schimba direcția. Purtătorul luminii, care este doar un vehicul pentru ea, fiind lumina lui Dumnezeu, deseori nu va fi conștient de aceste efecte. În cele din urmă, cei care urăsc lumina o vor ataca. Lucrurile stau ca și cum acțiunile lor rele sunt puse în lumină și arse. Energia maligna este prin urmare secată, stăpânită și neutralizată. Procesul ar putea fi dureros pentru purtătorul luminii, uneori chiar fatal. Acest lucru nu înseamnă însă succesul răului. El mai degrabă se retrage. Răul a fost cel care l-a ridicat pe Cristos pe cruce, fapt care ne-a făcut pe noi să-l vedem din depărtare.

Compasiunea lui Dumnezeu:

Te cunosc. Te-am creat. Te-am iubit încă de pe când erai în pântecele mamei. Ai fugit -după cum știi- de iubirea mea, dar eu te iubesc la fel oricât de departe ai fugi. Eu sunt cel care ți-a dat chiar și puterea de a fugi și nu te voi lăsa niciodată. Eu te accept așa cum ești. Ești iertat. Îți știu toate suferințele. Le-am știut dintotdeauna. Mai presus de înțelegerea ta, când tu suferi, eu sufăr. Știu de asemenea toate micile trucuri prin care încerci să ascunzi urâțenia pe care ți-ai făcut-o tu însuți sau alții în viața ta. Dar tu ești frumos, mai profund decât poți tu vedea. Ești frumos deoarece tu însuți, ca persoana unică, reflecți deja ceva din frumusețea Sfințeniei Mele, într-un fel fără de sfârșit. Ești frumos pentru că Eu și doar Eu văd frumusețea care-ar trebui să devii. Prin puterea transformatoare a iubirii Mele, care e perfectă prin slăbiciune, frumusețea ta va căpăta perfecțiune. Vei deveni extrem de frumos, într-un fel unic, de neînlocuit. Pentru aceasta, nici Eu, nici tu nu vom lucra singuri, vom lucra împreună.